M-a atins pe trotuar
-se pieptănase-n dimineață-
să-i plătesc mângâiere.
N-am niciun numerar
-Tocmai cheltuisem pe-o viață
de albine- ce-au supt-o de miere.
Nesfârșit mă întorc de-atunci
s-o alint cu atingeri
pe florile-i lungi și de puf
dintre pletele efilate, în lunci...
Să-mi dea simțuri de îngeri
cu răcoarea, în schimb de năduf.
E fata-n fuioare, înaltă
cu șnururi de verde
ce plânge în non-stopul de veci.
N-o mai vreau pe o altă,
doar ea îmi dă loc a m-așterne
sub plete, pe umeri de mal, calzi și reci.
Îi jur să-i fiu pururi o apă
să-i adăp rădăcini.
De mă sec, lacrimi să-i dau,
lângă ea să-mi fac groapă,
să-i aduc pelerini...
Etern să-i fiu soț, să nu plec, doar să stau.
Oh salcia plânsului vieții
dă-mi din trupul ce ai, mângâieri,
infinitul mi-l fă, mâine în ieri...
Amurg să îmi iei, dă-mă în veci... dimineții.
03.07.2010