Mi-e dor să-mi fie dor

[Cruella]

Acum ceva vreme l-am pierdut pe omul pe care l-am iubit. Sau poate că încă îl mai iubesc. Am crezut ca n-am să supravieţuiesc. A fost cumplit. Insistam să fac tot ce-mi era posibil pentru a nu mă mai gândi la el, pentru a-l uita, ca să nu ma torturez singură. Cu toate că visam cu el aproape în fiecare noapte, cu toate că abia mă puteam abţine să nu-l sun sau să nu-l caut – a fost îngrozitor – dar spre mirarea mea s-a întâmplat minunea: nu mai bocesc după el chiar in fiecare zi (ei... uneori CHIAR mi-e foarte dor de el şi atunci mai curge câte o lacrimă), nu mai visez cu el în fiecare noapte, nu mai simt constant nevoia să mă duc să-l caut.
Dacă îl visez, îl visez frumos. Dacă mă gândesc la el, îmi aduc aminte de clipele frumoase. Durerea nu mai e aşa sfâşietoare cum era acum 3 luni. E ca o durere foarte puternică pe cale să treacă. E senzaţia aia plăcută când durerea incepe să dispară. Dar mi-e teamă că va dispărea de tot, că nu mai imi va fi dor de el (cu toate că asta am vrut). Mi-e teamă că am să-l uit. Mă întreb ce s-a putut întâmpla de nu-l mai iubesc. Sau îl mai iubesc şi doar am acceptat faptul că nu mai suntem împreună? Acum aş vrea uneori să mi se rupă sufletul gândindu-ma la el, dar nu se întâmplă asta. Doar furia o mai simt uneori. În rest... e ca şi cum nu ar fi fost niciodata aşa intensiv. Am trăit într-o minciună oare? Toate sentimentele pe care le-am avut, erau de fapt imaginare? Sau e într-adevăr posibil să treacă toată intensitatea aia într-un timp aşa scurt? Şi e normal să încerc să prind dorul „de-un picior” ca să nu plece, ca să-mi aduc aminte toată viaţa ce mult am iubit pe cineva? Sau sufletul nostru e contruit în aşa fel încât la un moment dat să poată da drumul trecutului, şi să se ocupe de viitor? Dar mi-e teamă să privesc spre viitor. Poate nu va fi la fel de frumos ca perioada petrecută cu el (de fapt asta e un lucru sigur). Poate îmi e teamă că va fi mai frumos? Nu ştiu exact ce se întâmplă cu mine, ştiu doar că vreau să mi se rupă din nou sufletul de dorul lui! Ce mă doare mai mult? Faptul că l-am pierdut pe el, sau faptul că îmi voi pierde intensitatea/amintirea sentimentelor? Ştie cineva răspunsul?

[Lorelei]

Am trecut si eu prin toate fazele astea candva. Poate nu chiar la aceeasi intensitate. Dar imi amintesc ca imi umpleam fiecare clipa cu imaginea lui, cu gesturi uitate in doi, cu promisiunea de ceva inalt si frumos. Plangeam destul de mult, iar cand nu plangeam tristetea aia sfasietoare era inca si mai dureroasa.
Din fericire, cred eu, natura e blanda cu noi si timpul cicatrizeaza. Incet incet va ramane amintirea doar, frumoasa, dar undeva departe si intrucatva tarziu, ca o nepotrivire de timpuri sau de ere. Sa mergem mai departe, sa lasam trecutul in urma... asta se intampla greu, cere timp si mai ales dorinta de lasa trecutul in trecut. Care apare greu si e intotdeauna sovaitoare.
Sa nu-ti fie dor sa-ti fie dor. Lasa trecutul sa devina singur, incet incet, trecut. Va ramane ca o fotografie in sepia, luminoasa si parca ingalbenita de vreme. Ii va ramane frumusetea intrinseca, momentul suspendat surprins de "camera de fotografiat". Va fi al tau si nu-l va putea fura nimeni niciodata. Insa e bine sa lasam trecutul in trecut.
Sunt oameni care trec prin viata noastra ca meteoriti, ca stele cazatoare, sclipiri de-o clipa, intense, Doamne cat de intense! Dar se sting intr-o secunda. Amintirea lor ramane insa toata viata. Sunt oamenii care ne marcheaza si uneori de schimba iremediabil. Ca si cum uneori am imparti viata in "inainte de X" si "dupa X". Granita intre doua lumi distincte. Perceptia despre lume inainte de "steaua cazatoare" si dupa ea.
Eu zic sa le multumim si sa pastram frumos si inalt amintirea lor, dar sa-i lasam acolo unde au ramas, granita in TRECUT intre doua lumi.
Dorul de ei se va transforma si el, va ramane ca un refren uitat, pe care incerci uneori sa ti-l amintesti, ca un cantec de leagan din copilarie, ca o adiere aproape imperceptibila. Frumoasa. Apusa. A noastra.

