O părere, Timpului

[Vlad]

Timpule, Părinte, tot caut să-mi aflu Iertarea
Dar mi se pare că trimiţi în cale-mi
Doar Uitarea.

Încerc să schimb trecutul,
Să îl refac în bine
Dar prezentul, parcă, se-abate de la mine.

   Şi firul vieţii mele pare că dispare
Se împleteşte cu neantul
Iar pentru cei din juru-mi eu cad în Uitare.

Sunt singur pe-o cale solitară
Şi rănile Uitării încep să mă doară
Şi puterea de a continua parcă zboară.

De ce mi-au fost date,
Cu mărinimie, Iubirea şi-a ei voluptate
Ş-apoi dintr-o dată Timpule, de tine luate?

Redă-mă Prezentului, redă-mi Iubirea pierdută
Iar de nu, alungă-mă şi Tu
Şi de-a mea fiinţă Uită!