Ce-mi doresc

[ARIDANA]

Ce-mi doresc...?

Acum,inteleg,de ce-ti doreai...totul,
De ce coarda,tot era intinsa,catre ...maximum,
De ce vointa era pusa la incercare,
De ce ,tot ce-a ramas,acum,in urma...doare.

Si-acum,daca stiu,as schimba ceva?
As intoarce timpul inapoi,pentru a lua,
Ce ti-am daruit,odata cu partea
Din sufletul meu,care te-a eliberat?

Oh,nuuuu!!!!
E viata,e lectia mea,
Pe care, mi-o voi repeta in gand,
Pentru ..TOTDEAUNA!

MEREU SI MEREU....
Altfel...
Precum as retrai povestea,
Precum as invia amintirea.
Voi crede,la un moment dat,
Ca,nimic nu a fost adevarat,
Ca,totul am inventat,
Pentru a avea...
Povestea mea de..."Noapte buna!"
Fara de ea,nu-mi pot gasi curajul
De-a parasi o zi,
Si vointa
De-a incepe pe urmatoarea.

Intr-o zi,
Nu pot sti,
Cand va fi...
Noaptea,sub cerul cu stele,
Ori ziua,in lumina blanda din rasarit,
Voi pleca,in liniste cu ele,
Comorile din...povestile mele.

Lasa-mi,Doamne,timp sa le pomenesc
Cenusa aruncata in cele patru zari,
Puterea,in sufletu-mi,de femeie,sa gasesc,
De-a ma desprinde de ele...ca sa pot muri,
Asa cum,pe lume am venit,
Cu sufletul curat si linistit,
Chiar daca ,prin viata a...PREA TRECUT,
Sa-i fie,
Ochiul sperantei si-ncrederii in om...NESCHIMBAT,
Asa cum,Tu,prin iubirea de toate,mi-ai dat!

Te rog,Doamne,ajuta-ma sa fie asa,
In blanda bunatate a ta,
Voi marturisi cat pot,cat timp imi vei da,
Ma voi si spovedi,apoi,...malului marii,
Si unui preot,...daca asa Ti-e voia!
Dar,nu-mi lasa,Doamne,remuscarea,
Si neputinta de-a avea,
Din viata asta...TOTUL,
Asa cum am daruit,
Din TOT SUFLETUL!

Sunt om,
Si dorintele sufletului nebun le am.
Sunt femeie,
Si-mi urca in vene,
Tarana in stare pura,
Din radacinile imprastiate
In pamantul acoperit de verdeata,
Ce-mi da,in orice zi...speranta,
Si vointa de-a accepta
TOTUL...
Asa cum..Ai lasat,Tu,in lumea asta.

Ce-mi doresc?
Ce-a mai ramas..
Imi doresc ..VIATA DUPA MOARTE
Lumina divina,
Dupa amagirea nebuna,
Si buna,in felul ei,
La ceva,
A vietii in care traiesc
ACEASTA!

[ARIDANA]

Sunt zile..

Sunt zile,cand mi-e bine,
Cu mine,
Si-am puterea,s-ajung oriunde.

Sunt zile,cand mi-e urat,
Cu mine,
Si-am cenusa de stele in vine.

Sunt zile,cand mi-e tot-una,
Cu mine,
Si,nu mi-s a mea,
Sunt a oricui,
Ii e bine,
Cu mine.

Sunt zile,cand iubesc
Orice cuvant,
Si-nteleg,fie-ce rand citesc,
Orice sunet aud si simt.
Sunt zile,cand urasc,
Ca m-am nascut,
Si-ascult si ce n-aud,
Fara putere sa schimb,
Caci,visul mi-e frant.
Sunt zile,cand ametesc,
Orice secunda o traiesc.
Si-adun vise,de nebun,
Chiar de stiu, ca...n-am unde sa le pun,
Decat,daca-mi intorc, pe dos...sufletul,
Si fac ordine,
In paienjenisul
Dezordinii din el,
Sufletul...

[Mihai Dor]

Spune-mi ceva de Adrian Păunescu

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

[ARIDANA]

Si-am fost o lacrima...pe buza ta,
Si-am fost o zbatere de aripi ce chema,
Si-am fost un vis frumos,ce n-a mintit,
AM FOST...
SI SUNT INCA...

Dar...vrajitoarea m-a pedepsit,
Sa ma tarasc,
Sa sar,
Sa ma ascund,
De ochii tai...
Caci nu m-ai vrut...
Nu m-ai crezut...
Si-acum nici eu nu mai pot spune,
CE-AI DORIT...
Caci iti va fi,de mine mila,
Chiar sila...
Blestemul tau,azi...mi-a ursit
Sa fiu...reptila.

[Mihai Dor]

Eu sunt eu de Adrian Păunescu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

[ARIDANA]

Spune-i Dumnezeului tau...

