"A-nceput secerisul graului!"

[diana_nistor]

Sunt destul de sentimentala incat sa ma atasez, sa ma bucur de vechile amintiri, si acum, in lumina acestei schimbari a centrului de gravitate. Imi apar imagini atat de idealizate incat brusc s-au reimprospatat.
Casa bunicilor mei (locuita acum de un unchi) se afla undeva in nordul Transilvaniei, pe o coasta povarnita, acoperita cu vi?a de vie privind spre Mare. Pamantul, aici are nuante de aur, de bronz si de purpura - banuiesc ca s-a alcatuit din marna vulcanica. Vinul rosu care e stors din pamantul asta e spumos, vioi si scanteietor de parca in fiecare damigeana ar mo??i un mic vulcan. Aici muntii scrasnesc din dinti (ii poti auzi noaptea).
Casuta patrata cu doua camere (tinda si casa din-nainte). O curte pavata cu dale de piatra o separa de celelalte de acelasi fel. Pivnite spatioase, ticsite cu butoiase in care picoteste vinul. Marginea din fata casei e umbrita de un dud inalt, cu fructe, cele mai mari pe care le-am vazut vreodata. Dudele, unele coapte timpuriu aduna viespile care le-au descoperit si se imbata cu dulceata lor. Se comporta ca niste fapturi umane: rad in hohote pentru orice fleac, se impiedica si cad, se incaiera intre ele...
Viata aici e destul de grea, dar sanatoasa. Ce placere sa muncesti intr-adevar cu sudoarea fruntii, sa-ti folosesti propriile maini.

"A-nceput secerisul graului"!

Mi-a telefonat matusa in zorii acestei zile de iulie si a inchis telefonul. Am inlemnit de emotie. Mi-a ramas in auzul launtric strigatul ei ca al unei zeite razboinice (Atena - Minerva?). Parca o vad imbracata in armura costumului national, cu secera in mana, fluturand-o ca pe o lance si scotand strigate de bucurie.
Acum intalnesti capi?e ambulante - capi?e care nu au nimic altceva decat doua sau trei picioare dedesupt, trase cu "caroaia" sau de cai. Tipete ciudate ale femeilor ca atunci cand aduna vitele sau cand se cheama intre ele de pe o coama de deal pe alta. Spicele de grau, in snopi, sunt depuse pe platforme plate, unde sunt treierate de pleava prin batere. GRÂU. Abia de rostesti cuvantul ca si incepe procesiunea furnicilor, lanturi lungi de furnici straduindu-se sa-si care partea de prada catre granarele lor. Seara cand se intorc de la secerat, oamenii astia pica in paturile lor, ca fructele. Femeile mai ies la fantana din coltul ulitei. Isi arata, cu mandrie, una alteia, ?âncii, si-i lauda de parca ar fi marfa de vanzare: "asta-i grasun, celalalt e plapand". Tinerii din sat trec in sus si in jos si arunca ocheade sfioase. Unul dintre ei canta smechereste. Dar femeile intorc capul cu dispret si trancanesc mai departe. Mai vine cate un batran, aparent surd toaca, sa-si umple ulciorul la fantana. Dar dintr-odata pare electrocutat de fraza: "a murit Dumitru de la casa mare!" . Aproape ca sare in aer. Se rasuceste si intreaba cu o voce tunatoare: "A murit? Cine a murit? Ha? Cum?". Auzul lui s-a imbunatatit pe loc caci: A-NCEPUT SECERISUL GRAULUI!.

PS: Condeiul meu o ia razna, doar ca sa va pot oferi o imagine a felului de viata de acolo, asemeni cu "dulcele tinut al poamelor" (parca Evgheni Etushenko)

[Lady Allia]

...Alt seceriş...

"singură pe lume m-ai lăsat bădie
 singură acuma eu mi-s numai mie
 nici o vatră caldă, nici o voce-n casă
vino de mă ia şi mă du acasă..."

