Archaeus

[ARIDANA]

"Sunt doua feluri de a-ti trai viata...
Unul de-a crede ca nu exista miracole,
Altul de-a crede ca totul este un miracol." Albert Einstein



"Oamenii se impart in doua categorii:
cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si
cei care l-au gasit fara sa-l caute."" Emil Cioran



"Viata este un teritoriu neexplorat
Isi dezvaluie povestea clipa cu clipa
Fiecare zi reprezinta un nou inceput,o noua mica viata.
Multi s-au luptat pentru a trai pana in acest moment,pana in aceasta zi.
Aceasta zi ne da ocazii pentru a invata ceva nou,
exista lucruri care ni se intampla doar o data in viata,
si depinde de noi daca...
vom profita de acestea sau nu." Leo Buscaglia



"Trebuie sa stii cand se incheie o etapa din viata ta.
Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar...
...pierzi bucuria de trai si sensul vietii." Paulo Coehlo




"Viata nu inseamna a trai ci a sti pentru ce traiesti.
Cei mai multi traiesc zile,putini traiesc viata." Nicolae Iorga




"Viata este ceea ce ni se-ntampla in timp ce planificam viitorul." John Winston Ono Lennon

[ARIDANA]

    
  "Intrase într-o stare specială,în care,de ce te-afunzi,de-aia te-ai mai afunda.Că e ca o mlaştină-se şi vedea bâţâindu-se in sus şi-n jos într-o mlaştină verzuie,plină de lintiţă şi de nuferi putrezi,şi aci-i venea apa la gură,coclindu-i cerul(cel de sus,cu stele),aci reuşea să se salte-n vârful picioarelor şi sa respire adânc."Nu musteşte,uită-te la ea ca nu mai musteşte"-articula el,în gând,o idee.Şi iar îşi mai aruncă ochii în jur,ba puse mâna streaşină,si iaraşi realitatea nu musti.S-a întrerupt mustirea?Se freacă la ochi-avea ochii mici,sub gabaritul normal parcă,şi foarte vioi,ca de veveriţă-,ca o coadă de veveriţă de vioi,mereu izbeau într-o parte şi-n alta,măturau,râdeau realitatea înconjuratoare,văzând în ea multe şi mărunte.În momentele de concentrare,ochii i se micşorau şi mai dihai,deveneau de-o expresivitate greu de uitat,că aproape citeai în ei ce urma să-ţi spună.Vorbea atunci în gâlgâiri,în salturi calitative, "dădea din el" ca o poiană de licurici conectaţi la curent de 220-făcea observatii surprinzătoare,mărea,micşora lucrurile fantastic,întorcea butonul gândirii cu atâta repeziciune,că,privindu-l,aveai o idee de ce va să zică să fie omul inspirat sau,mă rog,săa fie altfel.Dar asta nu ţinea mult,ochii i se stingeau.Parcă,econom,întrerupea sclipirea din ei,cădea în muţenie,asculta cu sfinţenie toate tâmpeniile altora şi,dacă nu le aproba,lăsa să se înţeleagă că le-a înghiţit cinstit,acum o să le rumege.Pâna când iar îi venea şi te "pocnea" cu atâta violenţă încât te mirai de unde energia aia,rămâneai oarecum în marginile gândirii lui ca iepurii pe şosea paralizaţi de lumina farurilor.Cu asta se întorsese el din expediţia "în clocot"(expediţia în clocot,de reţinut),că ea nu mai musteşte.Realitatea(uneori punea subiectul la urmă,ca nemţii predicatul).Adica ea,care până mai adineauri uite-aşa colcăia,fierbea seve,miresme,semnificaţii,într-un cazan de ţuica-fiindcă le şi distila parcă,le trăgea şi-un alambic,să fie mai tari-,dintr-odată, "stop cadru" pe secvenţă,reluăm de jos",şi se oprise,nu mai pocnea sub paşi.Esenţele nu se mai împleteau,nu mai intrau unele în altel,croşetându-se într-un cuib imens de rândunică,dar făcut din pânze de păianjen,dacă o rândunică şi-ar face cuib din pânză de păianjen.Odată,ţac! Se oprise,i se părea stearsă,palidă,ba chiar niţeluş altfel.
   "Te-ai schimbat,ce-i cu tine?",vorbea el cu realitatea(de fapt era realitatea lui sufletească)."Ce e cu tine,fă?" dădu să înlocuiască acest "fă" cu o expresie mai elevată,mai din Larousse,dar fu prea târziu.(Îşi corecta exprimarea şi-n gând,ca şi când ar fi trebuit să se publice pas cu pas).Ia mai duca-se pe pustii!Nu ştia ce-i cu el.Ba ştia dar nu vroia să recunoasă."Simt că decad"-îşi aminti o însemnare din jurnalul lui Tolstoi,din tinereţe înainte de-a scrie ce-a scris."Atunci noi ar trebui să ne aruncăm pe fereastra vagonului,din cinci în cinci minute,şi să ne dăm cu capul de stâlpii de telegraf,totul trebuie calculat la ţanc,să te arunci când treci stâlpul."Ha,ha! Tolstoi simţea că decade când colcăiau(iar cuvântul obsedant) în el atâtea realităţi(alt cuvânt obsedant).Da,da,din cinci în cinci minute.Se uită pe fereastră-stâlpii treceau unul după altul,parcă încolonaţi,unde mă-sa se duc şi ăştia?-,dar mai amână.Amărăciunea din suflet,gâlma de amăraciune,se făcuse acolo o gâl mă,o purta cu el ca un cangur,o canguroaică-puiul în marsupiu.Sufletul nostru,ia te uită,are şi-o gâlmă de amărăciune!,pulsa ca o inimă.O inimă în suflet nu e deloc o tautologie.Şi simţea fiecare pulsaţie,ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge din sângele lui.Sânge din sângele meu,nu e un copil,ci o pocitanie de necaz,de nerealizare,de cai verzi pe pereţi.Şi l-ar fi anemiat încontinuu.Era într-o hemoragie de melancolie,acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte "întors pe dos".Şi am adăuga:şi iarăşi pe faţă,şi iarăşi pe dos."

