...uneori ma gandesc ca niciodata nu se va sfarsi..., alteori parca incerc frustrari si ma incapatanez sa alerg dupa timpul pierdut sa il aduc inapoi...sa invat sa nu mai pierd din el nimic - pentru mine, pentru noi-.
...alteori ma gandesc la faptul ca niciodata nu am refuzat sa-mi infrunt temerile, sa lupt cu viata, greutatile, cu esecurile si realizarile...mereu am incercat sa merg mai departe chiar si atunci cand viata mea a trebuit sa o ia de la capat... am facut ceea ce a trebuit si in clipele cand altii din jurul meu care ar fi trebuit sa imi fie alaturi...au existat doar pentru ei..., au facut doar ceea ce le-a placut lor fara sa tina cont de oamenii de langa ei...
...ma gandesc la faptul ca viata mea s-a luptat mereu cu lacrimile, durerea, moartea...cu viata in general...si am incercat sa raman om in toata inumanitatea de care am avut parte... am crescut departe de parinti, am invatat sa pasesc adanc in viata de mica..., am facut cunostinta cu munca, cu esecul si implinirile de la o varsta la care altii invatau sa se joace..., am invatat sa iubesc sinceritatea, bunatatea, iubirea de la niste oameni simpli, batrani si plini de intelepciune pe care durerea nu i-a infrant ci i-a pastrat...OAMENI..., am fost nevoita sa ma adaptez dintr-o data la o alta viata...cand am revenit acasa... scoala, invatatoare, colegi...casa in care ma trezeam si ma culcam..., mi-am invatat printre scancete de copii mici, printre leganaturi, printre scutece si am stiut ca nu am dreptul sa invinovatesc... viata lor imi devenise prea draga... am crescut invatand alfabetul de trei ori...matematica, literatura, istoria..., am invatat copilaria in timp ce invatam sa cresc pentru mine... apoi...am invatat teama!!!...teama ca fratele meu putea sa moara de comotie cerebrala la nici 8 ani... am invatat rugaciunea... si in timp ce mama era la servici in timpul zilei imi reanvatam fratele sa vorbeasca, sa umble..., iar noaptea...cu un prosop invelit pe cap si cu picioarele in apa rece...invatam sa devin cineva in viata...ma pregateam de bacalaureat si facultate.... am reusit!...pentru ca mereu, indiferent de tot am ramas eu insumi... mi-am invatat lectii dupa lectii viata si am stiut ca daca eu nu ma ridic in picioare nu o va face nimeni pentru mine...am invatat dupa fiecare cadere...sa umblu din nou...
...am stat langa doi oameni dragi...in timp ce viata lor se scurgea in ghearele cancerului...i-am vazut scuipand plamani si ficat...pe cei care mi-au fost stalpi in copilarie si adolescenta...si STIAM...ca nu pot face nimic decat sa raman...sa nu plang...sa zambesc...sa ii tin de mana...sa ma rog din nou si din nou cuiva care atunci credeam ca nici nu stie sa auda... le dadeam medicamentele, apa...le spalam cu coltul prosopelului fata, mainile, gatul si le sarutam fiecare clipa urland in gand...
...din dragoste pentru ei..., din respect pentru toate lucrurile si sentimentele frumoase pe care mi le-au impartasit avand incredere in mine ca le voi da mai departe am lucrat in volunatriat...unde boala si moartea erau la ele acasa...si tot ce conta era ajutorul, bunatatea, dragostea....care sa faca trecerea dincolo mai usoara...
