Varful cu Dor - Hanul Viilor

[cv]

  la cate datorii are domnia ta in povesti la hanul asta... acum te-om ierta dar musai sa incanti domnitele dragi ca altfel zau daca nu scot postul la mezat

[Gordius]

Stiu de datorii, Hangita draga... Cat despre post... poate o fi mai bine sa vina un trubadur mai tanar decat mine si mai odihnit, poate...

A fost o data, ca niciodata... intr-o tara indepartata in care era primavara vesnica, o familie de unicorni tineri si frumosi care alergau fericiti cat era ziua de lung pe potecile unui codru de smarald, ale carui frunze cantau neasemuite melodii care se auzeau pana departe, departe, in imparatiile vecine. Aerul era parfumat si imbatator, impletind discret aroma florilor de tei, de liliac, de cais, de magnolie, asa incat fiecare parfum se simtea si singur, si in impletire cu celelalte, intr-un mod cu totul minunat. Si totul era o izbuncnire de culori si o volbura de alb, roz, liliachiu si verde, cum numai in Paradis se poate intalni.

[cv]

  iti mai dau o sansa, batrane prieten. sunt sigura ca inima fiecarei domnita a primit caldura ta si ca nici una nu te-ar schimba atat de usor. dar scuze de intrerupere, te ascult.uite si o cana de vin sa-ti dregi vocea si sa-ti pui sangele in miscare

[Gordius]

Inorogii nostri, un el si o ea, erau foarte indragostiti unul de celalalt. Erau niste creaturi neasemuit de frumoase... Aveau o culoare nedefinita, o impletire din toate culorile curcubeului, nemaivazuta, de parca ar fi fost facuti din abur stralucitor. Uneori, la lumina lunii, erau aproape transparenti, iar coamele, de aur bogat, fluturau in bataia vantului ca niste cascade de matase...

Chiar si cand alergau calcau atat de usor cu copitele lor de cristal incat nici vantul si nici pamantul nu le stia trecerea. Nu se faceau auziti, dar atunci cand vroiau se faceau simtiti, asa, ca un sentiment de bine si de caldura care cuprindea inima oricarei vietuitoare din preajma lor, alaturi de un parfum suav nemaiintalnit pe fata pamantului, care nu poate fi descris.

[cv]

Povestea ta imi aminteste de ceva:
încă mai plouă şi se aude cel ce doineşte sosirea dimineţilor de magnolie albă
trubadurul căutător al parolei sufletului în nopţile cu zâmbet prin somn

cu primul gând îngenunchează printre oameni în haine de inorog
simte în stropii de lumină ai dimineţii poezia spânzurată de stele
şi la un pas înaintea furtunii îţi spune poveşti cu ochi înstelaţi

sincronizând privighetorile ce nuntesc în angelic desfrâu
refuzând întoarcerea nopţii în Carul Mare
desenează umbre îmbrăcate în lună roşie şi pofta vântului prin seraiuri

ce mult a trecut trubadur...  dar iarta-ma... mereu intrerup

[Gordius]

Hangita draga, nu intrerupi... Imi e draga vocea ta si iubesc soaptele care imi aduc aminte de bataile noastre de inima...

Intr-o zi inorogii nostri indragostiti se oprira pe malul unui lac din mijlocul padurii, pe ca carui suprafata nemiscata ca o oglinda pluteau flori de nufar asa cum nimeni nu a mai vazut... Erau si albi, dar de un alb sidefiu, care isi schimba nuantele in lumina soarelui filtrata printre salciile cantatoare... Dar erau si albastri, cu petale transparente si stralucitoare, de parca ar fi fost pudrati cu argint... Si mai erau si rosii, catifelati ca buzele Hangitei noastre si calzi atunci cand ii pipaiai, de parca ar fi fost strabatuti de vinisoare de sange clocotitor, pus in miscare de o inima plina de iubire. Si mai erau acolo si nuferi liliachii, cu multe petale ondulate si dantelate, fiecare ditre ele purtand o impletitura unica si minunata de firisoare aurii. 

[cv]

  acum intuiesc eu ca vrei sa mai zabozesti la han voinice! cum sa reziste biata hangita sa te schimbe cand ii faci curte cum doar domnia ta stie?

[Gordius]

Inorogii priveau la reflectarea lor in apa, minunandu-se de frumusetea si puritatea chipurilor lor, in timp ce sub reflectarea lor, in lacul cristalin si limpede, inotau fericiti pestisori de toate culorile si marimile. Erau acolo pestisori tigrisor, cu dungi rosii si albastre si cu ochi mari, verzi si adanci, erau si dintre cei cu aripioare aurii si nasucuri rosiatice, ca de pisica, ale caror codite se rasfirau ca un evantai multicolor, altii purtau modele neinchipuite din puncte violet, pe un trupusor alb si laptos ca zapada proaspata, iar altii pur si simplu puteau sa ia orice forma si infatisare, iar cand erau fericiti infloreau ca un boboc de trandafir in lumina soarelui. Apa lacului era atat de limpede incat dansurile pestilor, bucurosi la vederea celor doi inorogi indragostiti, pareau niste focuri de artificii pe un cer senin de noapte de vara.

