Omida, rusinata, lasa capul in jos si incepu sa planga incetisor. “Are dreptate, sarmanul fluture, dar spune-mi, tu, copac batran si intelept, crezi ca-ntr-o zi as putea sa zbor?”
Copacul nu credea, dar tinea prea mult la prietena sa pentru a i-o spune. Omida, insa, intelese si se-ntrista si mai tare. Deodata, insa, un zambet ii lumina privirea.
“Oh, batrane prieten, am si eu o rugaminte fierbinte. Lasa-ma sa-ti iau cele doua frunze mari din varf, sa mi le fac aripi si sa zbor. Tu mai ai alte frunze, insa mie aripi n-or sa-mi creasca niciodata.” Copacul i le dadu cu drag, caci iubea mult micuta lighioana.
Si omida isi lega cu grija “aripile” de corpul ei segmentat galben-verzui si incepu sa urce anevoie pana la cea mai de sus ramura a bunului ei prieten.