Sunt îndoit profund, în suflet, ce greu e-azi, pân’ la răvășire,
De cum, de-acum, să aleg în viață; de binele-i să ocrotesc
Orice răsare-n jur de mine, de dragostea s-o investesc
În pui născut; cum cățelandrii de-o cățea slută, în pripășire.
C-azi nimeni nu mai vrea de ei, să mângâie ”urâți”, bastardă,
Nici colț de pâine nu mai rup flămândului cotidian,
Chiar și de dăruit i-ar fi, izgonește sufletul de-alean,
De-o altădată, când eretici, erau doar ei pe rug, să ardă.
Cățel, proverbial credință, m-a îndemnat să-i cresc puiandrii
Străini, de-ai străzii, dedicat să-i protejez din prima zi,
În crez ce-l am; că orice câine-i lăsat pe lângă, pentru-a fi...
Și-s neînșelat; s-au dăruit cu ce-au, femele, băiețandrii.
I-am luat o zi, chiar astăzi cred, de n-am uitat, de nu mă-nșel,
Într-un voiaj decis fatal, cu mine, pentru prima oară;
Că-s măricei, dar nu să-i plimb așa, să-nvețe cum e afară,
Ci să-i las sorții de natură, ce mi-a dat... slujitor fidel.
Unde-am greșit, mă-ntreb; întâi atunci, când le-am fost tată
Și n-am lăsat plăpânzi să-nghețe în crudul, scrâșnetul de ger,
Firave firi și nu dormeam, mi-am dat din ce-am și eu din cer...
Sau când i-am părăsit, acum, de prea mult, multe, mulți deodată?
Nu e nimic melodramatic, nici lacrima ce-o am vărsată,
Nici ziua aruncată-n van, din ce-mi mai am ca zilier...
Să mi se spună, prost ce sunt, de-mi merit veșnic cazier!
De lumea asta-mi poate da, ea sfânta, o dreaptă judecată!?!...
29.05.2012
Subiect: Aruncătură (Citit de 1512 ori)