 Peste poalele Râmeţului...clopotele îşi sparg sunetele oţelite de timp sărutând cu ecourile lor fiecare colţişor uitat de lume şi de Dumnezeu.
 Oamenii mai mult bătrâni decât tineri, cu spatele adunat ca într-o închinare urcă dealurile abrupte la muncă. De-i întrebi dacă mai pot îţi răspund molcom şi parcă din alte vremuri:
 "- Da ce păcatele mele să fac taică? Când nu oi mai putea mă rog să mă ia Dumnezeu, dar până atunci cineva tot trebuie să o muncească şi munca". Şi...zâmbesc! Ei zâmbesc mereu cu feţele luminoase, iar printre ridurile adânci săpate de griji, de oboseli şi de timp...par nişte poveşti frumoase...fiecare chip, fiecare om.
 Mă uit peste dealuri şi ochii mi se scaldă în culori nebănuite.
 Soarele nu este încă de tot sus pe cer. Mai stă ascuns după o colină asemeni unui gânditor. Aşteaptă parcă...dând un răgaz de răcoare oamenilor ce demult sunt la seceriş.
 Pădurile sunt încă verzi, trilurile se pierd printre adieri şi susure de izvoare reci, grâul s-a copt şi oriunde te uiţi vezi numai culoare.
 Din lanurile înalte şi aurii se aud voci de bărbaţi şi femei vorbind, râzând şi doinind, dar nici un glas nu îţi intră aşa la suflet precum al tău Mărie. Tu parcă ai fost mereu fiica muntelui. O mlădiţă de albăstrea frumoasă ce s-a născut pe o bucată de rocă puternică. Nimic nu te-a "ros" de tărie şi de frumuseţe. Ai părul alb sub năframă Mărie, dar ochii ţi-s la fel de frumoşi şi vorba lină ţi-a rămas la fel de înţeleaptă şi răcoroasă.
 Doina ta pare a fi un tril bătrân de ciocârlie rănită când îl cânţi pe bădia.
 "- Nu mai vine Mărie, nu mai vine, dar îl cânţi mereu cu aceeiaşi încăpăţânare!"
 Uneori mă doare spicul care scrâşneşte sub seceră, uneori mă dor mâinile voastre bătrâne şi ostenite care parcă au un ritual...apucând spicele, tăindu-le şi aşezându-le frumos, dar bădia al tău mă doare tot timpul.
 Şi ce frumoşi eraţi voi amândoi. Tu tânără şi roşie în obraji, cu cosiţe negre şi lungi, iar el cu clopul lui mândru, cu râsetul larg şi blând ca o zi de primăvară. Mereu râdeaţi şi eraţi în voie bună, dar de când nu mai e bădia...nici să râzi nu mai ştii Mărie. Parcă şi muntele a murit odată cu el pentru tine.
 Stai pe prispa casei bătută cu piatră şi desenzi cu cioaca (toiag) gânduri printre ele oftând.
 "- Nu mai vine odată şi la mine Moartea asta să mă ia...că tare am ostenit şi mi-s bătrână fără sprijin şi vorbă caldă. Măcar Dumitru al meu mă mai alina, dar acum nici alinările nu le mai cunosc când mi le dă cineva. Of, că tare mai e greu bătrân şi singur maică..Şi prispa e goală şi bătrână şi ulucii casei plâng când plouă afară, iar el...nu mai vine!".
 Aşa e... Nimic nu mai e la fel. Numai bătrânii gârboviţi, laviţele scobite de soare şi ploi, carele cu fân care par a nu se mai termina, căpiţele mari cât casa...soarele care urcă şi coboară după munţi fără să uite vreodată că asta trebuie să facă şi...clopotele Mănăstirii ce ajung în fiecare casă ca o mireasmă sfântă de tămâie.
 "- Bing! Bang!..." se răsfrâng ecourile, iar oamenii se închină şi îşi fac crucea lor cea de toate zilele zicând:
 " - Doamne ajută ! Mulţumim Doamne că ne-ai dat putere astăzi şi...mâine iar e o zi! Cum o vrea Bunul Dumnezeu!"
 În locurile alea pare că şi timpul doarme...şi-i uită pe oameni. Uneori ei vor să treacă, dar parcă muntele se încăpăţânează să-i facă piatră din temelia lui, iar ei se scurg încet, încet ca nişte firişoare de ploaie pe un sărut de curcubeu.