[cv]

mi-ar place sa vad aceasta ultima imagine. doua chipuri pure si indragostite reflectate in apa cristalina si lumea aceea minunata in jurul lor. sunt sigura ca pentru ea doar el si pestisorii erau frumosi... iar pentru el doar ea si lumea lacului

[Gordius]

El... isi lua ochii de la lumea aceea fantastica a adancimilor si o privi pe soata lui cu atata iubire de parca ar fi fost prima clipa dupa ce se indragostise de ea. Dar o iubea chiar si mai mult decat in prima clipa. Sentimentul acesta era pentru el totul... in fiecare moment il simtea mai puternic, mai navalnic, umplandu-l de atata caldura si fericire incat ii venea sa rada si sa planga in acelasi timp. Era atat de frumoasa... asa cum numai o licorna poate fi... si nu numai prin ceea ce vedea, dar si prin ceea ce simtea. De fapt, ceea ce simtea, cu darul acela unic al inorogilor, de a simti, atunci cand iubesc, doua inimi in piept in loc de una, era cu mult mai puternic. Inima licornei era mai dulce decat mierea albinelor de aur din padurea fermecata, mai calda decat sarutul razelor de soare dimineata, devreme, pe frunzele acoperite de lacrimi de roua si atat de plina de iubire incat uneori el se gandea ca ea... il iubeste mai mult decat e el capabil sa iubeasca vreodata.

[Lady Allia]

Bine v-am regasit dragii mei....tare lung a fost timpul reintalnirii noastre....Sufletul meu si vantul mi-au adus mereu glasurile si cantarile voastre frumoase aproape, dar ochii mei parca tanjeau sa va revada aici...voi doi...Hangita mea draga, printesa Razei de Luna si a viselor calde..., bunul si dragul trubadur , printul Gordius....print al inorogilor si al povestilor despre dragoste si fumusete...
Drag si dor mi-este de voi in fiecare clipa...., iar povestile mele parca se scurg incet din suflet...puterle parca ma parasesc, dar totusi..., totusi mai cred in povesti, in sperante, in reusite si bineinteles in faptul ca dragostea trebuie intotdeauna sa invinga...

[Gordius]

Lady Allia, printesa a Elfilor, tu stii mai bine decat noi sufletul inorogilor . Bine e sa te vad din nou! Bun gasit! Stii? Iubirea invinge intotdeauna...

[cv]

Bine ai venit domnita! Stai rogu-te langa noi. Ne era si nou dor (mie sigur) si... ai nimerit bine: trubadurul tocmai istorisea si drag imi e sa-l ascult pe el si pe domnia ta. E frumoasa lumea viselor voastre si tare draga mie
Sper dragilor sa invinga iubirea Continua, trubadur!

[Lady Allia]

A'maelamin nápoldë Ar-Feiniel...

Dragul meu print Gordius...tare multa vreme a trecut de cand nu am mai auzit glasul tau...mult ma bucur ca ai revenit...simteam nevoia sa stiu prietenul meu alaturi...vorba lui mereu calda si plina de incurajare...imi face bine ca esti din nou aici...sper sa poposesti macar o vreme...


Ilúvënis Tasartir..

Printesa Minerva...draga mea hangita...de ai stii cum te-au chemat florile si cum te-au plans de dor copacii...cum s-a tanguit vantul pe langa hanul drag si cum te mai intrebau drumetii...unde esti...de ai stii...
Nu ramane mult daca pasii sufletului tau te cheama in alta parte, iar inima ti-e incarcata, dar nu pleca niciodata prea departe sa nu putem sa nu te gasim...tare ne-am mai necaji sa nu iti mai auzim vocea blanda si mirifica...

[Gordius]

Simtindu-se privita, licorna isi ridica si ea ochii de la undele lacului si o indrepta catre ochii inorogului sau.

"Intre noi, dragul meu, nu incape comparatie. Nu te iubesc mai mult, iar tu nu ma iubesti mai mult dect mine, pur si simplu iubim. Iar rodul dragostei noastre nu este departe" gandi ea, iar el o auzi.

Dintr-o data, el simti cum il inunda o fericire calda si calma dar in acelasi timp frematatoare si plina de cantec, un cantec pe care pana atunci nu il mai auzise, dar ii dadu glas. Rasuna codrul inflorit de vocea lui, de cantecul acela nemaiintalnit, incat toate vietuitoarele se oprira ca vrajite sa il asculte. Se opri si vantul cald si parfumat, sa se odihneasca pentru o clipa intre ramurile unui stejar seculat, care ii sopti cu un freamat de frunze: acesta este cantecul care spune, de la inceputurile lumii, ca se va naste inca un suflet minunat in padurea noastra fermecata!