Să ne jucăm

[Răzvan Vlad]

Să ne jucăm
ca atunci, în copilărie, când  credeam că o să ne placă
să creştem, aşa,  mari ca mama, ca tata
dar nu ştiam că viaţa nu e tocmai o joacă
iar “joaca” celor mari ne părea atât de măreaţă
fără să ştim că se pune pas langă pas pe o frânghie
care se poate rupe ca firul de aţă,
(dar acesta este un aspect secundar.)

Ceea ce conteză cu adevărat
e strălucirea unei stele, abia bănuite, în ochii celei iubite
şi căldura vocii lui, stângăcia, nebunescul curaj
al inimii intrată-n sevraj (dependentă)
de o bătaie de geană, uneori sfioasă, alteori sfidatoare,
şi asta face parte, se pare
din joaca divină!

Ave, Mare Olar!
Frumoase sunt vasele tale şi pline de mir şi lumină!)