MARIN SORESCU-"Trei dinţi din faţă"

[ARIDANA]

Tu mă priveşti cu marii ochi…
 de Mihai Eminescu

Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte;
Te văd mişcând încet a tale buze,
Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pândeşte să le-auză
­ Abia-nţelese, pline de-nţeles ­
Cum ascultau poeţii vechi de muză.

În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.

Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Şi-atât amor c-auzi pân- şi-n tăcere.

Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.
Fiinţa ta gândiri-mi am adaos.

Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.
A ta-i viaţa mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poţi să le şi sfaremi.

Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terţine suspinând, vedemu-l,

Dincolo el oftează în gazel,
Acelaşi e, deşi mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el…

Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.

Dar orişicând el alta nu aşteaptă
Decât ca ţie, suflete, să-ţi placă,
Tu să-l aprobi cu gura înţeleaptă.

În mii costume astfel se îmbracă,
Şi ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă…

Ş-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terţine,
Uitând ce-a vrut să-ţi spuie-n aste şire.

Au vrut să-ţi spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foieşte,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.

Ş-astfel pe mine el mă stăpâneşte…
Adună-n versuri ale mele zile
Şi-n strofe le-a legat grădinăreşte.

În poala ta zvârlind aceste file.

[ARIDANA]

         
  THE JAKOB RAT...



