Regele, tatal tanarului print, incercase tot ce era posibil pentru a-si aduce fiul pe calea cea buna. Totul fusese insa zadarnic. Nici cantecele, nici dansurile, nici florile si nici zambetul nu reusisera sa-l smulga cruzimii si sa-i sadeasca in suflet un sambure de lumina. Nici profesorii mari pe care ii tocmise regele, nici vrajitorii chemati pentru a rupe blestemul nu-i adusesera vreun gand bun, iar parintilor alinarea mult dorita. Tanarul print ii ucisese pe toti, fara mila, cu un zambet rau fluturand in coltul buzelor. Nici colindele copiilor, nici ganguritul unui prunc, nici cantecul unei pasari, nici caldura unei primaveri nu puteau razbate pana la inima neagra a printului.
In tacere si durere, regele si regina se stinsera, inainte de vreme, de suparare. Astfel, trecura toamne, ierni, primaveri si veri, iar printul, ramas doar cu batranul servitor, se distra cu aceleasi vechi maceluri, devenind din zi in zi mai neinduplecat si trist.
Batranul servitor nu-l parasea nici o clipa, in ciuda chinurilor la care era supus. Traia cu speranta ca intr-o zi se va intampla o minune si Printul Negru va putea fi, macar pentru un moment, bun, frumos, curat. Abia in acel moment ar fi simtit si el, batranul, ca viata lui nu a trecut degeaba, ca suferintele lui nu au fost desarte. Doar pentru asta mai traia: pentru clipa in care blestemul s-ar putea rupe.
Cazuse o iarna alba ai stralucitoare peste tara in care printul raspandise o spaima grozava. Brazii impodobiti imprastiau in orase o lumina vesela iar vitrinele magazinelor straluceau incarcate de daruri, in seara geroasa de Ajun de Craciun.
Castelul cenusiu si inspaimantator, a carui cumplita umbra nu o putea ascunde noianul de zapada, se profila ca o fantoma, invaluit in lumina ciudata a lunii, pe fundalul unui cer sticlos, incarcat de stele.