...mi-am petrecut 9 ani langa FEMEIA...care m-a invatat tot ceea ce sunt eu azi ca om...BUNICA...si in loc sa mi-i petrec bucurandu-ma de cum imbatraneste...mi i-am petrecut ducand-o la baie, spaland-o in cada asemeni unui copil mic...stergandu-i lacrimile de jena cu un sarut cald si un zambet larg si amintindu-i ca ea m-a ingrijit si spalat deasemenea... mi i-am petrecut apoi vazand-o cum se sterge...cum nu mai poate sa se ridice nici macar sa stea sprijinita pe marginea patului...nici macar sa manace...nici sa mearga ca alte dati la baie sau in cada... bunica mea si-a petrecut ultimii 2 ani din viata in pampers, in dureri, in lacrimi, in jena, in dorinta de a se stinge sa nu mai fie o povara...iar eu mi i-am petrecut zambind ziua langa ea, spaland-o, ingrijindu-i ranile facute de la atata stat pe pat, vorbindu-i despre soare, citindu-i poezii, cantand cu ea cantecele copilariei mele...stand langa ea de Craciun si colindand...de Revelion...in fiecare zi..., iar noaptea...noaptea...mi-am petrecut-o 9 ani plangand, implorand, rugandu-ma...tarandu-ma...intr-o viata putreda de fericire si implinire pentru mine...
...in timpul asta nu aveam pe nimeni alaturi...prietena cea mai buna se culcase cu sotul meu..., sotul meu nu mai exista nici macar ca si prieten de foarte mult timp...copilul meu nenascut murise...parintii aveau prea multe pe cap sa mai ii incarc si eu..., iar viata mea trebuia sa mearga mai departe...cu facultatea pe care o incepusem, cu firma pe care o deschisesem...cu bucurii si necazuri...
...singura am invatat in anii astia ca durerea te invata sa fi om... si indiferent de ceea ce vrei sa faci...fa doar ceea ce te reprezinta...
...am facut...am iesit dintr-o casnicie la o varsta la care altii au copii...sunt impliniti... am iesit si am renuntat la tot... la bunuri, la firma pe care eu am "nascut-o, crescut-o...", la orasul natal..., la prietenii care nu mi-au fost niciodata prieteni... am plecat sa imi alin sufletul, sa mai dau o data piept cu viata de la zero...
...servici gasesti cu greu...facultatea o reiei cu greu in alte locuri...prietenii...si ajungi la concluzia ca esti singura persoana in care trebuie sa crezi...tu si cel de langa tine... tragi aer in pieptul vietii...iti iei elan...si faci din nou pasi...
...in lupta noastra pentru a ne cladi un camin...ne-am ciocnit iarasi si iarasi de oameni care ne invata ce e viata cand ei ar trebui sa o traiasca mai mult pe a lor...ca sa poata sa dea sfaturi pertinente, ne-am ciocnit de oameni care ne invata cum trebuie sa traim cand ei stiu doar sa moara incet incet intr-o lume doar a lor, de rautate, de piedici... asteptam un copil si il asteptam doar noi si mama lui... parintii mei ...., dar ma rog sprijinul se da acolo unde se simte sa se dea... nu il mai astept...defapt nu astept nici un sprijin...oricum nu l-am avut niciodata...si totusi m-am descurcat... uneori insa dintre miile de ganduri si sentimente...ma mai doare mama..., dar trece...
...am ajuns din nou aici...pentru ca uneori ma inabusa totul...si simt ca vreau sa respir expirand ce ma doare...amintiri si dureri...
...uneori...ma privesc si vad un om tare batran...pentru care viata a trecut de prea multe ori prea repede...uitand sa ii dea sanse..., dar ma bucur ca imi gasesc echilibrul in a urca in continuare... stiu ca omul iubit si copilul nostru merita sa lupt pentru mine, pentru noi, pentru o noua viata mai buna, mai frumoasa...
Ei sunt viata mea si puterea...ei ma fac sa pasesc asa cum pasesc uitand de frigul, vifornitele din afara mea, de tornadele de rautate si ipocrizie, de egoism si sfruntare...ei imi coloreaza visele, imi nasc curcubeele...ei sunt ziua mea de maine catre care alerg zambind si crezand..., pentru ca daca ei nu ar fi...as fi un om fara rost, gol si poticnit in toate tampeniile de zi cu zi ale unei vieti banale!
Subiect: Spectator in viata mea... (Citit de 43417 ori)