                    "Se spune că acel a cui nume nu este ştiut de moarte riscă să trăiască veşnic. Ne fiind înregistrat de Nefiinţă nu mai este reciclat pe axele trecătorului. Ne fiind schiţat de la un început spre un sfârşit timpul preia valoarea unui „este” – ca un prezent neterminat în trecut şi ne venit din viitor.
                     Jakob   Şobolanul nu mai ţine minte de când e. Scutură vechime, scobeşte sfârșituri incomplete şi naşteri neterminate, scuipă aiciuri grabnice, rămâne amorţit pentru dicotomiile atribuite existenței, acele care îţi fac viaţa mai simplă şi mai inteligibilă.Nimeni nu-i poate confirma o dată, nici măcar aproximativă, în care ar fi deschis ochiul negru ca să vadă lumina zilei. Făcând parte din Comunitatea Suburbană ca membru de onoare era proslăvit în fiecare an. Cu toate acestea bătrânul Jakob rămânea abandonat în singurătatea sa, deoarece era de multe ori absent de tot ce se întâmpla pe la acelea şedinţe. Firesc e că rămânea să fie singur, însă asta defel nu-l supăra, niciodată nu s-a plictisit singur. E greu de spus dacă era nebun ori lucid, în orice caz avea de toate câte oleacă. Nimeni nu-i putea explica longevitatea, el zicea că n-o înţelege cum e.Au apărut mai multe legende miraculoase cu tentă de SF alcătuite pe seama lui Jakob. Precum acesta a fost pălit de un fulger care i-a întinerit carnea şi i-a înveşnicit sufletul – se pare că această versiune a pornit de la un cititor devotat scrierilor lui Eliade; ori că a fost prins de un geniu rău şi folosit în calitate de cobai în experimente ce vizau viaţa şi moartea, mare i-a fost norocul lui Jakob că oarecum a nimerit să fie unicul care a rezistat experimentelor şi apoi a reuşit să evadeze – scenariu numai bun pentru un film horror american. În orice caz acestea rămân fapte nedemonstrate.
              Jakob avea un suflet blând, era ca un copil, suferea de amnezie cronică. Cu toate aceste nu prea cred că suferea prea tare. Era felul lui de a fi acolo unde alţii n-au fost. Nu-şi aducea aminte ce făcuse acum zece minute în urmă, însă putea cu amănunte să povestească ore în şir despre luptele purtate dintre eleni şi troieni.Lăsându-ne să consumăm acele zece falange ale Demiurgului, Jakob trăia pe un al unsprezecelea deget care era legat de lumea noastră printr-o reţea fină de pasiuni şi de plăceri. Deci avea anumite slăbiciuni sau mai bine zis mici desfătări care-i aduceau mari bucurii: se lasă legănat de gustul vinului roşu, apoi tradiţional urca pe un acoperiş se poziţiona pe labele din urmă, aşa încât găsea echilibrul unei figuri verticale ca să prindă vântul cu gura. Îngheţând curente de aer aştepta cu răbdare râgâitura care urma să apară însoţită de o tonalitate gravă de bariton. Gustul fluturilor de noapte – moliile gigantice – îl aducea la o stare aproape de extaz – mai, mai să se desprindă cu totul de ceea ce se numeşte normal. Şi încă mai purta după el un felinar furat de pe un brad de revelion. Felinarul juca rolul momelii.Deseori Jakob apărea în clădirea obosită a Academie de Ştiinţe. Aceasta îl atrăgea prin mai mulţi factori: în primul rând parchetul vechi care avea un scârțiit de o notă rar întâlnită. Jakob ştia să pășească în aşa fel ca scârţâitul parchetului să se armonizeze într-o pastorală beethoveniană; în al doilea rând îi plăcea să-l enerveze pe câinele mare şi zăbălos care după asfinţit era scos în ograda academiei; şi nu în ultimul rând îl atrăgeau ştiinţele.Jakob a vânat şi un gând într-un birou cu cifrele 3 0 6, care avea să-i descopere mai multe perspective în accepţia definirii unei ştiinţe.Se întreba de mai multe ori: dacă ştiinţele sunt tutelate de anumite domenii ale infrastructurii sociale, cum ar fi partea financiară, politică sau religioasă de exemplu, atunci cum putem vorbi despre o pretinsă obiectivitate în procesul cercetării?
Şi mai ales, dacă e vorba despre o ştiinţă socială în care nu pot fi aplicate metodologii clasice venite din matematici, de ce nu e chip să se accepte felul diferit de a explica anumite fenomene?Întregul adevăr aflat în ştiinţele reale se dizolvă în parţialitatea adevărurilor ştiinţelor sociale – se gândea Jakob şi apoi se grăbea să-şi explice poziţia faţă de felinar – ştiinţele exacte se pot lauda de obiectivitate incontestabilă, însă doar pe un segment limitat al realităţii, acest fapt s-a observat de mai de mult, din această cauză au apărut mai multe ştiinţe hibride (bio-chimie, astrofizică… ), care aveau ca scop atât lărgirea segmentelor cercetate ale realităţii, cât şi o comunicare eficientă dintre ştiinţele clasice. Apoi Jakob îşi amintea de Blaga şi de parabola sa referitoare la ştiinţele conştiinţei. „Aşa se spune acolo – că dacă s-ar aprinde o lumânare într-un crepuscul de vară s-ar ivi clar şi distinct un spaţiu proxim, apoi dacă te vei sili să desluşeşti cu aceiaşi claritate orizontul, nu vei reuşi şi atunci vei stinge lumânarea ca să te pomeneşti într-o beznă. Ochii se vor acomoda, cu toate că nu va mai fi clar cum a fost, vei putea desluşi în obscuritate orizontul”.– Te bucuri că eşti electric?! zâmbi către felinar Jakob, ştiinţele exacte reprezintă felul de a cerceta cu lumânarea aprinsă, iar acelea sociale se descurcă mai greu fără lumânare, însă sunt mai exhaustive.
        Jakob parcă se clarificase cu anumite lucruri, dar tot mai rămânea îngândurat. Îl deruta controlul exercitat din afara asupra ştiinţei.– În sens utopic o ştiinţă trebuie să devină imparţială şi să se preocupe doar de obiectivizarea realităţii. Atunci o ştiinţa nu are decât să se autofinanţeze, ca să devină independentă. Şi ce crezi, iar se referi felinarului, acel Bacon aşa şi spune că cunoaşterea ştiinţifică e putere mare. Acum n-ar fi corect să cred că dacă ştiinţele nu se autofinanţează, atunci ele nu mai sunt ştiinţe propriu-zise. Ele rămân a fi controlate şi promovate de sistemul social. Şi atunci cum rămâne cu obiectivitatea ştiinţifică? Ştiinţa este închisă în biroul 3 0 6, între WC şi contabilitate…Jakob golise sticla cu vin, muşcase dintr-o molie şi imediat se repezi pe acoperiş scârţiind a Beethoven… "

