Motto: “Fiecare dintre noi este iubirea vieţii cuiva.”
Partea proastă în toată povestea asta este că de cele mai multe ori iubirea vieţii tale are o altă iubire a vieţii. Iar tu eşti numai simplu spectator, ca un tren oprit cinci minute într-o gară albastră. Există în viaţă momente privilegiate, unii le spun miracole, alţii le spun frumuseţe, alţii le numesc dragoste. Momente suspendate în timp în care totul se pune sub semnul întrebării, chiar şi propria identitate. Ca şi cum, preţ de o clipă, Dumnezeu îşi uită graba şi îţi oferă un răstimp alb, simplu şi clar, de frumuseţe incredibilă.
Îmi amintesc seara aceea în ceaţă, amintirile suprapunându-se ca-ntr-un caleidoscop, reflectând cioburi colorate în oglinzi mincinoase. Era uşor frig pentru sfârşitul de august, iar nisipul umed sub tălpile goale prevestea ceva din tristeţea primelor zile de septembrie. Îmi ţineam sandalele în mâna stângă, lovind absentă cu piciorul valurile care se spărgeau din când în când la limita ţărmului.
Senzaţia uşoară de frig îmi făcea bine, abia acum îmi dau seama că frigul este un remediu foarte bun pentru tristeţile nedefinite, melancolice, un răstimp de ieşire din indiferenţa cotidiană care ne bântuie din când în când pe fiecare. Despărţirea de T îmi lăsase un gol greu de definit, ca un nod amar în capătul pieptului care se încăpăţâna să mă apese deşi nu mai simţeam de mult nimic pentru T. În ultima scrisoare îmi spunea că întotdeauna va exista un imens loc gol în sufletul lui pe care numai eu l-aş putea umple vreodată. Numai că eu nu mai voiam de mult să-i umplu golurile egoiste. Probabil golul ăsta al lui devenise o obsesie şi reverbera acum, adânc, organic, în forma nedefinită a tristeţilor mele.
Fără să vreau mi-am amintit cum îmi spusese cândva, sub un castan înflorit înainte de vreme, că fiecare dintre noi suntem iubirea vieţii cuiva. Apoi adăugase teatral că eu sunt a lui, cu un gest al mâinii larg, parcă învăţat pe de rost. Pe-atunci nu eram nici pe departe iubirea vieţii lui şi totuşi cât de tare ne place sa fim minţiţi frumos, teatral, la scenă deschisă. Îl credeam ştiind că nu-l cred. Peste ani i-am declarat cu aceeaşi teatralitate că avusese dreptate, sunt iubirea vieţii lui, dar nu şi el a mea, aruncându-i cu ură în faţă lipsa mea de entuziasm şi invitându-l ceremonios să-şi vadă de viaţa lui măruntă.
Fusesem, fără doar şi poate, până la urmă, iubirea vieţii lui, din păcate. Un „din păcate” absurd, cred că uneori doamne-doamne se joacă cu noi nepotrivindu-ne ceasurile, nepotrivindu-ne sufletele, împlinind prea târziu jinduri vechi, copilărie trezită brusc din somn dimineaţa. Nu mă mai interesa T. deloc, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, după ce ani de zile visasem cai verzi pe pereţi, acum, când mă iubea cu-adevărat, pentru mine dispăruse de mult.
Era seară şi nisipul se încăpăţâna să fie rece şi sticlos. Din partea cealaltă a ţărmului s-a apropiat un băiat care m-a ocolit în ultimul moment, ca şi cum eu ar fi trebuit să mă dau la o parte. „Ai exclusivitate pe plaja asta?” Cuvintele mi-au sunat dur, arogant, la limita nesimţirii. Am bâiguit un „Nu” aproape surd, apoi raţiunea şi-a revenit şi a taxat aroganţa intruzivă: „Poate că am. Da, sigur am. De ce? Ni se ciocnesc exclusivităţile?”. A început să râdă. Cel mai sincer şi mai sănătos râs pe care îl auzisem de multă vreme. Râsul lui m-a dezarmat total („un râs portocaliu”, cum avea să zică el mai târziu), am început la rândul meu să râd de neobişnuitul situaţiei. Aşa l-am cunoscut pe V. Atunci am văzut pentru prima oară ochii lui albaştri-cenuşii, aproape ireali.
Au urmat patru seri fantastice, la fel de ireale ca irisul lui, seri de râs şi de tristeţe în doi, seri pline de toată frumuseţea lumii, de lumina lunii căzând cuminte peste valuri şi de felul lui ciudat de a zâmbi întotdeauna puţin trist. Şi mai ales pline de noi. Şi de forma aproape uitată a unui sărut pe ţărmul Mării Negre. Amintirile s-au şters încet-încet, natura e blândă cu noi şi ne cruţă de suveniruri exacte. Se spune că amintirile au un singur cusur: ne vizitează în fiecare zi. Cam aşa m-au vizitat pe mine preţ de luni bune, apoi au devenit mai îngăduitoare şi mai puţin precise, detaliile s-au pierdut, a rămas numai o tristeţe surdă, nedefinită şi crâmpeie de conversaţie, întotdeauna la limita ironiei: „Eu cred că pe tine într-o bună zi o să te iubesc. Da, m-am hotărât, precis o să te iubesc.” „Promiţi?” „Promit”... „Ţi-aduc, prinţesă scumpă, luna-n palmă? Ah, e doar un licurici? Mă iartă!”.
