Pericolul prostiei

[goeteri]

E inuman să te tot lupți cu prostul,
-Imunul la gândire, rațiune-
Veșnic în ”contemplațiune”
De propria-i universală loțiune;
Soluția ce-o vede numai el... agnostul.

Cuvintele la el n-au importanță,
Oricum nu se cunosc, nu se respectă;
Orice-i propui ideea e infectă
Și știința-i o creație defectă;
Răspunsu-i dos de palmă-n... aroganță.

O viață am trăit cu crez în vorbe
De-a ticlui-n retur de înțeles,
Dar plan sfârșea adesea în regres;
Extaz privit cu lipsă d-interes,
Iar sfatul devenea un... ”nas în ciorbe”.

O zi mi s-a deschis profundul craniu
Și explicația-i pur puerilă;
Că nu suntem cu toți pe-acceași grilă
Când fapta-i hărțuire pur labilă
Și s-o comunici riști un minim... straniu.

Mă nărui în total inexplicabil
Căci prost ce sunt nu pot să înțeleg
Cum sute, mii... sunt judecați ”întreg”
Și-ades sunt tocmai cei ce totul ”dreg”;
E clar, sunt un inept... Ce lamentabil!?!

PS
Aveți cumva răspunsul implacabil
Sau e deja real inexorabil,
Definitiv, parcurs irefutabil!?!
03.03.2011