                                                             UNDREA

[ARIDANA]

 Liniste de iarna

de Nicolae Labis


Cu vuiet vesnic, Suha sub maguri isi infunda
Pumnalul viu al undei, invaluita-n fum.
Ce limpede e cerul! Din linistea profunda
A sufletelor noastre s-a-mpartasit acum!
Da-mi palma. Uite-mi tampla. Ca aurul de grea.
Parca-i sub tampla inima mea. Bate.

Ne-nconjura in falduri si leganari de nea
Carpatii albi ai dragostei curate.
Atat de mult visata ai fost, cand pentru mine
Tu nu erai pe lume, ca nu stiam ca esti
Si c-ai putea aievea sa-mi oglindesti, senine,
Doar gandurile mele in ochii tai, acesti.
Visam un vis de iarna, ca infratiti pe zare,
In muntii albi ce-si poarta sublimul lunei nimb
Neintinat de valul suspinelor hilare,
Mari idealuri scumpe cu tine sa le schimb.
Si iata ca sarutul dintai, innobilandu-l
Cu contemplari subtile de vai si de taceri,
Mai nobil suna inca si mai firesc cuvantul,
Esenta vremii noastre si-a luptelor de ieri.
Ramanem in tacere si amintiri prelunge,
Cu viscol rosu gandul si visele ne-au nins.
Montanul peisagiu nu poate sa alunge
Din vine framantarea acestui veac aprins.
Cum poti tu sa-mi astamperi si lacomia gurii
Si lacomia vasta a gandurilor noi?
Ce liniste adanca-i in zbuciumul padurii!
Ce liniste-i in sensul furtunii din noi doi!
Cu vuiet vesnic, Suha sub maguri isi infunda
Pumnalul viu al undei, invaluita-n fum.
Ce limpede e cerul! Din linistea profunda
A sufletelor noastre s-a-mpartasit acum.

[vero-visator]