Spune-i Dumnezeului tau ca ai infrant ispita,
Spune-i...ca ai stins o flacara,
calcand-o in picioare,
Spune-i...ca n-ai folosit mainile
care le-mpreunezi a ruga,spre el,
sau cu care i Te-nchini...,
......pentru a cara cu ele o galeata,
de apa curata,
sa-l stingi pe el...Focul,
Mai domol...
Spune-i...ca s-a stins si spuza,
sub talpa ta cruda.

In Iad,
sunt flacari care ard.
In Rai,
e doar liniste si pace.
In ape limpezi
sunt visele scaldate.
Sarutul e ca o boare,
o amintire,
nu te frige...

Spune-i Dumnezeului tau,ca ai lasat o rana deschisa,
Spune-i...ca te-ai asigurat,
ca prin ea se va scurge tot sangele,
cel rau...
Spune-i...ca de data asta,
nu mai are scapare sufletul meu.
Spune-i...ca inima deja s-a pierdut,
si nu mai are cine sa-i tina de urat.

Spune-i toate astea Dumnezeului tau,
Siiii...bucura-L!!!!

Al meu...e satul ca si mine,
de tot ce vede-n lumea asta.
De mult si-a intors fata,
De mult nu-mi mai aude plansul
Si ruga...

[ARIDANA]

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.




Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

 

[Mihai Dor]

Intraductibil de Adrian Păunescu

Ştiu multe, mai multe decît agenţiile de specialitate,
Ştiu adevăruri mortale,
Ştiu fapte compromiţătoare,
Dar ştiu intraductibil.

Ştiu intraductibil în toate direcţiile,
Nu mai pot nici s-acuz, nici să apar,
Atîta mi se mai întîmplă să pot:
Ştiu.
Ştiu multe, ştiu aproape totul,
Dar ştiu intraductibil.

Mi-e imposibil să spun ce ştiu;
Ce bine era
Cînd spuneam multe, aproape totul.
Dar nu ştiam nimic
Şi eram un palavragiu poliglot.

[Mihai Dor]

Iertările de Adrian Păunescu

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

[Mihai Dor]

Abia acum de Adrian Păunescu

Rănit la piept de crivăţul cîinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întîmpinarea ta tîrzie
Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulînd spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi

Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sînt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.

[ARIDANA]

Dorintele,visele,idealurile sunt ceva imaterial,o samanta ce incolteste,
uneori in sufletul tau,alteori in inima ta.Daca-ti pasa,daca vrei ca aceasta samanta sa se transforme in floare sau copac,trebuie sa-i asiguri acea suma a nevoilor sale ,materiale si spirituale,de care are nevoie pentru a se dezvolta.
Cum faci asta?Nu-ti poti permite,sau nu-ti permite firea,temperamentul sa accepti ajutorul altcuiva.Vrei ca,acel vis incoltit,sa-l cresti prin puterile tale,sa stii ca este,de la inceput si pana la sfarsit,numai al tau.
Faci acest lucru nu din mandrie,nu din egoismul de a nu-l imparti cu nimeni.Ti s-a intamplat,de prea multe ori,ca altii sa-si asume meritul muncii tale,a realizarilor tale.
Sa spuna si sa o si creada...ca ei ti-au implinit visele-desi nu a fost asa.
Si,mai mult,mai rau...sa ti se spuna ca esti o investitie si,pentru ceea ce esti,la un moment dat,nu mai ai dreptul sa decizi in legatura cu viata ta,cu ce vei face mai departe-pentru ca apartii altcuiva-nu esti inca amortizata.Asa ca,intr-un fel sau altul,ti se cere sa platesti sau sa meriti,asa zisele calitati cu care te-a inzestrat persoana respectiva...implinindu-ti visele.Are astfel,dreptul sa-si ceara..drepturile asupra ta.

[ARIDANA]

Ce-mi doresc?
Sa fiu iubita asa cum ii iubesc eu pe cei care-si cer drepturile asupra mea...
De ce avem nevoiede laude,de afectiune,de recunoastere a reusitei,sa-i avem alaturi de noi pe cei care ii simtim ca ne iubesc,desi nu o spun in cuvinte prea multe,chiar si cei care ne iubesc ...mai materialist-dialectic,ma rog, in felul lor  ----atunci cand avem o realizare,implinind un vis.Avem nevoie de dovada aceea,ce nu poate fi spusa sau scrisa:...ca suntem iubiti asa cum iubim.

Din ce motiv cautam dovada ca Dumnezeu exista?
Din ce motiv cautam dovezi ca nu suntem singuri in Univers?
Din prea multa dragoste pentru acel Necunoscut pe care noi il simtim ca ne iubeste,in acel fel care nu se poate spune,doar simti.Cu aceasta ma refer la Dumnezeu.
Si,daca am avea acea dovada pe care o cautam,ca El exista si ne iubeste,am renunta,in clipa urmatoare,la dragostea pentru El?Am fi satisfacuti de aceasta dovada ca de o victorie obtinuta?Eu nu sunt asa.
De ce,uneori avem incapatanarea de a sti acele lucruri care,sunt cu atat mai frumoase cu cat raman ascunse intelegerii noastre-trebuie sa ramana nespuse.
De ce simtim nevoia sa consumam,pana la ultima picatura,dragostea noastra de tot ce inseamna viata?
DE CE AVEM NEVOIE DE ...DOVADA?

