SINGURĂTATE, SORA MEA BUNĂ...

[George Ene]

Singurătate, sora mea bună…

Singurătatea podului bântuit
de viespii ochilor care-au învăţat
să arunce cuţite.
Gustul amar al încrederii
oprită la uşa mereu încuiată
cu cheile altcuiva.
Rocada dintre fâlfâitul aripei lovite
şi aripa lipsă, smulsă de vânt.
Coroana de fier înroşit
pe fruntea muribundului –
totul atât de bine ticluit
încât cerneala e otravă,
iar scrisul urmele şerpilor.
Şi duminica aceasta
care n-a ştiut până acum
că lacrimile ard.
Majestuoasă trădarea,
mai dură decât moartea
pre moarte călcând…

Singurătate, sora mea bună,
ia-mă la pieptul tău,
şi strânge-mă, strânge-mă
să-mi faci eliberarea uşoară!