Fericirea nebuneasca in clipa? Sau o fericire "calduta" de durata?
Vi s-a intamplat sa simtiti ca nu mai puteti de fericire, ca sunteti "in al noualea cer", ca ati vrea sa strigati fiecarui trecator de pe strada cat sunteti de fericiti, ca ati spune clipei "mai stai, ca esti atata de frumoasa"?
Ce alegeti, fericirea in clipa (pierduta inevitabil la fel de brusc cum a sosit, dar a carei amintire ramane o viata) sau fericirea-multumire care se construieste in timp si care dureaza? Nebunia oarba a secundei de acum (cu riscul ca in secunda urmatoare sa fiti in infern) sau intelepciunea cuminte a duratei?