Totusi, spatiul din launtrul nostru este imens. Cine cuteaza sa se aventureze in el?
Aud adeseori ca nu ar exista ură mai desavarsita decat cea provocata de scârbă. Daca este asa, atunci adevarul complementar ar fi ca dezgustul inseamna luciditate, nu?
Am mai auzit (na, aud multe!

) ca cine indrazneste sa nu urască devine un tradator.
Lucrurile ar putea sta cam asa: cand iubesti, esti acuzat ca urăști; cand inima ti-e plina de ură, esti felicitat pentru ca "iubesti", se zice.
De fapt, nu prea e ingaduit, pare-se, in vremea noastra, sa nu urăști: orice milostenie este interzisa. Cea mai rea dintre greseli este, deci, sa cazi "in ispita bunatatiiȚ.
Niciodata nu am putut considera ca dusmanul meu este o vipera desfranata, pentru teama de a nu ma simti si eu la fel. Ba, mai mult: dusmanul meu nu risca sa se transforme intr-o vipera desfranata decat atunci cand eu ii furnizez toate semnalmentele ca as fi la fel cu el. De cele mai multe ori, detestand ura, incep si eu sa urasc, intru in jocul urii.
Simt o infirmitate intelectuala datorita faptului ca nu am o pozitie categorica, marginita.
Sa pun cateva intrebari, totusi:
1. Cel care indrazneste sa nu urasca e marginalizat, izgonit din societate?
2. Cel care indrazneste sa nu urasca devine un tradator, un paria?
3. O ura justificata, adica adevarata, justificandu-ti total actiunea, resentimentele, canalizandu-ti mania poate da frau liber vointei de a ucide?
4. Credeti ca puscariile au aparut inaintea urii si a crimelor?