Apusul se încheia la şireturi

[Lorelei]

Afară noaptea părea că se răsfaţă
apusul se-ncheiase la şireturi
dormeau pe prispă deopotrivă stele şi gânduri
tâmpla sprijinind-o într-un cot
mă aruncam înspre braţele tale
ca un fluture lovindu-se de geamuri transparente
noaptea cădea asurzitor
desenând doruri uitate sub genele mele
înăuntru mâna întinsă te cerşea tăcut uitat
iar afară – indiferent – apusul se încheia la şireturi

[George Ene]

Bine-ai revenit printre poeţi, dragă Lorelei!
După ce ai fost prin spaţii anglofone, cred şi eu că era şi cazul să te întorci la matcă, adică aici, printre muritorii de rând.
Şi pentru că vrei neapărat să ne spui că "Apusul se încheia la şireturi", îmi îngădui să-ţi sugerez să revezi timpurile când apusul din poezia ta o face, pentru că în versul al doilea e vorba despre o treabă deja făcută (se încheiase), în vreme ce în ultimul vers, treaba lui e încă în plină desfăşurare (se încheia). Părerea mea e că trebuie inversate versurile, să fie ceea ce trebuie. Dar, n-o face încă, până nu ajungi la finele criticii mele (colegiale).
Al doilea, nu e de imaginat să doarmă pe prispă stelele şi gândurile, doar dacă nu e vorba despre somn, ci despre… infinit - pentru că atât gândurile, cât şi stelele n-au nimic în comun, decât, poate, infinitul.
Al treilea, e bine să fii atentă cu cotul ăla: nu poţi sprijini tâmpla într-un cot, Doamne fereşte. A, poţi sprijini tâmpla în palmă (mă rog, în mână), dar în cot, e prea… de tot. De fapt şi Marele Eminescu a greşit atunci când a spus: "Fruntea albă-n părul galben /  Pe-al meu braţ încet s-o culci, / Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci…" ("Dorinţa", 1 septembrie 1876). Păi, dacă tu pui fruntea pe braţul meu, atunci eu cum te mai sărut? A, dacă ar fi spus ca iubita să-şi pună ceafa pe braţul lui, ar fi fost cum nu se poate mai de înţeles, că-n felul acesta s-ar fi putut săruta tot timpul… Numai că cuvântul "ceafă" n-are sonoritate poetică. Probabil că de aceea Eminescu l-a evitat.
Al patrulea. Hotărăşte-te: ori stai cu fruntea-n cot, ori te arunci înspre braţele iubitului…
Al cincilea. E nefericită imaginea pe care ne-o propui: "Ca un  fluture lovindu-se de geamuri transparente/ Noaptea cădea asurzitor". Păi, una-i noaptea şi cu totul altceva e un amărât de fluture. Nu suportă comparaţie.
Al şaselea. Am înţeles: Noaptea vine pe nesimţite, ca zborul unui fluture, dar asta e cu totul altceva. Oricum, zborul unui fluture se vede, în vreme ce noaptea coboară pe nesimţite. E bine să nu forţăm imaginaţia cititorului. A făcut-o cu nonşalanţă şi poate prea (exagerat de) mult Nichita Stănescu, ca acum să fie contestat chiar din cauza aceasta, încât până şi acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, şi prietenul lui Nichita, e silit s-o recunoască… Apropo, de ce nu scrii tu cu punctuaţie? Văd că toată lumea scrie fără punct şi fără virgulă, şi da capo cu  literă… mică. Înţeleg s-o facă puştimea, care habar n-are de Gramatica Limbii Române, dar un profesor universitar n-are voie să abuzeze de această fără de punctuaţie scriere, care te poate înfunda tocmai din (această) lipsă de semne (neprecizarea sensurilor şi a semnificaţilor = înţelesuri înşelătoare!)
Al şaptelea. Păi dacă dorurile sunt uitate, cum mai pot fi desenate? Şi-ncă şi sub… gene. Fii atentă că ai deprins unele automatisme pe care le arunci în arenă foarte des, şi asta deranjează.
Al optulea. "Înăuntru (deci în închipuirea ta) mâna întinsă te cerşea tăcut", dar nu… "uitat". "Uitat", aici, nu-şi are rostul, ba e chiar şi un nonsens. Ei bine, expresia ta, "…mâna întinsă te cerşea tăcut" e foarte reuşită.
Al noulea. Ultimul vers ar putea să lipsească. Nu-ţi spun că el anulează tot conţinutul imaginilor propuse de tine. De ex., în vreme ce gândurile şi stelele dormeau pe prispă, apusul din ultimul vers încă se mai încheia la şireturi... Cum o fi asta?  Dacă elimini acest vers, poezia ta poate creşte în valoare, îţi garantez.
Cu drag,
 