Doar ca sa stim ca dragostea ne este impartasita si apoi sa-i intoarcem spatele...si sa ne bucuram in tacere de aceasta marturisire finala?Si cum facem asta?Suferind?Pana gasim o noua iluzie,un nou vis care il va inlocui pe cel vechi?

Suma iluziilor noastre de pe acest pamant este viata.Cu tot ceea ce invatam,gresim,iubim,uram,tradam...pe aceasta lume.E cufarul din sufletul nostru,pe care il vom lua cu noi...dincolo.E dovada ca am fost in viata.E tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.Sa stie ca am trait,si bune si rele,si am ramas din aceasta cu ceva in sufletul nostru.EL ne iubeste asa cum suntem pe pamant,are rabdare si asteapta dovada ca am trait abia cand ajungem acolo sus...cu sufletul.

[Mihai Dor]

"Într-o zi de iarnă, pe ger, o turmă de arici se înghesuiau unii într-alţii ca să se apare de frig din propria ei căldură. Însă îndată simţiră împunsăturile ghimpilor lor şi se îndepărtară unii de alţii. Dorul de căldură apropiindu-i din nou, împunsăturile iarăşi îi depărtară, aşa încât se zbătea mereu între cele două chinuri, până când ajunseră a găsi o distanţă mijlocie care uşura întrucâtva amândouă suferinţele. Sociabilitate, născută din golul şi din monotonia internă, împinge oamenii unii spre alţii, însă nenumăratele lor însuşiri respingătoare şi greşeli nesuferite îi împrăştie din nou. Distanţa mijlocie, la care ajung, în sfârşit, şi care face cu putinţă o împreună vieţuire, se numeşte apoi «politeţe» şi «bună-cuviinţă». Celui ce trece peste această distanţă, i se zice în Anglia keep your distance! Cu acest chip, ce e drept, trebuinţa de căldură mutuală nu este îndestulată decât pe jumătate, dar pe de altă parte şi împunsătura ghimpilor este mai puţin simţită. Cine însă are destulă căldură în sine însuşi, preferă să rămână departe de lume, pentru a nu produce şi a nu suferi dureri”). După toate acestea, sociabilitatea cuiva stă în proporţie aproape inversă cu valoarea lui intelectuală, şi „a fi nesociabil” mai că vrea să zică „a fi un om eminent”.

Voi încerca doar cu cuvintele altora să-mi exprim ceea ce gândesc....

[Mihai Dor]

Din nebunia firii noastre, precum am descris-o aici, se nasc şi se hrănesc mai ales trei vlăstare: ambiţia, vanitate şi mândria. Deosebirea dintre cele două din urmă este ca omul mândru are convingerea hotărâtă despre marea sa valoare, pe când omul vanitos are numai dorinţa de a deştepta în alţii o asemenea convingere, având adeseori speranţa tăcută că va putea apoi să o dobândească şi el însuşi. Aşadar, mândria este stimarea sa proprie provenită dinăuntru, prin urmare direct, pe când vanitatea e dorinţa de a o dobândi dinafară, prin urmare indirect; potrivit cu aceasta, vanitosul este vorbăreţ, mândrul e tăcut. Nu e mândru cine vrea; de-abia poate să simuleze mândria, dar iese curând din rolul său, ca din orice rol studiat. Căci numai o încredere tare şi neclintită în merite covârşitoare şi în o deosebită valoare face pe om în adevăr mândru. Această încredere poate să fie greşită sau să se întemeieze numai pe merite externe şi convenţionale; însă mândria nu se slăbeşte prin aceasta, dacă încrederea este dealtminteri adevărată sau serioasă. Fiindcă mândria îşi are rădăcina în convingere, ea este, ca orice cunoştinţă, nesupusă liberei noastre voinţe. Antagonistul ei, adică piedica ei cea mai mare, este vanitatea, care umblă după lauda altora, pentru a-şi putea întemeia pe aceasta propria sa opinie despre sine, în privinţa căreia, din contră, trebuie să fii cu totul hotărât pentru a fi mândru…

[ARIDANA]

Eu si cu mine +

Sa-ti spun ce obisnuiam sa simt,
Sa-ti spun cum ma simteam atunci,
Cand,am simtit din nou ca...simt?
Sau,
Sa-ti spun cum
Imi este acum
Cand nu mai stiu
Sunt plecata inca,
Sau imi revin,
La atunci cand
Nimic nu mai simteam?
Poate ca,m-ar durea,
Dar,singura m-am vaccinat,
Mi-am anesteziat
Durerea si ,cu ea, simturile.
Nesimtirea...
E mai comoda,
Aduce cu ea nemurirea.
Blazarea...
Blazonul prestantei,
Iluzia sigurantei
Si a increderii in sine.
Infatuarea...
Lucrului inceput,
Bine facut
Si terminat,
La acelasi nivel,
Ridicat....

.....va urma