eu una v-aş pedepsi pe toţi 
dar nu mă lasă stăpânirea. (asta a fost o glumă)
Bine, revenim la subiect, dar tu esti
Stapanirea adjuncta. Poti sa tai si sa spanzuri.
============================
« “Eu sunt minunea lumii”, spunea ieri trandafirul.
“Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere?”
Canta privighetoarea si repeta zefirul:
“O zi de fericire un an de lacrimi cere.” »
(Omar Khayyam)
Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de nu-stiu-cati ani, Omar Khayyam. Si avea dreptate… Sau poate nu… Cine poate sti? Ani de-a randul, fericirea a reprezentat o problema de studiu a filozofiei. Si la ce concluzie s-a ajuns dupa atata amar de timp?
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu intelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem in masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o in timp; altele considera ca a fi fericit inseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care isi “fabrica” un paradis numai al lor in care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar intampla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamant?
Honore de Balzac spunea ca “Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut”. Si eu cred ca fericirea se poate atinge cu mana. Pentru ca exista conceptii despre fericire care o considera o stare sufleteasca de bucurie nemarginita, de exaltare, de impacare, de beatitudine. Si atunci putem considera ca ea se afla la picioarele noastre ca o floare de camp; nu trebuie decat sa ne aplecam ca sa o culegem. Dar cum ea este inconjurata de multe alte flori, ne inselam asupra parfumului, asupra culorii si intindem prea departe mainile.
Si pana la urma, unde putem gasi fericirea? Noi presupunem ca aceasta cautare are sens si nu este “vanare de vant”.
Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca idea, atins – nu este posibila.
Dar
Epictet vine sa contrazica acest lucru. El
spune ca omul fericit este acela care traieste in armonie cu lucrurile sau isi accepta in intregime destinul.
Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile intrebari ale umanitatii si va mai ramane inca unul din misterele existentei noastre:
« Sunt clipe cand imi pare ca tot ce-a trebuit
Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.
Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:
“N-ai dezlegat nici una din marile – ntrebari.” »
============================
Fericirea este un etern santier în lucru.
============================
Si da, nu scriu cu diacritice.
Subiect: secretul fericirii (Citit de 14616 ori)