[Lorelei]

Of, of, cat de binevenita ar fi critica ta daca nu ar fi fost atat de patimasa si ai fi scris detasat. Dar hai sa-ti raspund, asa, rand pe rand, cum se cuvine, nu-i asa?
1. Ai dreptate in ceea ce priveste timpurile. Am vazut lucrul asta de cand am scris, dar mi-am asumat imperfectul din ultimul vers ca imagine a unei actiuni care nu se mai incheie niciodata, se repeta la infinit, natura vesnic indiferenta la mana intinsa. Si da-mi voie sa-ti citez si eu un poet consacrat, ca tot iti plac tie citatele "Logica poeziei fiind nelogica fara de proza, rezulta ca logica poeziei este insusi absurdul." E citat din memorie, deci nu stiu data, oricum ii apartine lui Macedonski. E drept ca se referea la simbolism, dar este la fel de adevarat ca logica poeziei are cu totul alte reguli decat logica obisnuita (a prozei, cum spune Macedonski).
2. Stelele si gandurile au mult mai multe in comun decat crezi. E posibil ca tu sa nu intelegi asta, pentru ca rationalitatea care te caracterizeaza nu iti da voie. Dar crede-ma pe cuvant, au foarte multe in comun si nu musai infinitul.
3. Ai inteles perfect cum se sprijineau gandurile in cot, punctul de sprijin este evident cotul, nu palma, pe el se lasa toata greutatea, dar te faci ca nu intelegi, nu de alta, dar trebuia sa gasesti tot ce se putea gasi de criticat in textul asta.
4. Tampla era a stelelor-ganduri, nu a mea. Personificarea le apartinea. Eul poetic (nu eu, evident, si asta o stiai dar te faci ca nu) se arunca in bratele iubitului. Deci nu vad nici o contradictie.
5-6. Evident ca era vorba de doua imagini separate. Fluturele lovindu-se de geamuri transparente nu are nici o legatura cu caderea noptii. Sunt doua idei diferite. Dupa versul cu fluturele se incheie o idee, dupa care revin la natura asa cum e ea perceputa de eul liric. In plus caderea noptii care ma asurzeste.... hmmmm... mi-aduc eu aminte cat de tare ai laudat o imagine asemanatoare (numind-o "geniala") la o alta poezie de-a mea. Dar se parte ca poetii sunt geniali sau comuni in functie de cat de multa atentie iti acorda.
7. Dorurile uitate revin obsedant din cand in cand, se re-deseneaza daca vrei ("Amintirile au un singur cusur: ne viziteaza in fiecare zi")
8. Acel "uitat" este exact referinta la ce spuneam mai devreme. Un gest trecut, uitat, care revine obsedat din nu stiu care colt al memoriei. Mare grija ce anume califici drept absurd.
9. Finalul imi pare singurul care poate salva o poezie, de altfel, trebuie sa o recunosc, in cel mai bun caz mediocra. Indiferenta asta a naturii in care apusul se incheie indiferent la sireturi, gestul ales fiind unul cat se poate de banal tocmai pentru a sublinia o idee.

Revin la a-ti spune iara si iara ca nu ma vreau poeta, nu scriu rational, calculat si rece, ci sub impulsul de moment, ganduri care vin de undeva din mine si care se opresc o vreme "pe prispa". Stiu, n-am sa gasesc nici o "absurditate" in poeziile tale si nici un "non sens" (e bine de observat ca le-am pus intre ghilimele) si ce pacat ca nu gasesc asta! Ma consoleaza insa gandul ca poeziile mele, textele mele mai bine zis sunt pline de astfel de "enormitati", la fel ca si mine: impulsiva, necalculata...

PS. Ca sa ramanem in acelasi registru al logicii, uite diferenta dintre tipul de logica (aproape matematica) pe care il propui tu si cel pentru care pledez si voi pleda eu: "In logica voastra, doua marimi egale cu a treia sunt egale intre ele. In logica noastra, daca "o creanga se misca in fata lunii, eu il iubesc". Cu necesitate, fara nici o exceptie." (Nicolae Breban, Don Juan, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1996, p. 280. - ca sa fim rigurosi, cum iti place tie, nu?)

Cu acelasi drag.

