O privire înspre noi..., înspre copiii de altădată din fiecare!

[inda]

   Copilaria mea e o dumbarva cu mesteceni batrani, vegheata de ochii bunicului, albastri si adanci ca cerul de toamna... mestecenii aceia nu mai exista decat in sufletul meu si-n poeziile lui Esenin...
Poate de aceea si acum mi se spune uneori: "parca-ai fi crescuta in padure"... E adevarat, gustul salbaticiei nu se uita niciodata, oricarei forme de dresaj ai fi fost supus dupa aceea!

Oooooo..... si mai era gradina, regatul bunicii mele, pazit cu strasnicie de atacurile noastre. Eram ca hoardle de tatari, nimic nu scapa din calea noastra ! Capsunele...of Doamne, ce gust aveau... da hotarat, copilaria mea are gust dulce acrisor de capsuni copti doar pe jumatate, culesi pe-ascuns si mancati in graba chiar la fata locului! Ce spalat? Ii scuturam putin, ii mai stergeam un pic cu maneca, atata cat sa cada jumatate din nisip, ca celalalt ne scrasnea intre dinti ore in sir, dupa aceea! Nimic in lumea asta nu poate egala gustul acela!
Si bineinteles, copilaria mea nu ar fi fost completa fara rochita de printesa. Era galbena cu elefantei roz, ciupercute albastre si norisori albi. In loc de maneci avea volanase, iar in cele doua buzunarele stranse cu fundita, gaseai nebanuite comori: cioburi de portelan colorat, buburuze, cate o caramea, margele de sticla si superbele inele din plastic verde cu bulinuta rosie, cumparate miercurea din targ de la tigani...
Of, cate culori avea lumea pe vremea aceea......

[Lady Allia]

"Of, cate culori avea lumea pe vremea aceea......"
 
Nu-i aşa? Nu-i aşa cum uităm să mai păstrăm culorile cu noi după ce creştem?
 Ne îmbrăcăm în praf şi mergem mai departe. Din când în când ne scuturăm puţin şi mai scoatem câte o culoare...să nu uităm de zâmbetul ştirb şi de acadele. 

[Just]

 Mi-am amintit astazi cu veselie ca pe cand eram mai mica unchiul meu si-a cumparat un caine de vanatoare.Numele lui era Nero si avea un mare narav.Ii placea sa bea orice ii ofereai :de la tuica la bere,de la vin la votca.Oamenii au aflat de naravul lui (mai mare rusinea) si se amuzau de asta dandu-i sa bea tot mai mult. Era atat de pampalau.Stiu ca de mic imi fura papucii din fata usii si-i rodea pana nu-i mai puteai folosi .Nu stiu cine l-a invatat sau cum s-a ajuns la asta ,dar de fiecare data cand ii aratai pumnul maraia de numa si era gata sa te muste ,parca stia ca este o amenintare .Imi aduc cu drag aminte de el ,mi-a inveselit copilaria ,dar m-a si intristat rau. M-am atasat mult de el si cand a murit am suferit .Cu toate ca eram mica i-am facut o cruce din scandurele albe si o perioada de timp mergeam "pe la Nero". Cred ca toti am avut un animalut al copilariei noastre.
 Ce mult mi-a placut perioada asta din viata.Eram rasfatata bunicilor.Parca si astazi il vad pe bunu venind din oras vaitandu-se ca-l doare stomacul de numa.Eu fugeau ingrijorata si -i puneam mana la burta.De fiecare data ascundea acolo cate un fruct sau ceva dulce si ma mintea ca-l doare. Cel mai mult mi-as dori ca si copiii nostri sa se poata bucura de perioada asta din viata asa cum am facut-o noi.

[Lady Allia]

