Mi-am privit braţul şi-a observat o urmă violetă,
asemeni sclipirilor din ochii mei
atunci când tu stârneşti în ei furtuna.
Mi-am amintit: ne-am supărat aseară...
Am vrut să plec iar tu m-ai prins de braţ, să mai rămân...
De ce să mai rămân? Te-ntreb: de ce?
Poţi tu să-mi vindeci ochii, de lacrimile plânse?
Poţi risipi tu norii ce pleoapele-mi umbresc?
Poţi şterge gândurile ce-mi brăzdează fruntea?
Poţi lua-napoi ceva, din ce-a fost spus?
Am obosit, cu braţele întinse tot aşteptând
să te primească înapoi...
Urechea-mi nu mai poate să asculte,
rivnitele şoapte, ce nici măcar n-au fost rostite.
Am obosit să tot privesc nisipul din clepsidră
cum se scurge...