dragele şi dragii mei...am să încerc să vă descriu cât mai frumos despre cea mai frumoasă poveste de dragoste din lumea elfilor...
Numele meu este Luthien Galathil...sunt fiica elfilor din Padurea Soulmyrth...Povestea mea am mai pus-o aici...o parte...
Sunt cea nenascuta inca si ma trag din neamul ultimilor elfi din Padurea Soulmyrth...locul unde ploaia este mereu pura, curcubeul rasare intotdeauna pentru prima data, iar inorogii se adapa din boabele de ploaie care curg din sufletul Printesei Serenity...mama tuturor elfilor.
În lumea mea de ani nenăscuţi, dar de unii deja trăiţi, există o poveste..despre Luthien Galathil şi Huor Míriel, adica despre Printesa Elfilor si Printul Ingerilor.
Se spune despre ei că sufletele lor s-au născut deodată sub Copacul Vieţii, dar Serenity i-a pierdut din palma ei..., iar el a căzut departe în lumea astrală, însă se întâlneau mereu în vis... unde erau fericiţi.
Dar când Elfii ei erau pe cale să moară, Serenity a trimis-o în uitare pe Luthien Galathil...pentru că numai aşa putea să fie salvat neamul elfesc.
Se spune că nu uitarea ar salva elfii ci puterea dragostei dintre cei doi.
Într-una din zilele fără număr şi clipe din Clepsidra Nenaşterii, Luthien Galathil se salvă de mrejele neputinţei sale şi evadă către casa sa.
În jurul ei se făcu o linişte deplină, iar iarba înaltă şi moale îi mângâia tălpile goale şi picioarele ei mici şi frumoase, albe ca o spumă de lapte pierdută într-o mare verde. Copacii îi şopteau vorbe calde şi pline de emoţie, iar ea începu să plângă de bucurie şi plăcere. Era acasă din nou..., acasă în pădurea ei fermecată unde putea vorbi cu copacii, unde putea comanda apelor, norilor, ploii...., acasă unde din când în când îl vedea pe el..., bărbatul acela al cărui zâmbet îi îmbăta sufletul şi ochii, al cărui privire o încolăcea asemeni unei eşarfe fermecate şi o gâdila în stomac ca un pahar de vin vechi şi dulce.
De fiecare dată când îl vedea inima ei se umplea şi se îmbăta cu fericire. Simţea cum sufletul şi paşii îi tresăltau de emoţie, cum sîngele îi năvălea în obraji şi în vene ca o cascadă năvalnică, îi înmoaia picioarele şi-i bucura fiinţa. Se simţea legată de el, dar nu cunoştea nimic despre acel om frumos şi blînd precum un prinţ. Zâmbi..., prinţul ei!
Nu ştia cine este, îl vedea doar acolo în amintirile din „viitorul” ei, sau visul ei poate? Ar fi vrut să ştie mai multe despre el, despre ea...era nebună, sau toate acestea i se întîmplau? Nu ştia nimic, nimic palpabil, ştia doar că putea rosti cuvinte necunoscute ei, dar atât de familiare în acelaşi timp; ştia că poate vorbi cu natura, cu copacii, florile, iarba, apa, animalele, dar nu ştia nimic în acelaşi timp. Se trezi, cum din ochii ei frumoşi şi calzi, lacrimile începură să i se rostogolească peste obrajii albi precum laptele cel mai pur. O durea inima...vroia să ţipe, să urle, să ...ştie.
Cu un ţipăt înăbuşit lacrimile ei începură să curgă... îşi amintea...era elf, iar el era înger...!
Se cunoscuseră în Pădurea care nu Doarme, unde sunt copacii bătrâni, spiriduşi de frunze, iar Luna coboară din când în când sub forma unei Zeiţe Elfe să îşi spele chipul frumos în Râul de Smarald, unde unicornii veneau să se adape şi zânele să se scalde.
Îl iubise din prima clipă...ochii lui negri erau ca două nestemate calde, zâmbetul lui îi dădea liniştea pe care numai acasă, în camera ei din Copacul o mai găsea.
Se întoarse brusc...lacrimile ei cădeau, iar natura parcă plângea cu ea...o auzea...o simţea...ar fi vrut să fie altfel..., dar el nu mai era acolo...dispăruse.
Închise ochii...doar îl mai visase de atâtea ori...mai putea măcar o dată..., dar în timp ce pleoapele ei gingaşe se închideau cu putere...parcă dorind să strângă în ele tot timpul....simţi cum cineva o prinse de mână şi o sărută cu căldură pe buze. Încleştarea ochilor ei cedă....lacrimile se opriră de teamă pe colţul genelor...simţea doar o nemărgonită căldură şi dragoste şi auzi o voce duioasă spunându-i:
-Amin mella lle coiamin Luthien Galathil ...amin mella lle...
Ea izbucni în lacrimi şi mânuţele ei se strânseră într-o îmbrăţişare plină de recunoştinţă, dragoste, de căldură şi aşteptare şi îi răspunse cuprinzându-i gingaş chipul lui frumos şi plâns...
-Amin mella lle coiamin Huor Míriel ...amin mella lle...
Atunci Pădurea scârţâi şi se deschise într-o strălucire puternică, iar din Inima Copacului se arătă Serenity...Era orbitor de frumoasă şi strălucitoare. Ţinea de mână o fetiţă mică, cu părul puţin ondulat şi negru, cu ochii negri şi adânci, faţa albă şi frumoasă ca a unui înger...
Cei doi lăcrimară...ştiau că era fetiţa despre care se apunea că este a lor, iar Zeiţa Elfă o luase cu ea ca să o protejeze de Rău..., dar despre asta...o să povestesc într-o altă seară....acuma vreau doar să visez la îngerul meu...
Subiect: Varful cu Dor - Hanul Viilor (Citit de 756179 ori)