 Offf... !
 Eu şi acuma merg pe la mormântul lui Rio al meu!
 Doamneee drag mai îmi era! Şi eu lui!  Protectorul meu!
 Ţin minte într-o iarnă - asta ca să vedeţi câtă minte în cap de copii (mai mici, mai mari...) - unul din verii mei care avea pe atunci 19 ani, o verişoară de 17, un văr de 18..., noi restul de bombălăi aveam cel mult 6-7 ani- , ne bagă în cap ideea să mergem cu săniile la barajul din sat să ne prăjim slănină şi să ne dăm pe gheaţă  . Barajul era undeva la 4-5 km de sat, în apropierea unei păduri şi ca să ajungi la el trebuia să o iei pe câmpuri că nu era alt drum. 
 Buunn! Zis şi făcut!
 Am mers! Eu simplu...că pe mine Rio mă trăgea cu sania  ! Aşa se obişnuise de când eram mică. Nimeni nu l-a învăţat! A prins el obiceiul ăsta şi...obicei i-a rămas.
 Am ajuns acolo după destul de mult timp şi frig răbdat şi...nu stăm câteva minute că Rio al meu şi începe să mârâie, să latre...mă trăgea de pantaloni. M-am speriat şi l-am întrebat pe văru-meu care se pricepea la câini (el avea vreo 3 de vânătoare...) dacă poate să turbeze brusc că eu aşa nu-l mai văzusem! 
 Nu am terminat bine de întrebat că deja câinii lui de vânătoare au şi zbughit-o la sănătoasa către sat scheunând. Atunci Rio s-a pus la sanie şi a început să tragă (să vadă proasta defapt ce vrea... ) ÎN SFÂRŞIT am înţeles că vroia să mă plimbe.  aşa credeam eu!
 Când m-a văzut pe sanie însă...a luat-o la fugă cu mine către sat şi...defapt atunci am realizat de ce: LUPII!
 Da! Se auzeau urlând şi se vedeau în depărtare! De aia fugiseră ceilalţi câini şi de aia al meu se comporta ca un nebun! Îi simţise! Normal! Era câine! 
 M-a tras cât de repede a putut. Ştiu că plângeam pentru că îl auzeam cum gâfâie şi îi vedeam îngrijorarea din priviri. Se oprea din când în când îmi lingea faţa şi mâinile, privea în urmă şi mârâia aşa cum niciodată nu o făcuse. Când ne-am apropiat de sat a lăsat sania, m-a lins de câteva ori, a lătrat şi s-a întors către lupi. Am fugit după el, dar m-a prins văru-meu şi m-a dus cu forţa acasă. Plângeam de rupeam pământul!
 Nu am dormit deloc! Stătem şi plângeam în casă cocoţată pe scăunel (să pot să mă uit pe gemuleţul de la casă afară în curte)... dacă, dacă o veni!
 Bunicul lângă mine! Mereu îmi zicea că nu se mai întoarce...fiind în năravul câinilor să se lase seduşi de lupoaice...că el era unul şi îia o haită. Eu ziceam Nu şi NU!
 Şi...către zori am văzut o pată neagră în curte care tot înainta. Am ieşit! Era tot sfâşiat şi plin de sânge. L-am pus într-un cărucior cu care căram paiele şi am fugit cu el la veterinar. Bunicul cu mine. Bietul doctor când ne-a văzut la ora aia...., dar deşi nu i-a dat şanse, Rio al meu a supravieţuit şi a mai trăit ani mulţi de atunci.
Mereu povestea veterinarul în sat de el. Şi el a plâns când a murit Rio.  Măcar dacă ar fi murit aşa viteaz cum era, dar...nu şi-a meritat soarta aia grea.
I-au pus otravă în mâncare...pentru ca să poată ei fura mai mult. A aşteptat câinele 2 zile să moară. Era terminat de otravă. Doctorul mereu îi spunea bunicii: "nu ştiu ce îl mai ţine în viaţă!", dar Rio ştia. Dorul de mine! Când am venit s-a târât până lângă mine, mi-a lins mânuţele ultima oară în timp ce eu plângeam şi îl strângeam în braţe şi mă băgam toată în blana lui neagră, şi-a fixat ochii pe faţa mea şi...a murit!
 Atunci au înţeles şi medicul şi bunicii de ce nu murise Rio!
 O parte din mine...a rămas cu el! Va rămâne mereu cu el!
 E o poveste tristă, dar e şi minunată pentru că un asemenea prieten eu nu voi mai avea niciodată şi sunt fericită că l-am avut! Mi-a dăruit multe clipe frumoase, pline de zâmbet, de voie bună, de râs, de joacă...mi-a înseninat copilăria şi m-a învăţat să respect sufletul animalelor care uneori e mult mai frumos decât al unor oameni!

[amelie]

frumoasa poveste,my Lady...si trista intr-adevar...eu imi amintesc din copilarie ca am adus acasa(stateam la bloc) o pisicuta...nu stiu ce mi-a venit atunci pt ca acum nu-mi plac pisicile...dar atunci am adus-o acasa...stiam ca tatal meu nu era de acord cu animale in casa....nici acum nu este...a mormait ceva dar a acceptat sa tinem( eu si sora mea) pisica in casa...macar cateva zile...
dar pisica avea un narav.....nu-si facea nevoile decat pe carpetele persane din sufragerie...si normal ca tatal meu s-a suparat si a doua zi a dus pisica la tomberon...dar seara pisica a venit inapoi...ii placea in casa... si noi iar am primit-o...doar in noaptea aceea pt ca a doua zi tatal meu a dus-o departe...sa nu se mai intoarca....
binenteles ca nu s-a mai intors si eu am plans dupa ea....amintiri...amintiri frumoase...amintiri ale copilariei noastre....