Au fost patru seri incredibile, pline de frumuseţe şi de analize pseudo-sociologice la minut ale oamenilor de lângă noi şi mai ales ale cuplurilor. V. avea darul fantastic de a vedea lumea mereu nouă, mereu proaspătă, ca şi cum atunci i se dezvăluia prima dată, plină de taine, plină de farmec. Iar eu râdeam, râdeam, râdeam, prinsă de vraja lumii mici, înguste şi de râsul lui portocaliu, sincer, cu uşoare riduri lângă irişii incredibil de albaştri.
Memoria ne joacă feste teribile, se fragmentează, se fărâmiţează ca o bucată de polistiren frecată în copilărie de-un perete rugos de la un capăt la celălalt al blocului. V. a dispărut din viaţa mea aproape la fel de brusc cum a apărut. Şi la fel de arogant. Ne-am scris o vreme, mai exact eu i-am scris, el arunca câte un „mulţumesc pentru felul tău frumos de a mă scrie” şi cam atât. Apoi nu mai răspundea deloc. Nici la mail, nici la telefon. Doar eu rămăsesem cu amintiri fărâmiţate pe un capăt neliber de retină: felul lui puţin trist de a zâmbi, gestul mâinii întinse teatral declamând versuri, glasul uşor afectat fredonând un refren uitat. V. avea ceva din naturaleţea celui care se simte bine cu sine. Nu-i era teamă nici de gesturi, nici de cuvinte, nici de oamenii din jur. Iar eu mă simţeam lângă el puţin intimidată şi totuşi incredibil de acasă.
N-am înţeles niciodată ce s-a schimbat brusc când ne-am întors de la mare. Cred că investisem eu promisiuni inexistente în felul lui ciudat de a se simţi oriunde în largul lui („Eu am o mare calitate – obişnuia să spună – promit mult.”). Poate şi pentru că eu mă simt foarte rar astfel. Ăsta era V., promisiune de nebunie înaltă, de lume zguduită din temelii şi înălţată în poezie şi în apusul de soare ireal la o margine încă nescrisă de mare.
O singură dată, vreo patru luni mai târziu, am tresărit. Un SMS care-mi amintea versurile atât de dragi ale lui Nichita: „Să nu mai păstrezi la mine în ureche felul ăsta al tău târziu de a râde. Ţine-l mai bine tu, doarme-l mai bine tu, într-o floare de cais.”. Secundă înaltă, privilegiată, o geană a Lui căzută preţ de o frântură de clipă pe umărul meu gol, trist şi singur. Mi-am dat seamă că era inutil să răspund. Gestul lui s-ar fi banalizat prin stereotipizare.
Apariţia lui V. în viaţa mea... n-am ştiut niciodată dacă s-o urăsc sau să o iubesc. Luni de zile m-am chinuit la limita masochismului atât de tipic feminin, aşteptând un semn, o veste, o mână întinsă. Apoi totul a devenit senin, încet-încet, luminos şi departe, moment privilegiat în timp, răstimp cald şi alb pentru visare.
Avem cu toţii, cred, momente suspendate în timp, clipe de frumuseţe ameţitoare, dătătoare de viaţă, sau poate de moarte uneori. Pentru mine V. a fost „un strop de apă vie”, mi-a redeşteptat doruri vechi de poezie, de fericire în clipă, de carpe diem înalt şi sincer.
Fericirea nu e o stare de fapt, nu aparţine prezentului, e întotdeauna aducere-aminte. Nu ne dăm seama ca am fost fericiţi decât atunci când încetam să mai fim. V. îmi povestise cândva o secvenţă din Orele, când protagonista iese dimineaţa în balcon, iubitul vine, o ia în brate şi se sărută îndrăgostiţi cât toată lumea. Peste ani perspectiva se schimbă iremediabil: „I thought it was the beginning of happiness. It wasn't the beginning. It was happiness.” Sunt de fapt momentele privilegiate când ţi se deschid porţi spre Frumuseţea de Sus. Şi-atât.
Acum două zile M., prietenă bună, a spart din nou globul de cristal în care păstram amintirea lui V. „Auzi, fată, ce-a fost până la urmă povestea cu Vlad? Mai ştii ceva de el?”. Am zâmbit. Cum să explici cuiva exterior frumuseţea lumii tale închise care din afară nu pare decât o mică aventură sordidă şi masochistă pe deasupra? „Vlad? Cu Vlad n-a fost nimic. Vlad era numai un vânt de larguri...”. Nimicul avea însă ochi albastri-cenuşii, aproape ireali.
PS. Am postat "povestea" si in Blog. Multumesc lui Iulian pentru posibilitatea de a ne face un blog, poate fiecare ar trebui sa-si scris "coltul de jurnal" acolo, universul mic al fiecaruia dintre noi.
Subiect: Amintire albastra (Citit de 6093 ori)