Prieteni dragi timp de cateva seri va propun la han o poveste -
Regasirea zambetului. Inca nu am terminat-o dar pe masura ce o scriu (daca nu ratacesc si propriul zambet intre timp) am sa o postez. Cred ca nu va avea decat trei parti dar daca va place primele doua sunt gata
Întâmplarea despre care am să va vorbesc s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, într-un loc tare frumos, aşa cum se zvoneşte ca era satul zânelor din umbra pădurii.
Acolo, s-a zămislit - într-un chip inocent - zâmbetul. Printre zâne şi vieţuitoarele pădurii trăia un copil înaripat care ştia toate bucuriile trăite sau netrăite încă de fiinţele pământului. Avea inimioara lacomă de dragoste şi, pentru a păstra floarea zâmbetului, toate zânele-l imbratişau cald şi-i dăruiau sărutări pe pleoape. Vântul îi cânta din fluier la fereastră, soarele-i surâdea iar cerul îl veghea în somn dăruindu-i vise magice ce se strecurau uşor în pătuţul lui.
În ziua când a început povestea, la ora amiezii, copilul se juca pe malul eleşteului cu curcubee, zugrăvind în culori florile. Palmele-i trandafirii mângâiau frunzele să freamăte. Plutind pe ape venea spre el o zână cu chip nespus de frumos, părul lung, negru şi ochii de un verde întunecat, mari şi pătrunzători. Toată suflarea a amuţit vrăjită de frumuseţea ei. Vâslind din aripi pruncul s-a prins încrezător cu ambele mânuţe de gâtul acelei neasemuit de frumoase făpturi (aşa cum făcea cu surioarele dragi) dar aceasta a dispărut fără urmă şi din senin cerul s-a întunecat iar pe obrajii copilului au apărut lacrimi care curând i-au pătat degetele.
- Ce poate fi asta? Se întrebă el. Nu înţeleg ce se întâmplă cu mine! În acelaşi moment în inimioara lui mare se cuibări durerea. Trist, copilul s-a întors în satul zânelor, unde deja pietrele erau încruntate iar licuricii-şi risipiseră lumina.
Surioarele dragi, pe jumătate plângând au încercat să-l împace, l-au îmbrăţişat pe rând sărutându-i pleoapele, cu speranţa că Întunecata a uitat un colţ de zâmbet. Din ochii copilului, curgeau neîncetat lacrimi. Văzând asta zânele şi-au dat seama că trebuie să trimită pe cineva pe tărâmul geamăn cu „lumina dimineţii”, în peştera Zânei Verzi Întunecate.
Nu era deloc simplu, fiecare zâna avea rolul ei în pădure aşa că nu puteau să o părăsească pentru a nu strica ordinea lucrurilor. Şi totuşi, trebuia recuperat zâmbetul…
S-a făcut sfat mare să plece câteva vieţuitoare. Nimeni nu se codea dar... era tare greu să alegi de cine poţi lipsi pădurea.
Lista avea trei nume când, clătinându–se şi căzând în fugă a sosit greieraşul. Şi-a aranjat la repezeală fracul şi se adresă grav sfatului:
- Distinsă adunare cum să fac să mă înscriu şi eu? Vreau să recuperez zâmbetul! Trebuie s-o leg pe hoaţă! Ce lecţie bună am să-i dau…
Se priveau neîncrezătoare vieţuitoarele pădurii.
- N-are nici un rost – ripostă un glas din mulţime. Eşti prea mic să poţi schimba ceva, iar ceilalţi or să fie nevoiţi să-ţi ducă grija!
Tare s-a mai întristat greieraşul dar nu a dat semne de retragere. Zânele, văzându-i faţişoara s-au lăsat înduplecate gândind că poate va fi şi el de vre-un ajutor. Părea tare bătăios şi, l-au acceptat pe listă.
În aceea zi, la orele amiezii, pădurea, atât de însufleţită de un du-te-vino şi de larma vieţuitoarelor, era tăcută şi mohorâtă. Cei patru voluntari erau însoţiţi afară din sat iar în inima celor ramaşi era mică speranţă că vor putea recupera zâmbetul de la Zâna Verde.
Am uita să vă spun că ceilalţi voluntari erau un şoricel (cenuşiu cu mustăţi lungi, ochisorii roşi şi cu urechiuşele mereu ciulite), ursul cafeniu (temut pentru laba lui mare si grea) şi un lăstun (acceptat mai ales pentru performanţa lui de a putea rămâne în aer mult timp fără nici un fel de escală).
Luna era gata să răsară şi cei patru au ajuns la marginea pădurii. Stăteau comozi pe spatele cafeniului făcându-şi planuri cum să învingă zâna când, ursul întinse gâtul cât putu mai bine adulmecând aerul. Fratele cenuşiu îi urmă pe dată pilda, rotindu-se puţin să prindă vântul ce bătea din stânga. Micul lăstun se ridică la rândul lui în aer şi cuprinse cu privirea întinderea. Doar greieraşul stătea bosumflat sprijinindu-se în arcusul viorii. De-ar fi putut şi el să ştie ce se întâmplă... Cu o mişcare ageră se avântă totuşi pe urechea cafeniului dar cât vedea cu ochii erau numai flori mici şi albe ca nişte clopoţei.
- Sunt lăcrămioare, suntem pe drumul spre zâna rea! şopti soricelul prinzând protector greieraşul de un picioruş tocmai când acesta era să cadă tot încercând să examineze întinderea..
- Parfumul florilor e prea puternic. De aici mirosul nu mă mai poate ajuta să vă duc mai departe. spuse la rândul lui ursul
- Poate norocul nostru este cu lăstunul. O sa zboare în jurul poienii până va gasi drumul spre tărâmul nopţii. îşi dădu plin de importanţă cu părerea greieraşul.
Subiect: Varful cu Dor - Hanul Viilor (Citit de 756060 ori)
