Asa erau aceste amintiri in mintea lui Vladimir, despre copilarie, poate singura perioada luminoasa din viata sa.
Se trezi insa brusc din aceasta amintire, odata ce se vazu intrat in odaia meselor... Privi cu sfiala in jur, si vazu o femeie si doua fete stand pe niste fotolii elegante, la o masa de lemn lustruit. Una dintre acele femei era ceva mai in varsta, cu par ceva scurt, balai si neted. Purta o rochie de culoare alba, si un sal rosu, rosu aprins... ca sangele celor cazuti. Avea un chip frumos, cu niste ochi maronii, intelepti si calzi, mari si adanci, dar cu un zambet oarecum trist, brazdat deja usor de primele semne ale batranetii. Se uita in ochii lui Vladimir...
Si el o privi, incercand sa ii patrunda in suflet. Simti o oarecare caldura din partea ei, o caldura amestecata insa cu mila, ceea ce il intrista..
-Aceasta este sotia mea Natasha, ii spuse Yuri mai in soapta lui Vladimir. E femeia pe care o iubesc cel mai mult... .
Natasha se ridica , il fixa din nou cu privirea si ii spuse :
-Tu trebuie sa fii cu siguranta Vladimir ! Bine ai venit in casa noastra, continua Natasha inlocuind zambetul trist cu o privire ceva mai vesela.
Vladimir tacu, nestiind ce sa raspunda. Nu vroia sa spuna cuvinte poate nepotrivite, auzise despre obiceiul boierilor de a pune la suflet orice cuvant... Ii era teama oarecum sa nu il dezamageasca pa Yuri... Ar fii fost dureros pentru el sa il dezamageasca pe omul care l-a ajutat atata...Tacu, zambind usor.
Natasha se intoarse catre fete.Una dintre ele, intr-o rochie alba, eleganta, veni catre Vladimir.Se uita ciudat la el, cu ochii ei mari , ca de caprioara.Se uita cat se uita, spre rusinea lui Vladimir, care nu prea vorbise asa de mult cu fetele...
-Eu sunt Nadia .Tu cum te numesti ?
In sfarsit, Vladimir simti ca prindea si el ceva curaj. Nu mai era pus in fata unei doamne elegante ca si Natasha, deci daca acum gresea, pesemne ca nu trebuia sa fii fost o greseala prea mare...Fiind fata, cam de varsta lui, poate ar i-ar fii inteles greseala.
-Eu sunt Vladimir. Vladimir Ilicenko... am luptat in razboiul din Crimeea, la Sevastopol, am fost curier...
Nadia il intrerupse brusc, zambind:
-Nu e nevoie sa imi povestesti toate astea, deja le stiu !M-a interesat doar sa aflu cum te cheama.
Yuri, o apostrofa pe un ton bland:
-Fii respectuoasa, Nadia, e musafirul si prietenul meu !
-Nu e nevoie, prietene Yuri, interveni Vladimir simtindu-se vinovat oarecum de cuvintele ce le primea fata.
Yuri se trase mai deoparte, mangaindu-si ganditor barba. Privi catre Vladimir cu un soi de admiratie.
-Asa e ea, Nadia mea... e o altfel de fire... Nu se prea potriveste cu fetele de varsta ei.
Cealalta fata, se ridica si ea de pe fotoliu, dupa ce pe tot parcursul discutiei statu tacuta.Se duse catre Vladimir, si ii intinse mana ei alba si fina... El nu stiu pe moment ce sa faca... dar isi aduse aminte, de o intamplare din zilele trecute, cand vazu pe o ulita o caleasca ducand cateva femei de la Curte, la casa unui boier vestit. Acesta, le intampina, le ajuta sa coboare din trasura , apoi le saruta incet mana.Frumoase-i pareau aceste imagini, ale unor oameni fericiti.. ale unor oameni binecuvantati de soarta...
