VRAJITORUL
Ascuns în întunericul etern
Omul în zdrenţe, numit vrăjitorul
Îşi scoate vioara şi-arcuşul de lemn
Şi plin de emoţii îşi cântă repertoriul.
Uşor tânguit melodia se-nalţă
Şi-un sunet vrăjit te îndeamnă să plângi,
Îţi spune-o poveste cu-o tânară fată
Ce-n valuri se-aruncă de sus de pe stânci.
Tineri, bătrâni, se opresc şi ascultă
Şi bani îi aruncă-n cutia viorii,
Degete-aleargă avid pe lăută
Şi vraja cuprinde-ntunericul serii.
Cu ochii lui stinşi, nu vede mulţimea
Dar simte cum suflete se înfioară,
Şi magic arcuşul suspină , plângând
Adânci tânguiri, pe corzi de vioară.
O lacrimă cade pe faţa uscată,
Tribut al ofrandei ’nălţate spre cer.
Un înger coboară şi obrazu-i sărută,
Aducând alinare-unui suflet stingher.
Azi locul e gol... vrăjitorul nu vine
Căci îngerul morţii sărutul i-a dat,
Dar seară de seară, aceleaşi acorduri
Uşor tânguite, văzduhul străbat.