Gara e mare şi rece. Nimic parcă nu mai îmi este familiar în ea decât părinţii ce stau cu ochii înlăcrimaţi în faţa mea şi-mi spun să am grijă cum călătoresc, lângă cine stau...terminând printr-un oftat lung: "- Doamne cum trebuie să mergi tu la 500 de km de casa ta!". Zâmbesc privindu-i şi uit de toate câte aş fi vrut să le spun. În sufletul meu care ar fi izbucnit de atâtea ori în frustrare faţă de ei există mereu scuza "îmbătrânesc" şi asta mă face să le surâd cu drag, să îi sărut cu nostalgie şi să privesc pe geamul trenului până nu le mai pot vedea mânuţele fluturând a bun rămas.
Nu simt că îmi părăsesc casa...! Iubesc Ardealul! E locul unde m-am născut, unde am trăit 28 de ani, unde am făcut primii paşi. I-am bătut multe poteci şi cunosc până şi greierii serilor de vară. Prin jumătate din mine "curge încă" Avram Iancu, iar prin cealaltă Crişan, cum obişnuia să îmi zică bunicul. Nu am cum să îmi abandonez aşa amintirile...într-un fel sau altul ele m-au format şi-mi vor fi mereu un bagaj de viaţă drag şi frumos, doar că...:
"- Mi-e dor de..."acasă"!!! Se spune că acasă este acolo unde ţi-e sufletul..."
Privesc ceasul şi simt cum timpul mă sugrumă de aşteptare: 14 ore! Da! Atâta face trenul din Oradea în Adjud pe orice traseu, iar eu mai aţipind, mai privind pe fereastră...aştept! Timpul parcă se joacă şi îmi pare că în loc să treacă mai repede trece lent şi anevoios!
"- D-zeule! Nu m-am apucat de fumat în 30 de ani cu toate amărăciunile şi durerile, dar cred că odată aşteptarea asta de 14 ore o să mă facă să pun ţigara în gură!". Eh! Ştiu că nu e aşa, dar...deja şi gândul o ia razna! Bine că măcar telefonul mai sună din când în când şi aud glasul soţului meu. Mă simt mai aproape de casă, iar timpul parcă zboară mai repede după ce îi aud vocea atât, atât de dragă mie!
Închid ochii şi încep să râd de una singură amintindu-mi de prima noastră întâlnire! În tren! În acelaşi tren
Timişoara-Galaţi în care sunt acum! Nu ne văzusem niciodată faţă în faţă, nu ne-am atins niciodată chipul, ochii..., dar puteam să ne desenăm unul pe altul cu ochii închişi! Îi cunoşteam fiecare rid ce-l făcea între sprâncene când se încrunta, fiecare zâmbet ascuns din colţul gurii...Era dragul meu!!! Şi atunci ca şi acum...timpul nu se îngusta, iar aşteptarea era mult mai uriaşă! Simţeam cum de fericire şi emoţie inima îmi bate atât de tare încât o putea auzi oricine! Trebuia să mă aştepte în gară, dar, de nerăbdare a luat alt tren cu care a venit înaintea trenului în care eram eu şi în staţia Ghimeş a urcat! Nu ştiam! Priveam pe fereastră afară şi întâmplarea a făcut să privesc către culoar când am zărit un tânăr înalt, care strălucea şi radia de fericire în faţa compartimentului meu! Nu am să povestesc nimic! Nu am cum să povestesc clipa în care i-am atins faţa, în care i-am sărutat ochii, obrajii, fruntea...ca să mă conving că e aievea, iar dacă nu e măcar l-am sărutat în vis.
Dar a fost aievea...mi-a luat mâna, m-a ţinut lângă el şi aşa am rămas...indiferent de cât de tare ne-a îngenunchiat viaţa nu mi-a dat drumul nici măcar o secundă! A rămas stâlpul meu, sita prin care se cern toate relele vieţii ca la mine să ajungă doar zâmbetele şi bucuriile! Amintindu-mi mi se înceţoşează de emoţie şi fericire ochii şi ştiu că nu am să pot mulţumi vieţii şi lui D-zeu niciodată pentru iubirea lui, pentru el, dar am să încerc cu fiecare clipă de a mea să trăiesc frumos, fericită şi să aduc numai lumină în viaţa lui şi a noastră!
Nu, nu este o poveste de dragoste...sau, poate totuşi este!
Dragostea, dragostea poate exista pentru omul de lângă noi, pentru copii, părinţi..., pentru natură, pentru locuri.