Cu siguranta, asa trebuia sa faca Vladimir si acuma. Apuca gentil mana fetei, o ridica , si o saruta... avea aceasta fata o piele precum era cea a Evdochiei... simti pentru moment un impuls de a saruta cu patima...nu sarutase niciodata, nu a simtit niciodata atingerea pielii femeii straine de famila sa. Dar isi trase buzele imediat, cu teama .Spera ca ceilalti sa nu remarce niciodata acest gest.Nu, nu trebuiau sa vada... sa stie inca.
Fata, indiferenta poate de acest gest, zambi, poate din curtoazie, catre Vladimir.
-Ma numesc Elena... sunt incantata sa te cunosc.
-Si eu sunt incantat, spuse Vladimir cu jumatate de gura.
Natasha , Elena si Nadia se asezara pe fotoliilor lor. Yuri facu semn discret catre Vladimir sa se aseze si el pe unul din fotoliile ramase goale in jurul mesei.Natasha si Elena schimbara cateva soapte de neinteles. Sa fii vorbit oare despre el, despre gestul sau ? Oare ce vor crede despre el ? Ce vor spune... ce ar putea spune ?
Nadia il fixa cu privirea... .Avea o privire frumoasa aceasta fata.II aducea aminte de o persoana anume, dar nu putea sa isi dea seama. Simti pentru cateva momente ca o cunoaste de undeva, dar nu, nu avea cum sa o cunoasca.Nu stia ce sa mai creada.Era cu sufletul obosit acum, multe prea obosit pentru a gandi limpede.
Yuri asezat pe un alt fotoliu la dreapta sa, il privi.
-Cu siguranta, ai nevoie sa mananci bine acum, esti foarte slabit... nici nu m-as mira, dupa cate ai indurat.
Un servitor, imbracat in negru, sosi pe usa, aducand mai multe tavi cu mancare. Le imparti tuturor.Pe langa acestea, o femeie balaie si mai plinuta, veni si imparti tacamurile. Nu ii venea sa creada... era prea mult. Ca in povesti...da, toata viata sa parea a fii o poveste de basm... Evdochia, care nu putea fii decat iubita viselor sale, o zana a iubirii... aceasta masa, in care el se simtea ca un adevarat crai. Sa fie oare adevarat ? Sa fie oare adevarat ?
Yuri , intocmai ca si tatal sau, ingana o ruga catre Dumnezeu... aceeasi privire, a omului devenit simplu, care priveste catre tatal sau ceresc... o clipa, vazandu-l pe Yuri, parca il vedea pe tatal sau... parca prin ochii lui Iuri se deschidea o poarta catre stepa strabuna, parca prin ochii acestia aparea, ca in vis, chipul tatalui, al mamei, al fratilor
Vladimir lacrima usor... isi aducea aminte de familia sa .Ce nesabuit a fost... dar acum, era prea tarziu.De la moartea lui Ivan nimic nu a mai fost asa cum ar fii trebui poate sa fie. De atunci, razboiul ce paruse o joaca, ii luase si lui o parte din suflet. Nu putea uita. Pur si simplu nu putea uita.
-Vladimir, te simti bine ?
Natasha il trezi la realitate.Incerca sa isi ascunda lacrima, clipind din ochi. Poate ca totusi nu l-au vazut.Poate ca nu i-au vazut suferinta ! Macar de data aceasta !
-Sunt bine, doamna... sunt bine.
Din nou se cufunda in amintiri. Manca tacut, aproape mecanic... simtea cu placere gustul acesta al mancarii proaspete... copilaria, da, singurele timpuri fericite.
De la moartea lui Ivan, pana la sfarsitul razboiului, nu mai trecuse mult timp.De atunci, toate zilele treceau triste... ziua in care soldatii rusi au parasit Sevastopolul deznadajuduiti, nu a mai fost pentru el decat sfarsitul unei comune suferinte. De ce s-au luptat... care a fost rostul tuturor acelor lupte... pentru ce a murit Ivan ? Din nou, incepu sa simte apasarea pe piept, apasarea durerii..
P.S: Promisesem cuiva ca il voi reinvia pe Vladimir...
Subiect: Povestea iubirii lui Vladimir (Citit de 7752 ori)