 
Vorbele
de Constantin P. Popescu

"Omul acel fusese pedepsit a urca un deal de nisip împingând cu braţele lui slabe o piatră mare.Îl osândiseră pentru că el crezuse că ştie toate limbile pământului şi îndrăznise chiar să le povestească tuturor despre asta.Credea,în biata lui naivitate,că şi ei toţi cunosc deja toate limbile născocite vreodată pe pământ.Îl duseră la poalele colinei de nisip fin şi strălucitor şi îi aşezară dinainte o piatră mare şi urâtă,asemănătoare unui cartof stricat şi plin de bube.Apoi plecară câţiva paşi mai departe şi se aşezară să-l privească.
Omul privi plecat piatra aceea grea şi urâtă.Ştia că urcuşul lui va dura atâta timp cât osânda trebuia îndeplinită prin rostirea vorbelor tuturor limbilor care trăiseră vreodată pe pământ.La urcare,cu piatra sortită lui înainte,cu picioarele afundându-se în pulberea nisipului alb,trebuia să spună vorbele,una câte una.Amestecate,lipsite de alăturarea atât de tocită a înţelesului lor.Că de fiecare vorbă trebuia să anine o lacrimă de-a lui.Iar sus,pe vârful colinei de nisip,când îşi îngăduia clipa lui de linişte cu gura uscată,zărea dincolo de deal oaza de cleştar.Tăcută şi liniştită,fără vorbe ci doar strălucind asemenea unui diamant,oaza aştepta.Acela era tărâmul liniştii dăruit celor noi.Ascunsă celor ce priveau rânjind,în lumina orbitoare a soarelui,cu mâinile streaşină la ochi.
Atunci,în clipa aceea de respiraţie tăcută,piatra cea mare se rostogolea la vale.Iar omul fugea alunecând pe nisip să ajungă la poalele colinei şi urcuşul reîncepea.Dar de fiecare dată cuvintele lui erau mai puţine.Se apropia de sfârşitul limbilor pământului şi de miile de vorbe rostite de glasul lui singuratec.Doar câte una sau două luminau cu razele lacrimei lui.Ştia că acele câteva vorbe sunt răsplata lui pentru osândă.Privea cum piatra cea mare şi grea se curăţa de bubele vorbelor vechi ale lumii,şlefuindu-se pe sine prin el,omul răstignit astfel pe colina de nisip.Jos,în partea cealaltă a dealului,îşi putea potoli setea,dar mai avea de urcat veacuri lungi,despre care omul acela pedepsit ştia că se vor încheia printr-o mare schimbare.Aceea a liniştii,a tăcerii,după ce piatra cărată de braţele lui slabe se va fi uşurat de putreziciunea goală a vorbelor vechi.Cădea şi urca,urca şi cădea,iar şi iar.Clipa de odihnă şi tăcere din vârful colinei era capcana de care ştiau şi cei care îl condamnaseră.Ştiau că nu e cu putinţă oricui trecerea colinei şi că numai aceluia care va putea descoperi dincolo de bubele pietrei grele adevărul tăcerii îi va fi îngăduită trecerea.Îl căinau şi îl batjocoreau de jos,atât de mult timp încât până la urmă obosiră.Plictisiţi de atâta distracţie dureroasă chiar şi pentru ei,judecătorii plecară,uitând de omul cu piatra cea grea şi colina pedepsei.
Omul urca mereu.Şi odată,pe când se rostogolea în jos cu mâinile întinse ca să ajugă piatra căzând la vale,i se păru că piatra străluceşte.El ştia,ştiuse dintotdeauna că ajunsese doar la cele câteva vorbe care îi luminaseră nopţile cu razele lacrimilor lui.Ştia că piatra aceea nu mai avea greutate,că într-o zi el o va lăsa acolo jos la poalele colinei lui,curăţită de bube şi strălucind ca un soare pentru judecătorii lui.Asta se petrecuse de-a lungul veacurilor,omul îmbătrânise şi abia acum înţelegea că fiecare fir de nisip al colinei aceleia era o vorbă rostită de el şi cei dinaintea lui.Iar el fusese osândit să descopere calea de urcuş către tainica şi tăcuta limbă a inimii lui.Din lacrimi,soarele îi dezvăluise minunea culorilor pure în razele fiecărui cuvânt rostit cu adevărat.Vibrând tainic şi cu puteri nebănuite de ceilalţi.
Mulţumea atunci judecătorilor lui pentru lucrul acesta şi îi ierta.
Jos,la poalele colinei,în dimineaţa aceea soarele păli în faţa strălucirii diamantului.Judecătorii se adunaseră iar după veacurile cele lungi şi îşi puseră palmele la gură de uimire,la un semn al tăcerii.Se uitară în sus,aşteptându-l pe omul pedepsit de ei.Îşi primiseră iertarea şi acum ştiau.Dar nu zăriră decât culmea colinei nisipoase sub cerul senin,fluturându-şi valurile ei de vorbe în bătaia vântului dimineţii.
Diamantul acela a devenit o piatră preţioasă faimoasă de când lumea,înnobilată de trudă şi şlefuită cu durerile vorbelor rostite de omul acela.Mii de bandiţi şi de hoţi o vânează şi o pândesc,furându-şi-o unul altuia,dar nimeni nu o poate avea cu adevărat.
Dincolo de culmea dealului,se odihneşte de veacuri omul acela,vorbind cu tăcerea lui discipolilor celor noi.
Numele lui e Sisif."