[Cruella]

hmm... era vara. o vara torida, o caldura insuportabila. zicea lumea, eu nu simteam ca lesin, asa cum simt acum. dar mi-am dat seama ca daca toata lumea se plînge de cald, atunci asa trebuie sa fie! aveam un frigider FRAM pentru cei care il mai tin minte. usa de jos se deschidea separat. la noi nu era niciodata folosita, sincera sa fiu nici nu stiu la ce folosea usa de jos. dar eu m-am gandit sa fac o fapta buna: lumea se plange de cald, pisica are blana, deci trebuie sa-i fie foaaaaaaaaarte cald. asa ca nu mi-a trebuit mult ca sa-mi vina ideea sa bag pisica in frigider (in apararea mea: facusem 2 ani cu vreo luna inainte de intamplare!). am prins pisica, am bagat-o in firgider, si ma asteptam sa-i fie bine la un moment dat. doar ca pisica tipa si urla pana au devenit ai mei atenti. evident ca eu nu ziceam unde e pisica, doar ma chinuisem s-o bag acolo, ba chiar m-am ales cu mici zgarieturi! asa ca au pornit ai mei sa caute pisica, si se ghidau dupa sunet. cand intr-un final s-au apropiat de frigider, am aparut si eu pe-acolo, ofticata rau si spunandu-le "lash-o, ca io am push-o". mi-a explicat mama ca nu e bine, ca nu primeste aer acolo, plus ca pisicilor le place caldura si in frigider va raci. buuun. le-am dat voie s-o scoata din frigider, dar pisica inca nu era intru totul salvata. ca daca exista riscul sa raceasca... trebuia sa actionez! nu? asa ca am luat Rinofug (erau niste picaturi de nas) si am inceput sa tratez pisica, sa nu raceasca 

[Cruella]

ca orice copil normal, am si eu doi parinti. spre norocul meu inca ii am, si sper ca-i moi avea multa vreme de-acum inainte.
dar nu asta era ideea. ideea era ca unul din parinti e normal, unul mai dus cu pluta. cel putin asa credeam eu pe-atunci, acum s-au dovedit amandoi a fi dusi cu pluta, dar saraca mama s-a straduit mult sa para serioasa, ca sa ne dea educatie. ca daca erau amandoi ca tata.... o sa intelegi imediat de ce 
ei bine, am crescut la sat. ma jucam numai cu masinute, serpi, broaste, soparle, gandaci, cu baietii de pe strada, cu biciclete etc. eu m-as fi jucat si cu fetitele, dar cand apaream cu galetusa plina de broaste, sau cu borcane cu serpi, fetitele tipau si fugeau de mine... niciodata nu am inteles de ce! asa. intr-un an, era spre toamna, nu mai aveam "jucarii" ca s-au cam retras toate pentru somnul de iarna, asa ca am inceput sa inventez. pana mi-a facut tata prastie! oh doamne ce fericita am mai fost cu prastia aia! in doua zile toti baietii de pe strada aveau prastie, si a inceput bataia pentru cele mai bune pietre. normal ca daca tata facuse scoala de ofiteri de aviatia si era tragator de elita, trebuia sa fie si fata lui la fel. asa ca ne antrenam seara pe strada, tinta fiind becurile de la stalpi (oricum nu ardea nici unul pe vremea lui ceausescu). dupa ce am reusit sa nimeresc primul bec, am fost considerata apta de tata, iar mama mi-a confiscat prastia. iar incepuse o perioada in care imi cautam "de lucru".... asa ca tata a venit cu idei noi: sa facem pocnitori din noroi! vai ce frumos sunau bilele alea de noroi cand le izbeam de peretele casei! dupa ce am invatat si chestia asta, mi-am adunat toti copiii de pe strada si faceam concurs de pocnit pe peretele casei noastre. care era galbena, apropo
ei.... dupa cum va puteti da seama, a doua zi tata a zugravit toata fatada casei 

[Lady Allia]

  tatăl tău parcă era bunicul meu. şi eu care credeam că om mai dus cu pluta nu există  ! şi el m-a învăţat să trag cu praştia, dar el  m-a învăţat pe găinile bunicii.
 zicea: "măcar aşa avem şi noi şansa să mai mânăm supă că altfel... ".
 m-a învăţat să leg cutii de coada pisicii şi să o sperii apoi...
 zicea: "să vezi ce mai fuge şi miorlăie  ".
 Doamne fereşte! Acuma mi-e milă de multe ce le-am făcut, dar atunci... .
 Plesnitori de noroi, bote cu nas (crenguţe cioplite care aveau o rămurică ca un nas....), olărit din nori, broaşte, insecte, ... woow ce frumos era atunci!

