Poveste de impacat soricel
Batranii povestesc ca, de mult, tare de mult, traia pe aceste meleaguri un tanar... Avea o casuta mica pe o coama de deal, la marginea pajistilor. Ziua se ingrijea de casa si de animalele oamenilor din sat... iar noaptea isi scufunda privirea in necuprinsul cerului senin culcat, asa cum suntem si noi, sub infinitul presarat cu stele.
Gandurile si visul ii rataceau in fiecare noapte prinzandu-se in hora cu stelele si cu luna, de parca ar fi calatorit in afara propriei sale fiinte. Se invartea in caruselul inelelor lui Saturn si impletea cozile de aur ale cometelor care chicoteau incantate. Se juca de-a v-ati ascunselea cu stelele tinere si de-a razboiul cu Marte. Depunea in fiecare seara cununi de norisori timizi pe fruntea plina de ganduri a Craiesei Luna, care, atunci cand era in toane bune, ii multumea lasandu-l sa se dea in leagan agatat de coarnele sale subtiri de Crai Nou sau isi dezmortea, cand era plina, obrajii bucalati intr-un zambet. In alte seri ii dezvaluia comoara cantecului de fluier al ciobanului cu o suta de oi care se adapostea intre craterele pe care lumea, naiva lume tehnica si rece, le credea fara viata si suflet.
Dar nici un locuitor al necuprinsului nu ii era la fel de drag tanarului nostru ca o steluta mica si timida, pe care o vizita, visand cu ochii deschisi, undeva la marginea Universului, in fiecare noapte. Ea parea foarte trista si, de timida ce era, niciodata nu ii spusese vreo vorba sau nu schitase vreun gest. Dar, uneori, cand il vedea aparand, devenea mai stralucitoare, aratandu-i in felul ei ca sclipeste numai pentru el.
Intr-o noapte... cerul fu acoperit cu nori negri si malefici, iar baiatul simti cum o gheara neagra ii inclesteaza inima. Zmeul crud al taurilor inghetate ale muntilor, indragostit de timida steluta care isi reflecta chipul in apele negre ale inaltimilor in fiecare noapte, se hotarase sa treaca la fapte. Intai incerca sa umbreasca cerul, dar stapanirea sa tiranica nu se putea desfasura asupra pamantului si asupra vietuitoarelor de pe batrana planeta. Blestemand si spumegand, zmeul se retrase incet de pe cer la prima geana de lumina atotputernica a lunii... dar nu isi spusese inca ultimul cuvant. Hohotind nebun, isi intinse convulsiv umbra inghetata asupra rivalului sau din neamul oamenilor, pe care il descoperi culcat pe aceeasi pajiste draga, scaldandu-se in lumina binefacatoare a stelutei.
Tanarul se trezi, dintr-o data, ridicat in aer si invartit cu o viteza ametitoare. Contururile familiare, culorile palide ninse cu argintiu, cantecul greierilor se invalmaseau in inima lui intr-o cascada de ecouri dulci-amarui si o toropeala bolnava ii cuprinse inima.
Dupa o clipa sau un secol... vartejul otravit se opri, iar tanarul deschise ochii. Sub privirea inca tulbure, acelasi cer pictat cu stele, cu aceeasi luna bucalata rasfrangandu-si mangaierea de platina asupra tamplelor sale infierbantate... si aceeasi steluta timida, acum clipind speriat, isi dezvaluiau splendoarea onirica asupra sa.
Dadu sa faca un pas, dar corpul refuza sa il asculte de parca gheare nestiute il pironau locului... Apoi dadu sa intinda mana catre steaua lui draga... dar o impietrire dureroasa il impiedica sa faca orice miscare. Era strabatut de senzatii pe care nu le incercase niciodata. Prin intreaga sa fiinta alerga acum un sange nou, care il facea sa simta fiecare soapta a vantului, fiecare mangaiere a melodiilor astrale, o vibratie surda si un geamat mocnit al pamantului, susurul apei care ii patrundea fiecare fibra a fiintei, hranindu-l, un fior atat de nou dar in acelasi timp atat de vechi alergandu-i frenetic prin fiecare celula. Visul era tintuit locului, nu se mai putea inalta ca si pana atunci printre stele si isi dadu seama ca trupul ii acoperit cu o piele groasa, elastica, maronie, prin care simtea pamantul pulsand, ca bratele ii erau acoperite de mladite tinere, purtand sarutul marunt al unor frunze de jad... Si ca, alungite, talpile picioarelor se ingropau adanc in maruntaiele pamantului sub forma unor radacini prin care simtea pe deplin milioanele de ani ale batranei planete vibrand si chemandu-l. Numai privirea inimii, care inca pulsa sub scoarta frageda a tanarului stejar, ramasese agatata de cer, la picioarele stelutei care plangea acum, cu lacrimi de argint, peste frunzele crude.
Vremea trecea... El invata, clipa de clipa, iubirea si miscarea in nemiscare. Invata cum sa isi indrepte ramurile aripi catre draga lui stea, care devea din an in an mai stralucitoare. In fiecare noapte se imbratisau astfel, cu gandul si cu sufletul, el un stejar cu radacinile adanc infipte in pamant, ea o stea brodata crud pe cerul necuprins. Si noapte de noapte tanjeau mai mult unul dupa celalalt. Uneori el ii doinea din frunza cantece vechi de cand lumea, cantece de iubire, iar ea ii saruta incetul cu incetul fiecare frunza, hranindu-l cu iubirea ei.
Astfel se dusera secole de-a randul. Trupul brazdat al stejarului secular era deja macinat de varsta, ca orice trecator prin lume, iar steaua lui, draga lui, purta riduri adanci in sclipirile-i din ce in ce mai palide. Stejarul dobandise intelepciunea pamantului care ii daduse forta de a iubi si de a trai pentru ea, iar ea simtea, la randul ei, ca sfarsitul era aproape.
"E timpul" auzi ea gandul lui intr-o noapte. E timpul... despletindu-si pletele ninse, steaua indragostita isi desfacu larg razele ca pentru a-l imbratisa. Apoi se arunca in vidul universal, scaldata in privirile lui, catre pamant, catre bratele-ramuri deschise cat cerul pentru a o primi intr-o ultima imbratisare, unica imbratisare reala si fizica pe care de veacuri intregi o asteptau.
Pentru oamenii acelor tinuturi si astazi ramane o taina... cum batranul stejar de pe creasta dealului fusese secerat, intr-o noapte atat de senina de iulie, de un fulger venit din neant.
In doua capete de sat, aproape in aceeasi clipa, se nascura, in acea noapte, doi prunci frumosi, un baiat si o fata... el purtand deasupra sanului stang o pata cu contururi de frunza de stejar, iar ea, tot acolo, deasupra inimii, un semn in forma de stea.
(Mihai- 09.2004)