Sa nu te doara, sa nu te intristeze, doar sa-ti aduca un zambet momentul asta foarte fain surprins, cand simti deja ca incepe sa doara mai putin si mai sters... E atat de omenesc!

[serenity82]

Draga mea, acum aproape 6 luni si eu am patit la fel  . Am ajuns sa ma urasc pentru ca sufar dupa un om care nu ma merita. Eram disperata nu mai voiam nimic decat pe el, am slabit pe sistem nervos, intr-o singura saptamana 10 kg - fara exagerare si inca nu am reusit sa le pun la loc. Insa cu timpul m-am obisnuit cu durerea, cu ideea ca nu va mai fi al meu.
In acest moment am sansa sa-mi refac viata langa un om deosebit si nu stiu ce sa fac pentru ca ma simt vinovata ca inca il iubesc pe acel baiat, mai grav e ca imi dau seama ca niciodata nu voi mai iubit cum am facut-o cu el. Insa de un lucru sunt sigura, l-am iubit, il iubesc si il voi iubi insa acum daca s-ar intoarce cu toata dragostea mea pentru el, nu l-as mai vrea langa mine pentru ca il asociez cu toata suferinta mea, mi-ar fi frica sa nu ajung iar asa si sa ma distrug.
Insa uneori nu imi e dor de el sau de ce aveam noi ci de ce simteam, imi e dor sa mearga in camera alaturata si eu sa ii simt lipsa, imi e dor de un te iubesc spus din tot sufletul, de un sarut pasional, de o imbratisare calda, de o privire tandra, imi e dor de mine, cea care eram cand eram impreuna (scuza-mi incoerenta  )

Eu cred ca l-ai iubit si ca inca il iubesti, ca e doar o obisnuinta care apare in timp, nu ai fi suferit atat daca nu-l iubeai. Si mai cred ca uneori iti e dor de tine, nu neaparat de el. Poate gresesc, poate nu insa tot ce ar trebui sa faci e sa incerci sa fii tu, oricand, oriunde, oricum.

Uneori aceste iubiri intense si patimase sunt cele mai frumoase, chiar daca lasa cele mai adanci rani, insa ele te fac sa-ti descoperi noi parti din tine, care nu credeai ca exista.

Cat de filosoafa sunt uneori, ma uimesc si pe mine  (sper sa nu te superi dar uneori e bine sa glumesti si cu lucruri serioase ca altfel inebunesti de la prea multe ganduri si analize  )

Pup 

[inda]

   Poate ca nu uiti, poate ca iubesti in continuare, cert este ca incet, incet te obisnuiesti cu o situatie care pana acum ti se parea imposibil de acceptat. La un moment dat te obisnuiesti atat de tare cu ea, incat ai impresia ca nu te mai doare deloc si aproape ca te simti vinovata pentru asta! E o forma ciudata de masochism, durerea ca nu te mai doare...
   Cu amintirile e alta poveste, nu iti mai amintesti la fel, devin parca mai sterse, se pierde esentialul, dar ideea e ca asa cum nu poti simti si iubi de doua ori la fel, tot asa nu poti sa-ti amintesti nici cum ai vrea, nici ce ai vrea si nici cum a fost cu adevarat.
   Nu-ti ramane decat sa incepi sa traiesti si sa iubesti din nou, chiar daca e si numai pentru a putea uita mai tarziu!

[amelie]

n-ai sa uiti niciodata...n-ai cum sa uiti...EL va fi intotdeauna in sufletul tau...durerea se atenueaza...lacrimile scad in intensitate... amintirile incep sa te viziteze mai rar...dar El va ramane acolo...in sufletul tau...pentru totdeauna...in locul care va ramane intotdeauna doar al lui...nu-ti doresc sa ti se intample asta, mai ales acum ca ai reusit sa treci oarecum peste durere, dar daca s-ar intoarce....il vei regasi la fel in sufletul tau....si daca ai accepta sa-i mai dai o sansa, vei descoperi ca totul poate fi la fel ca inainte...poate nu toata lumea e de acord cu mine...dar mie mi s-a intamplat...stiu cum este...sa plece..sa crezi ca nu mai iubesti si ca durerea a trecut luand cu ea si iubirea ta pentru el..si-apoi sa revina...sa revina si sa-ti dai seama ca este acolo...asa cum era cand a plecat...ca nimic nu s-a schimbat...si daca ai puterea sa ierti....

