Tema fara tema: definind definitiile
Orice idee, orice gand, orice stare distruge niste limite si – totodata- creaza alte limite. Inlocuim limite cu alte limite, stari cu alte stari, ganduri cu alte ganduri, modele cu alte modele, refulari cu alte refulari – toate dintr-o inertie bolnava, o inertie la a carei origine este societatea. O societate de care suntem dependenti in asa masura incat am miniaturizat-o, facandu-ne, fiecare din noi, o macheta individuala a ei; la nivel psihic, intelectual, afectiv, suntem controlati de propria noastra marioneta, suntem inchisi in propriile noastre capcane. Capcane puse pentru outsider-ii care ne-ar fi calcat zona intima a psihicului nostru, capcane savante, capcane migaloase, duse pana aproape de perfectiune, intr-o continua stare de teroare inertiala. Propria noastra macheta sociala, facuta initial pentru a ne ajuta, mentinuta ulterior ca drog, ne taraie in chinuitoare oscilatii, delectandu-se cu frica noastra fata de ea. Ea ne invata sa ne construim cele mai rafinate capcane, cele mai eficiente armuri, cele mai subtile masti – si tot ea ne obliga sa le parcurgem pe toate acestea daca vrem sa ne cunoastem pe noi insine.
Incercam sa exploram necunoscutul- dar cu o prudenta obsesiva pe care numai frica de stigmatul social o poate declansa. Intre curaj si nebunie, terorizati ca nu vedem limita lor despartitoare, bizuindu-ne pe impulsuri primare, brute, necizelate – dar care ne urnesc din paralizia intelectuala – trecem fiecare Poarta (punandu-ne eterna intrebare: acum Poarta este intrare sau iesire?; numai o gandire armonica poate considera fiecare iesire o noua intrare – imbinarea divina a extremelor, dar o gandire deformata de inertia sociala da unul din cele doua raspunsuri, in functie de stare).
Incercam sa ne cunoastem pe noi insine cu o frica de profanator de morminte, o frica morbida, paralizanta, care te pune adeseori in fata unei proiectii de prost-gust – dar care pare extrem de reala, proiectia binara a vietii si a mortii. Iti da iluzia ca trebuie neaparat sa alegi.
Adeseori – dai gres. Dai gres pentru ca genialul program social (care are nevoie de tine drept coeficient de turma) nu iti permite – ca timp si ca ritm – o explorare cu adevarat benefica a resurselor tale (decat, cel mult, a acelora care iti maresc productivitatea).
Ce ti-am ramas? Raspunsul tzine de tine...
Subiect: Gand pentru re-vedere: "prinde orbul, scoate-i ochii" (Citit de 46380 ori)