[George Ene]

                1

Lorelei dragă, îmi plac oamenii care-şi apără punctele de vedere.
Dar, hai s-o iau pe urmă-ne:
1. Am căzut de acord că am dreptate.
2. Între stele şi gânduri e cam aceeaşi legătură ca-ntre coada vacii şi ştampila primăriei. Poate-ar mai fi, totuşi, una singură: că şi unele şi altele există, deci sunt materie (cu respectivele caracteristici ale materiei: spaţiu, timp, mişcare = infinit).
3. Reciteşte-te, te rog: "Tâmpla sprijinind-o într-un cot". Nu vorbeşti nicăieri de gânduri. Asta ar mai fi lipsit, să-mi spui (cum motivezi acum) că-ţi sprijineai gândurile… într-un cot . S-o fi lăsând greutatea pe cot (eu zic că pe masă!), dar gândurile neavând greutate, este exclus ca ele să se sprijine pe ceva. Lorelei, las-o-ncurcată, că măcăne!
4. Chestia cu aruncatul stelelor-gânduri în braţele iubitului e prea de tot. Ce fel de iubit va fi fiind acela? Poate un SupraOm, mai ştii? Dar asta nu reiese din textul tău. Deci: punct pierdut pentru tine!
5-6. Păi de-aia te-am şi rugat să scrii ortografic (cu toate punctele şi virgulele, cu toate axantele şi sidilele Limbii Române) să n-ajungem, aşa cum am ajuns la această confuzie intolerabilă - care ne-a pus în faţă acest… "duel", vai nouă!. De data asta, citind mai atent, văd două confuzii, nu una - cum am sesizat azi-noapte. Şi-anume: 1) dacă legătura ta (gândită de tine) a fost: "Mă aruncam în braţele tale / ca un fluture lovindu-se de geamuri transparente", problema e că eu,  cititorul, ar trebui să înţeleg textul tău după cum urmează: "Mă aruncam în braţele tale lovindu-mă de geamuri transparente, ca un fluture". În această exprimare (modificată de mine) imperfectul "aruncam", nu mai e silit să se asocieze cu reflexivul "lovindu-se", care, în plus, e şi un prezent forţat (de imperfectul tău). Procedând aşa am salvat imaginea propusă de tine, care, în exprimarea ta era atât de alambicată încât se pierdea complet, nefiind recepţionată (cum am şi dovedit); 2) dacă textul tău a vrut să fie: "Ca un fluture lovindu-se de geamuri transparente / noaptea cădea asurzitor", asta ar fi fost o imagine interesantă, dar, atenţie, în acest caz rămâne valabilă remarca mea de azi-noapte, şi-anume că noaptea vine absolut pe nesimţite, prin "picături infime de întuneric (= nonlumină)" şi nu cu aripi de fluture, care, orice s-ar zice, e o scamă, o petală care fâlfâie şi nimic mai mult. Iată pentru ce susţin ca poeţii să scrie cum au învăţat la şcoală, cu punct şi de la cap cu literă mare, să ştie omul de unde până unde ne propune poetul să mergem. Nu otova, scris cu litere mici totul, până şi numele şi pronumele celui ce semnează. Mare prostie, Doamne! Tu spui că (te citez) "După versul cu fluturele se încheie o idee, după care…" De unde ştiu eu că după versul cu fluturele se încheie acea idee, despre care spui, când nu există acolo nici un semn de punctuaţie? Hai, Lorelei, fii înţelegătoare, că aşa nu e bine, te rog.

[George Ene]