[Cruella]

Hahaha, Lady Allia, pacat ca nu ne-am cunoscut in copilarie. Chiar as fi fost curioasa cine iesea invingatoare la stupidul concurs "cine sare de pe zid pana in iarba?" 
eu eram mai rotofel, si de obicei aterizam direct pe betonul din fata casei, dar insistam chiar si cu genunchii zdreliti 

[Just]

 Pai atunci pacat ca nu ne-am cunoscut toate in copilarie ca si eu stiu jocul ala de care vorbesti Cruella si vai doamne de cate ori am mai sarit de pe'ale ziduri asa ca am experienta .Chiar acum daca deschid geamul vad in fata zidul de pe care ne intreceam in sarituri. La noi jocul functiona altfel .Nu era castigator cel care sarea mai mult ci acela care sarea de la inaltimea mai mare. Vaai! parca si acum imi amintesc ce ma usturau talpile ca prin baschetii mei cu talpa subtire simteam tot ,parca saream desculta.inventam tot felul de jocuri ,care mai de care mai traznite,dar a fost frumos.

[Cruella]

Excelent! )
Dar cand ma gandesc acum la saraca mama cate a indurat cu mine....... nici nu ma mir ca e blonava de inima, cu asa copil si eu as fi! Sa stai cu sufletul la gura in fiecare secunda, ca poate exista sansa sa o duci seara la urgente in loc s-o bagi in baie si in pat... dar intr-adevar, era frumos! si parintii parca nu erau asa agitati si "overprotective" ca acum. Sau doar mi se pare?
Intr-o zi mi se parea ca au cazut tigle de pe casa, si ma simteam responsabila sa repar chestia, asa ca am urcat in pod si m-am apucat de treaba. E drept ca eram deja maricica, prin clasa a 4-a. Dar dupa ce am descoperit 2 randuri de tigla de pe casa (din care mai multe au picat si s-au spart...) l-am trimis pe tata la "Ceramica" sa mai cumpere tigla sa reparam casa. Am crezut ca pica mama cu tot cu butoiul de varza pe care il pregatea pentru iarna cand m-a auzit. Dar eu nu-mi aduc aminte sa ma fi certat pentru altceva decat note proaste. Ca doar era tot ce imi cereau: sa invat. Acum copiii au mai multe restrictii, sau?

[Just]

 Cred si eu ca au mai multe restrictii.Vremurile s-au schimbat.De exemplu alor mei nu le era frica sa ma lase la joaca prin ale paduri ,dar in zilele astea nu mai vad copiii jucanduse in locurile de demult ,ca noi .Parintii se gandes ca ii plin de hoti ,violatori ,mai bine-n apropierea lor.Cel putin asa este aici.
 Au ! ca si eu ma gandesc la biata mama cate a tras cu mine.Eram prin clasa a doua si umblam numai cu baietii "ai mari " de pe strada si cu inca o colega de joaca. Intr-o zi ni s-a casunat sa mergem intr-o pestera.De dimineata ii spun mamei sa-mi puna ceva mancare in gentuta ca eu merg la manastire cu copiii. Am cutreierat noi ale dealuri si in final am ajuns nicidecum la manastire ,ci la faimoasa pestera in care ne-am coborat cate unul cu franghiile ca era inalta .
 Am ajuns acasa cu bine si am marturisit vinovata mamei ca nu am fost la manastire ci intr-o pestera adanca in care am coborat cu niste franghii.Mama a ramas fara cuvinte ,mi-a spus ca sunt tare tantaloaca si inconstienta de pericol si ca alta data nu o sa ma mai lase nicaieri. M-a mintit! Peste cateva zile iar eram in compania "alor mari" cutreierand imprejurimile.
  Multe-am nazbatii am mai facut si noi.Hehehe!!!

[Lady Allia]

  ...noi săream din pod pe fân!!!
  învăţam să înnotăm în şanţul de apă din faţa casei  ! vă închipuiţi! numai mocirlă acolo...ca să nu mai zic că tot acolo se mai scăldau şi animalele când veneau de le cireadă! 
 săraca bunica! câte a mai tras cu mine! bunicul nu! el era activ! mai că s-ar fi bălăcit şi el!