Tristeţea tristeţilor
Ce tristeţe să locuieşti în tine
şi să nu te cunoşti.
Ce tristeţe să mănânci,
iar mâncarea să alunece
în necunoscut, pe când coboară.
Ce tristeţe să ai un dedesubt
şi să nu ştii cum arată; să ţi-l
ştie altcineva. Cine să fie acel
…alt-ci-ne-va?
“Doctore, mă doare! Uitaţi-vă,
mă doare… aici!”
Şi medicul să-ţi spună:
“Pe mine nu mă doare. Da’,
stai puţin, să-mi amintesc
ce-am citit eu c-ar putea fi
acolo, unde zici că te doare.”
…Ce tristeţe când nici medicul
nu se cunoaşte pe sine.
Cum poate intra cineva
adânc, sub pielea ta,
când tu nu te cunoşti,
iar el nici atât?
Ce tristeţe să nu ştii
ce-i aceea o tristeţe,
două tristeţi,
trei tristeţi –
dar să le amesteci şi
dintr-odată să râzi de ele,
să râzi în hohote
încât vecinii să se întrebe:
“De ce râde prostul ăla,
de la 13?”
Dar cea mai tristă tristeţe,
mama tuturor tristeţilor
e să nu-ţi aminteşti
cine ai fost,
dar mai ales cine eşti!
Să te priveşti în oglindă
şi să întrebi: “Ăsta cine-o mai fi?”
Subiect: TRISTEŢEA TRISTEŢILOR (Citit de 1743 ori)