Cred ca ai simplificat mult prea mult lucrurile aducandu-l pe cutu in ecuatie. Pentru ca de foarte multe ori un om isi ia un caine tocmai ca sa isi manifeste puterea de dominatie.
Am simplificat, e adevarat. Simt de la o vreme nevoia de claritate in viata mea. M-am afundat de prea multe ori in ecuatii sofisticate si a devenit obositor. Analogia mea se vroia o tentativa de a atinge esenta lucrurilor, insa.
E vorba de iubire pana la urma, nu?
Unde este iubirea in relatia de putere dintre doi oameni?
Aa, ca stapanul isi iubeste cainele? De multe ori si sclavii erau iubiti de stapani, dar asta nu-i facea mai putin sclavi.
Important mi se pare nu ca stapanul isi iubeste cainele, ci ca stapanul isi iubeste cainele
si cainele isi iubeste stapanul inapoi. Vezi tu, tu pui problema numai din pespectiva cainelui, respectiv a sclavului.
Sunt sclav. Stiu ca sunt sclav. Stapanul meu ma iubeste, se poarta omeneste cu mine, dar eu tot sclav raman!
Surprinzi negativitatea din modul asta de gandire?
Mi-as dori sa nu fie asa, dar am impresia ca in mai toate relatiile de cuplu e cineva care gandeste asa.
Conteaza foarte mult atitudinea cu care intri intr-o relatie. Atitudinea in cel mai larg sens. In tot ce facem, in tot ce zicem si chiar la un nivel mult mai subtil (puteti sa-i spuneti energetic sau spiritual), se va simti pentru ce fel de rol suntem setati inca din prima clipa in care interactionam cu o persoana. Daca sunt setata pentru rolul de sclav, atunci voi face o "pereche buna" cu cineva setat pentru rolul de stapan. Indiferent cat de inversunata sunt sa nu arat asta, in spatele protestelor si cerintelor mele mai mult sau mai putin intemeiate, se va manifesta constant nevoia de a fi dominata. Jucam roluri care, prin repetitie si prin intaririle exterioare, au ajuns sa se sedimenteze foarte adanc in noi, insa de cele mai multe ori ratiunea noastra se va lupta cu ele. Cand se intampla asta, e ca un semnal de alarma ca pe undeva s-a strecurat un dezechilibru in interiorul nostru. Omul este unitar, intre ratiunea si simtirea lui nu e firesc sa existe discrepante. Daca ratiunea se opune unei alte parti a fiintei, e pentru ca lupta pentru integritate.
Cand ne intrebam "De ce ma trezesc jucand rolul de sclav in relatiile cu ceilalti?" ne plasam aproape automat in pozitia de victima. "Eu il iubesc, fac totul pentru el, si el uite cum ma trateaza. Nu pot sa accept asa ceva!"..si totusi acceptam. Cu certuri, cu discutii, cu lacrimi si cu impacari temporare si pasionale...De ce acceptam, dom'ne? Pantru ca pozitia de sclav este
a noastra , pentru ca ne-am asumat-o la un moment dat de-a lungul timpului, fara sa constientizam.
Apoi, ca nu te superi ca nu a venit cainele la timp la masa sau ca nu ii scoti ochii ca nu stiu ce a facut? Evident ca nu o faci, caci devii ridicol fata de tine.
In limbajul alambicat al iubitilor din zilele noastre "Nu sunt sclava ta!" insamna de fapt "Sunt sclava ta, poti sa faci ce vrei din mine". Cumplit daca ma intrebi pe mine! Nu cred ca un om poate deveni mai ridicol fata de el insusi decat intr-o situatie ca asta.
Nu faptele in sine conteaza, ci intentia din spate. Caci jumatatea ta mai buna (ma refer la caine
) habar n-are ca trebuie sa faca una si alta, deci nu are nici o intentie, ba mai mult, nu e constient de faptul ca purtarea lui te-ar putea supara in vreun fel, pe cand jumatatea ta mai proastra (ma refer la partener
) stie foarte bine ce si cum. Te poti supara pe un sugar ca ii e sau nu-i e foame la un moment dat? El actioneaza instinctual, asemeni cainelui.
Mi se pare o supozitie periculoasa ca partenerul meu stie ce si cum. Nimeni nu ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu insami. Ma respect indeajuns incat sa admit faptul ca sunt o fire foarte complexa si ca, in virtutea acetei complexitati, nu ma pot astepta ca cineva, oricat de apropiat mi-ar fi, sa stie in orice moment de ce am nevoie sau sa reprezinte solutia la toate problemele mele. Uneori am nevoie de timp pentru mine si imi place ca atunci cand il solicit sa nu fiu nevoita sa dau 100 de explicatii vis-a-vis de asta.
In legatura cu faptul ca un caine nu e constient ca te-ar putea supara sau nu...Asta inseamna ca partenerul este pe deplin constient de asta? Iarasi, imaginea asta mi se pare foarte foarte indepartata de ideea de relatie armonioasa. De ce stam impreuna? Ca sa ducem zi de zi, clipa de clipa o lupta acerba cu noi insine ca sa nu ne suparam unul pe altul? Daca ceea ce facem instictiv e de natura sa ne supere partenerul, atunci ce rost mai are? Inseamna ca reusita relatiei noastre tine de un permanent autocontrol si de o sufocanta inabusire a instictelor...ne mai miram apoi de ce dupa ani si ani ajungem sa ne despartim.
Unde mai este responsabilitatea?
Imaturitate afectiva spuneai...
Omul e o natura foarte egoista, insa de un histrionism fara cusur, mimand un altruism care nu e decat o masca sociala care il prezinta bun, frumos, altruist, generos... Foarte putini isi asuma propriul egoism. Majoritatea isi joaca atat de bine rolul ca ajung sa creada in el.
Ioi! Uite, chestia asta ma intristeaza, zau. Tu vezi in natura umana ceea ce e rau in om, si ceea ce e bun ca fiind de fapt masti, modalitati de a-si ascunde uratenia? Sunt de acord ca e bine ca fiecare om sa-si accepte egoismul, in sensul de a-si descoperi si accepta partea intunecata a fiintei, dar cred ca nu o poate face decat descoperind totodata ceea ce e magnific in el.
Pentru mine omul cu tot ce are in el reprezinta cel mai mare miracol.
Eu vad lucrurile exact invers fata de cum le-ai zugravit tu: Omul este in mod fundamental bun. Ceea ce il schimba, prin aplicarea de masti si interiorizarea comportamnetelor asa-zis dezirabile, este socialul.

Aaaa, si imi doresc pacea universala

Pupici