            2

7. Păi dacă dorurile revin, înseamnă că nu sunt uitate. Or, dacă sunt uitate, aloimis-babaloimis (cum zic grecii, în glumă): sunt moarte şi-ngropate. Ia analizează şi tu, te rog, ceea ce-mi scrii (te citez): "Dorurile uitate revin obsedant din când în când, se re-desenează dacă vrei". N-am pomenit, în viaţa mea, o confuzie mai mare. Zici: "dorurile uitate" Aşa ceva e absurd. Ori sunt doruri, ori nu sunt, pentru simplul motiv că dorurile nu pot fi… uitate, că atunci nu mai sunt (şi nici n-au fost vreodată) doruri. Când ţi-e dor de cineva, ţi-e dor, şi-atât…  Citatul tău preferat cu amintirile care ne vizitează în fiecare zie e cu totul altceva… Ufff! Totul, în acesată exprimare a ta, e… naşpa (ca să zic şi eu cum am auzit o vorbă ieri).
8. Ori e dor, ori e gest? Un gest uitat e cu totul altceva. Unii nu-ţi uită toată viaţa când le faci vreun gest (la beregată, să zicem), în vreme ce pe alţii acest gest îi lasă reci - îl şi uită după 10 minute…
Lorelei, fata mea dragă, nu te mai desconsidera, te rog. Tu eşti o poetă mare, crede-mă, dar - atenţie! - o poetă mare care-şi trăieşte sentimentele în interior, şi le scoate mai greu (alteori prea spontan) în afară. Eu te cunosc bine, de-acum. Tu ai unele poezii inegalabile, dar în altele cedezi, ori cobori mult prea mult - şi asta se observă…
Nici mie nu-mi ies toate aşa cum aş vrea, ştii bine asta. Dar eu muncesc imens pe ceea ce scriu. Uneori mă opresc din ceea ce fac, şi-mi notez câte un vers, ori câte o idee, pe care, după aceea, le mestec până şi-n somn…
Logica poeziei? Macedonski? Breban? Poate şi Nora Iuga? Şi moşul ăla cu cocoşul, care, cică, a făcut furori pe la cenaclul "Euridice"? Nu cunosc!
Poezia urmează Logica Naturii. Or, Logica Naturii - cu ritmurile ei - e cea care va rămâne. Ca să te convingi, te rog ascultă în fiecare zi, la ora 12,00, emisiunea "Poezie românească", ce se transmite pe postul de Radio România Cultural, în redacţia poetului Emil Buruiană, şi-ai să vezi acolo (şi-ai să înţelegi) că, în general, poezia adevărată e cea cu muzicalitate, ori dacă nu măcar cu temă clară, cu mesaj precis. Nichita Stănescu nu va rămâne decât, poate, cu Elegiile şi alte câteva poezii inspirate din filosofia lui Hegel. În rest, toate confuziile - inclusiv acea "scriere fără punctuaţie" - de la Nichita ni se trag. Timpul, marele judecător, îl va taxa cum se cuvine pe acest Nichita, care a făcut atâta rău Literaturii Româneşti, să fii sigură de asta. (Şi poate şi pe Macedonski, care şi-a râs până şi de moartea lui Eminescu - din invidie, ori, poate, din prostie).
Cu drag şi preţuire,

[Lorelei]

George,

nu ma mai obosesc sa-ti raspund punct cu punct, pentru ca oricum nu vei citi ce scriu eu acolo, ci ceea ce vrei tu sa intelegi, ceea ce ti-e bine si comod si confortabil sa intelegi. Ramai, asadar, cu rationalitatea ta care iti construieste si iti ordoneaza intreaga existenta (in care probabil absolut fiecare gest este gandit inainte de a fi facut), eu raman cu nebunia mea frumoasa in care mai fac si prostii si stangacii, dar in care, macar din cand in cand, rationalul ma lasa in pace sa fiu eu, a mea, vie mai ales, vie.
Nu stiu de cate ori sa-ti repet ca nu ma intereseaza daca sunt sau nu poeta; sigur, e frumos sa te aplaude lumea, dar stii vorba lui Eminescu "laudele lor desigur m-ar mahni peste masura". Poezia se scrie cu mine sau fara mine, oricum poezie mare nu vom scrie niciodata nici eu, nici tu, nu avem sclipirea de geniu de care e nevoie. Noi ne spunem numai, cumva, din cand in cand, uneori mai bine, alteori mai putin bine.
Obsesia ta cu axantele si sidilele limbii romane nu are de ce sa vina si sa reproseze textului meu ca nu are semne de punctuatie. Ca tu nu poti disocia ideile unele de altele fara semne de punctuatie... asta pana la urma te priveste (si te caracterizeaza, as spune; intr-un univers care nu mai e perfect ordonat te pierzi, te temi sa pasesti), e problema ta, nu o face sa fie a mea. Semnele de punctuatie sunt bine venite in poezii precum cele scrise de tine, in care totul este logic, ordonat, perfect calculat. In poeziile mele absurde si dezordonate si alambicate (si pline de sens, totusi, crede-ma, chiar daca tu nu-l vezi acolo) semnele de punctuatie nu au ce cauta (desi le folosesc uneori, o recunosc. Vezi acum sa nu faci o statistica in cate poezii am folosit punctuatia si in cate nu numai ca sa-mi demonstrezi ca n-am dreptate, ok?  ). Cititorul poate sa vada in poezia asta ce vrea el, nu musai ce am vrut eu sa zic.
George, stii care e partea cea mai faina? Ca poezia asta de care ai ales tu sa te legi e o poezie mediocra in cel mai bun caz, dar nu din motivele enuntate de tine. Logica si rationalitatea nu au nimic de-a face aici cu valoarea poeziei. Daca ai fi lasat logica (si o anume pornire impotriva persoanei, cred eu, si nu a poeziei) la o parte si ai fi aplicat criteriile valorii estetice mi-ai fi putut desfiinta poezia in doua minute. Ceea ce ai incercat tu sa faci e o tentativa de "hai sa mai vorbim despre vreme, promit sa sustin fix opusul a ce sustii tu ca sa avem de ce sa argumentam". La prima aruncare de manusa mi s-a parut chiar incitant sa raspund, pentru ca argumentele tale erau subrede din punctul meu de vedere (adica loveau fix in ce ma interesa pe mine cel mai putin: rationalitatea). Dar acum imi dau seama ca vorbim limbi total diferite. Tu nu poti iesi din paradigma ta atotordonatoare, pe care eu o inteleg dar asta nu ma poate obliga sa o accept. Tu insa cred ca nici macar nu poti sa intelegi punctul de vedere pe care ti-l propun, darmite sa-l si accepti. Eu iti inteleg pozitia pentru ca si eu am fost acolo si mi-a placut sa fiu acolo. Dar intre timp am invatat ca ratiunea e sterila si nascatoare de stereotipuri si de prejudecati. Eu am parasit-o si am plecat de acolo. Asta sunt: buna, rea, sunt a mea si mi-e bine cu mine. Sper ca si tie ti-e bine cu tine.
Ne mai citim.