[Cruella]

amelie, cuvintele tale sunt atata de adevarate! dar eu nu am de ce sa-l iert. el nu mi-a gresit cu nimic. sau cu foarte putin (daca ai sa citesti printre posturi de-ale mele mai vechi, ai sa vezi de ce consider asta). si stiu ca daca s-ar intoarce la mine l-as primi cu bratele deschise si as fi cea mai fericita femeie de pe pamant. dar asta nu se va intimpla. trebuie sa invat sa traiesc fara el. sincera sa fiu, nu stiu ce pot face fara el, asa ca dimineata merg la birou, dupa-masa acasa, mai ma plimb prin cate o librarie, si apoi ma duc acasa, unde ori citesc, ori ma uit la TV. in rest nu fac nimic. la sfarsit de saptamana mai merg la parinti la sat, le-am cumparat o catelusa, care tot pentru sufletul meu era gandita (ea parca stie, cand sunt acolo nu se dezlipeste de mine). ideea e ca acum cateva luni ma dadeam cu capul de pereti de dorul lui, nu-mi gaseam locul in casa, imi venea sa urlu tot timpul, vroiam doar sa dorm ca sa treaca timpul liber pe care eram nevoita sa-l petrec fara el. acum, cu toate ca momentan viata mea e cumplit de plictisitoare, nu ma mai sufoc de dorul lui, si nu mi-e greu sa stau sa citesc sau sa ma uit la televizor. bine-nteles ca as prefera sa plec cu el "in lume" (cum faceam pe vremea cand eram impreuna), bine-nteles ca as prefera sa stau sa imi povesteasca el ceva, decat sa ma uit la televizor, evident ca as prefera sa fie el acolo ca sa-i gatesc, sau sa am motiv sa ma agit sa fie cat mai curata casa, si eu cat mai aranjata. dar pot trai - spre mirarea mea! - si fara el. e greu, trebuie sa recunosc, dar nu e imposibil, cu toate ca asa parea. de aceea sunt usor speriata de faptul ca poate am sa-l uit. nu stiti senzatia, canduitati un om, si la un moment dat nu ii mai puteti vedea fiecare trasatura cand inchideti ochii, sau dupa foarte multa vreme ii uitati mirosul... vocea persoanei respective nu se mai aude clar in linistea noptii. si incerci cu disperare sa reproduci in mintea ta vocea si parfumul si alunitele... si nu poti. astea sunt momentele in care simt ca il mai pierd o data.

[amelie]

n-ai sa-l uiti,draga mea...niciodata n-ai sa-l uiti! Da, imaginea lui se va estompa cu timpul....Da, parfumul lui nu-l vei mai simti...Da , trasaturile lui au sa devina incetosate...Da, durerea va trece...rana se va cicatriza, dupa cate spui deja se cicatrizeaza...nu va mai fi dureroasa la atingere...nu vei mai plange...Dar el va fi mereu acolo...acolo in sufletul tau...nu-si va pierde locul niciodata....si daca se va intoarce candva, ai sa vezi ca am dreptate...niciodata o mare iubire nu se vindeca printr-o alta mare iubire...fiecare e frumoasa in felul ei ...si mare tot in felul ei...nu exista doua iubiri la fel ca sa poti uita una prin cealalta...si de trait...vei continua sa traiesti...sa cunosti alti oameni...sa traiesti alte iubiri...dar el va ramane acolo...ca si ceilalti care vor veni dupa el...fiecare cu locul lui in sufletul tau...

[inda]

de aceea sunt usor speriata de faptul ca poate am sa-l uit. nu stiti senzatia, canduitati un om, si la un moment dat nu ii mai puteti vedea fiecare trasatura cand inchideti ochii, sau dupa foarte multa vreme ii uitati mirosul... vocea persoanei respective nu se mai aude clar in linistea noptii. si incerci cu disperare sa reproduci in mintea ta vocea si parfumul si alunitele... si nu poti. astea sunt momentele in care simt ca il mai pierd o data.

De fapt, de ce te agati acum?
El a plecat. Toata lumea pleaca din viata cuiva, mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel sau altul. In mod normal nu trebuie sa dezvoltam un simt al proprietatii (X al meu), pentru ca va fi foarte dureros sa recunosti dupa aceea ca nu mai e al tau... (X al altcuiva).  Poti sa-ti iubesti in continuare amintirile, viata traita frumos, iubita frumos, amintirea aceea nu ti-o poate lua decat timpul, nimeni altcineva. Da, pe el ai sa-l uiti si nu e nimic rau sau grav in asta, dar n-ai sa uiti cum a fost... pe parcurs amintirile se vor modifica (asta fiind menirea lor, de fapt), vor disparea bucati intregi de viata, dar vor ramane clipe care vor reveni de fiecare data in mintea ta cu aceeasi intensitate cu care au fost traite si simtite atunci... iar cele care raman sunt cele care au meritat sa fie traite!