AM ŞI EU DREPTUL LA ODIHNĂ!

[George Ene]

Am şi eu dreptul la odihnă!

Inima-mi cere sublimul.
Îi explic că numai zborul îl naşte
şi-l respiră. Că e tăcere
peste tăcere. Munţi peste munţi,
iar deasupra lor nori peste nori,
oglindindu-se-n ape peste ape,
risipindu-se-n pulbere.
“Ei, da, pulberea aceea mă vreau!
Să fiu a vântului, a neodihnitului vânt!
Să mă topesc în sublim, şi sublimu-n cuvânt!”
mi-a zis, mitraliindu-mi extrasistole.

Inima-mi n-are logică.
Se vrea tic-tacul ceasului,
pe care-l invidiază.
Se vrea umbra paşilor iubitei,
pe care-i ritmează.
Se vrea însăşi viaţa mea,
pe care-o trădează.
Aci se vrea nor,
aci se vrea cocor.
Vultur – n-o tentează…

Somnul inimii mele se amestecă
adânc, pătimaş în somnul iubitei.
Moartea inimii mele se vrea
risipire-n sublimul zborului
iscat de neodihnitul vânt…
Ceea ce vreau eu, ei nu-i pasă.
Mi-a şi spus: “Du-te la medic,
la alt medic. Iar tu stai afară
şi cazi pe gânduri, pentru
ceea ce vei vrea să fii după…”
“După ce şi după cine?”
am întrebat-o furios.
“După ce eu ies pe tavă.”
“Pe… tavă?!”
“Ei, da, ce te miri atâta?
Am şi eu dreptul la odihnă,
nu numai tu!”