[George Ene]

Scuze, Lorelei, nu ştiu care dintre noi doi e închistatul în… paradigme. Eu zic că acela e care nu vrea să se lase înţeles, nu doar că nu poate, ci că nu vrea. (Vezi aruncarea peste bord a Regulilor Elementare de Punctuaţie).
Dar eu zic ca-ntotdeauna: Să ne judece Lumea!
Mai e un lucru: Haosul nu se poate întrupa decât din Haos, şi fiind Haos nu se poate restitui decât Haosului. După cum Entropia nu se poate decanta decât, probabil (posibil), după miliarde şi miliarde de ani, spre a renaşte ca Ordine Universală (Nonentropie) - căci Viaţa însăşi e Ordine Universală, nu Dezordine. În aceasta constă Poezia Existenţei - miracolul din care venim - şi ne încântă pentru o clipă (care e chiar viaţa noastră!), şi-n care ne întoarcem…
O, sancta simplicitas!

[Lorelei]

Ce sa judece, George? Ce e de judecat aici? Si cine iti da certitudinea obiectivitatii? Ca sa nu mai spun ca uite, daca Maria a indraznit sa spuna ca ea prefera (sau accepta) poezia fara semne de punctuatie, ai sarit ca ars?
Cred ca deja incepe sa-mi placa Haosul asta cu majuscula de care vorbesti. Dar sa stii ca te inseli, poezia nu e ordine, nici pe departe!

[|ngerMorT]

Of, ce va mai iubtiti voi doi

[George Ene]

Cum aş putea eu să săr ca ars când decretează Maria ceva? Păi, văd că Maria a devenit deja persoana ("Magisterul") care dă tonul dreptăţii şi-al nedreptăţii, pe acest sait, şi-atunci, cum mi-aş putea eu permite să n-o iau în seamă?
…Îngeriţo, nu există dragoste mai mare ca-ntre cei ce se tachinează, te asigur. Francezii chiar spun ceva despre asta, cam aşa: "Cei ce se tachinează se simpatizează!" Numai atunci când îţi cunoşti bine partenerul îţi poţi permite să-i spui ceea ce gândeşti, aşa cum o fac eu cu Lorelei, şi ea cu mine. Noi suntem parteneri de versuri încă din pruncie, e-adevărat, deşi ea e mai mică decât mine cu vreo 8 anişori buni, dacă nu cumva cu şi mai mult (după câte lasă se se vadă). Eu îi zic ce-i zic, iar ea îmi zice ce-mi zice, şi cu asta se încheie totul, şi se încehie în cea mai perefectă armonie, păi cum altfel? Şi eu am scris fără punctuaţie, dar n-am abuzat de asta. Ghinionul lui Lorelei a apărut în clipa-n care nu i-am înţeles versurile, pentru că n-am ştiut unde se opresc ideile poeziei. Atât. În rest, Lorelei e, pentru mine, mereu aceeaşi, adică o icoană la care mă-nchin… Ei, ce mai ai de zis, Mariuţo, neică?

[DIANA]

Eu va rog sa incetati cearta asta fara rost si atacurile la persoana! Maria, cu tot respectul pe care ti-l port, de data asta ai cam intrecut masura! Aici se critica mesaje si nu se fac insinuari sau aluzii personale! George, te rog si pe tine sa te potolesti!
Sper ca nu vom fi martorii unui alt schimb de replici de genul celor de mai sus!