Dragostea mea, una dintre ele este cea care o simt uneori cum îmi strânge sufletul până îmi taie respiraţia de dor...
Dragostea mea este pentru un loc, care oriunde aş fi mă cheamă încet asemeni unei adieri, mă îmbrăţişează şi mă sărută rămânând în mine şi cu mine făcându-mi sângele să curgă asemeni unei cascade prin vene şi lacrimile să-mi stea suspendate între gene ce nu clipesc...de teamă, teama de a nu pierde tabloul pe care gândul l-a pictat în curcubee neuitând nici o culoare, nici o muzică, nici un glas, nici un loc!
Dragostea mea este pentru o poveste...căci locul meu s-a născut din poveste, este o poveste şi va fi mereu o poveste! Nu este o regiune, nu este doar un loc pe hartă este...poveste!
Este povestea pe care uneori adormită sub dudul din curtea bunicii o aud cum mi-o povesteşte vântul, păsările, Trotuşul ce susură în spatele grădinii...pământul pe care stau întinsă şi iarba care atingându-mă din când în când vrea parcă să mă ţină trează.
În povestea mea iernile acoperă umerii Dochiei până în priviri...aruncând către noi scânteiuţe pline de strălucire...licuricii iernii. Bătrâna mireasă îşi plimbă basmele peste tot poposind apoi pe frunţile încărunţite ale Munţilor Vrancei...care din când în când obosiţi de timp şi eternitate scutură pământul:
"- Suntem vii!!! Tremurăm de viaţă încă...De viaţă şi căldură! Continuăm să trăim...! Şi voi sunteţi vii!",
iar apoi seismul din sufletele lor adânci şi pline de lavă caldă răsuflă uşurat...tăcând!
Tăcerea! Tăcerea în Moldova parcă umblă în vârful picioarelor să nu trezească timpul, să nu trezească îngerii adormiţi de printre noi şi pe Dumnezeu care ne contemplă din turla fiecărei mănăstiri sau biserici atunci când se odihneşte din mersul lui pe dalele străzilor îmbrăţişând oameni. Oamenii acolo merg cu D-zeu de mână şi-l privesc în ochii dimineţile când se opresc la taclale cu EL!
Zâmbesc...îmi vin în minte "Întrebările" lui Stănescu:
"Nichita Stănescu - Întrebări
Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete...
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane..."
şi rostindu-le asemeni unor psalmi privesc şi eu ceasul...poate îmi ticăie şi mie D-zeu o secundă doar pentru mine!
Sub gene vântul îmi aduce nămeţii ce urlă şi ţipă trezind zgomotele de săbii şi lăncii, tropotele de cai şi clopotele bisericilor de peste veacuri. Ca un trăznet de tun...ceaţa groasă ce mi se ridică din priviri îmi aduce aproape clişee...trupuri de oameni sfâşiate până în suflet de baionete...vocea suavă şi puternică a Ecaterinei...bariera de glasuri:
"- Pe aici nu se trece!"..., iar Mausoleul plânge cu flori de tei! Siberia îşi retrage încet viforul ce ne pălmuieşte feţele până la lacrimi..., iar culorile încep să se împrăştie asemeni unor vopsele de ulei...înrămând în magie!
Munţii par mai înalţi atunci când ceaţa se ridică şi simt cum asemeni unui cerc de frumuseţe îmbrăţişează totul trimiţând şoimii în înalturi să ţipe a primăvară!
Trotuşul şi Siretul, obosind de atâta gheaţă îşi scutură apele năvalnic către vale zburdând asemeni unor copii scăpaţi de pedeapsa părinţilor. Ici şi colo pe maluri apar ghiocei şi toporaşi, fluturii dansează în stropi argintii de flori şi frunze, iar păsările ne readuc zâmbetele.
Lacul de Argint îşi cântă sălciile, teii, iar valurile se rotesc cercuri, cercuri printre salturile încă molatece ale
peştilor.
Deodată se aude un şuierat puternic şi mă trezesc privind pe fereastră! Zâmbetul nu mi se mai şterge de pe chip, inima îmi bate nebuneşte, lacrimile îmi curg fără să le pot opri, dar..nici nu vreau şi strig cât de tare pot...în mine:
"- Am ajuns acasă!!! Am ajuns în Moldova mea...în povestea mea! Am ajuns la dragul meu!!!", dar cu dragul meu...va fi o altă chemare însă acum mă aşteaptă emoţionat pe peron!
E ultima dată când trenul vine fără amândoi! Fără el nu mai plec şi nu mai vin de nicăieri!
Subiect: Chemarea sufletului... (Citit de 4841 ori)