Cioara

[goeteri]

O întrevăd din sunet se repetând în ecou
Croa, croa... pe gri noros de cer de plumb pustiu,
În balans de-o acoladă pătând uni tablou
De-un negru pur, de-un straniu reamintind sicriu.

E doar alarma-n ”single” ce se-nmulțește-n sute
Ce-acoperă văzduh și auzul tot îl umple
Se coborând pe câmpuri cernitele cernute...
Până ce-un câine aleargă și liniștea o rupe.

Pe-o țambră cocoțată rămâne una-n urmă
Stând maiestuoasă-n fracu-i lucios din pene lise,
Cu ciocul gros, ochi ageri pe-un griu ce fața-i curmă...
Cu expresia-i înțeleaptă din lumi trecute, închise.

E sigur mai bătrână ca mine, cred mă știe
Că m-a-nvățat să pot din vitregiri să fiu;
În ger pe viscol crunt să zbor, să cresc din glie
Ce-i searbădă la alții...De-ai mei plină... ce-i țiu.

Cât de frumoasă-i pana pe corpul longilin
Cu eleganța-i sobră-n profund de înțelepciune
Arzând pân’ la cărbune secol trăit din plin,
Înflăcărând răbdarea-i din sufletul-tăciune.

Privesc uimit semeața ce gândul mi-l citește
Și-ntoarce cap de-o parte și de alta, parc-ascultă
Ce-ar vrea să spun; de știe de când timpul trăiește?...
Și mi se uită-n ochi cu geniul ei de ocultă!

E-atâta de frumoasă, că-i iarnă sau e vara,
În sobra-i pelerină... Misterioasa... cioara.
27.02.2012