Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Psihologie => Subiect creat de: Semiramis din 22 Ianuarie, 2005, 05:55:21 p.m.
-
" Nebun este omul care se teme de moarte, nu fiindcă va suferi când moartea vine, ci din cauză că suferă în aşteptarea ei. Ea nu mai are nici o legătură cu cel viu, nici cu cel mort, căci pentru cel viu nu există, iar cel mort nu mai există el..."
Epicur
ti-e teama de moarte, de necunoscutul din ea? de linistea ce te invaluie anemiindu-ti toate simturile? ( vorbim strict de moartea fizica).
-
Nu ma tem de moarte, de necunoscutul ei. Ca si VIATA, MOARTEA e o provocare! Mi-ar place sa pot lua cu mine, DINCOLO, drept recunostinta spre a deveni nemurire, tot ceea ce mi s-a intamplat bun, amintirile si chipurile care au facut ca viata mea sa fie un...vis minunat!
-
Nu mai stiu cine a spus ca inafara de Dumnezeu si moarte nu exista adevar. Cioran ii admira pe prietenii lui care, spunea el, "au avut curajul sa moara". Petre Tutea spunea: "Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamantului cazand pe cosciugul lui Nae ionescu." si, ca "Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului"... Sunt cuvinte la care meditez cand ma gandesc la moarte.
-
Moartea? E o necunoscută, ca şi viaţa.
Când dormim murim puţin, deşi tot mai ştim câte ceva, pentru că senzorii noştri stau, cât de cât, de gardă. Dar când murim nu mai ştim absolut nimic - nici măcar că am existat. E ca şi cum suntem puşi între paranteze. În faţa şi-n spatele parantezelor am fost şi-am redevenit neant, pentru că în perioada pre şi post viaţă n-am fost conştienţi că existăm... Mi se pare semnificativ faptul că, spre exemplu, Poetul Naţional e scris, pe piatra-i funerară de la Bellu astfel: "Mihail Eminescu (1850-1889)". 39 de ani, atâţia i-au fost daţi Poetului să fie conştient că există. Cu câtă îndreptăţire spunea Eminescu următoarele: "Când voi muri, odată cu moartea mea va muri întreaga omenire". Genială sinteză, această constatare! Ce nevoie mai avea el de viaţă, când, odată mort, nu se mai putea adresa nimănui? După cum şi viceversa: cine mai avea nevoie de el, după ce a murit? Pe bună dreptate sugera că odată mort era mort pentru întreaga lume, iar lumea era moartă pentru el!
Are viaţa sens? Da, are! Cel pe care ni-l desemnează (stabileşte) moartea.
Numai cei care lasă ceva în urma lor sunt destinaţi să mai "existe" după moarte - prin ceea ce au creat, fireşte. În rest totul e un stop-cadru, sau un nonsens: trupul se risipeşte în pământ, iar amintirea se risipeşte în trecut, în această trecere care ne înghite pe toţi...
Să ştii, dragă Diana, că afirmaţia cu care-ţi începi demersul (citată din vreun autor minor, desigur) e o tautologie. Adevărul e o afirmaţie sau o negaţie care poate fi probată. Dumnezeu, după opinia mea, e o noţiune vidă (goală de orice conţinut), aşadar nici adevărată şi nici falsă. La fel şi moartea. Nu există moarte în general, care să poată fi probată. Un om, X, să zicem, e mort, şi-atâta tot, dar moartea, în calitate de concept, nu poate fi decât cel mult caracterizată ca nonviaţă şi nimic mai mult. Tot ceea ce e viu reprezintă sisteme cu structuri funcţionale. Când dispare funcţionalitatea, orice structură e o grămadă de oase (sau de organe), deci nu mai e un sistem, pentru că nu mai are funcţionalitate (scop în sine şi pentru sine)...
Ei, dar ar trebui să trecem şi prin filosofia indiană, care e mult mai cuprinzătoare şi mai profundă, spre a înţelege cu adevărat... moartea.
-
Draga Geophilos,
Imi pare rau ca trebuie sa iti spun, insa autorul “minor” pe care l-am citat la inceputul mesajului meu este SOCRATE. Sa iti spun mai mult despre el? Iar ceea ce afirmi tu despre moarte si viata este “onanie de prestigiu” (de acelasi autor!). Teoria ta mai seamana cu parerea unui marunt autor al unor tratate fizico – chimice ale unui american care a stabilit ca valoarea unui om in moneda noastra nationala este de 45 de lei. Atat valoreaza, dupa parerea lui, cantitatile elementelor chimice obtinute prin descompunerea unui corp omenesc. Jalnica sau trista concluzia tezei lui! Folosea, desigur, metoda reducerii la absurd.
Imi place sa mor stiind si simtind ca moartea mea e doar un zbor spre nemurire, ca la capatul acestei vieti, la una dintre portile Cerului ma intalnesc pentru totdeauna cu cei dragi si bucuria asta o simt de pe acum si as vrea sa o impartasesc cu tine si cu lumea intreaga, contemporana cu mine.
Cu simpatie!
-
Uff
Poveste lunga cu moartea asta.. Intr-adevar, exista o dorinta de a incerca o explicatie rationala, caci ratiunea ofera cat de cat un control pentru a alina spaima, a defini necunoscutul, a accepta implacabilul..
Parerea mea este ca foarte multor oameni nu le este frica de moartea in sine - ci de ideea de extinctie a propriului eu. De ideea de rupere a depentendelor de ceilalti, de indepartare brusca de ei..
Intr-un fel il cam iau la bani marunti pe Eminescu, ce treaba avea el cu exteriorul ? Nu ii era clar ce e cu exteriorul ? Chiar rezolvase toate conflictele lui interioare, toate temerile, chiar trecuse dincolo de frustrari si revolta, incat sa aibe timp sa se mai ocupe si sa cugete despre exterior ? Intr-un alt fel eu scriu acum, aici, in loc sa stau sa meditez despre propriile-mi frici si spaime, cautand catharsisul in exprimat pareri, in loc de cautarea interioara care risca sa ma dea peste cap. Da, e mai usor asa..
Ce ma suprinde este faptul ca mortii i se da o conotatie de rau. De rea. Chiar as fi curios cum era pe vremea dacilor, cand oamenii se bucurau cand murea cineva. Rational mi se pare ca nu se poate fara viata si moarte, deci sunt amandoua bune.. Adica este o acceptare acolo, afectiv insa egoul se revolta contra ideei ca ar putea dispare...
Si am mai descoperit ca foarte multa lume isi pune speranta in copii sa le duca numele mai departe. Este un egoism, o conservare a egoului lor pentru viitor, eu chiar ma intreb pana la urma de unde dorinta de nepoti ? Toata lumea ma intreba cand ma casatoresc, cand fac un copil ?! Probabil vor sa ma intrebe - tu ce ai de nu te grabesti sa te asiguri ca va ramane o particica din tine in viitor ? Nu stiu, poate va fi! Copilul va fi din mine, dar va fi el.. N-o sa-mi traiesc batranetile gandindu-ma doar la copii, si salvandu-ma de la pieire agatandu-ma de tineretea lui, modelandu-i viitorul, educandu-l sa fie ca mine.
Si de asta apare frica de moarte, fuga de moarte, agatarea de viitor sau amintirea de trecut.. Cum adica sa "incetezi" a mai fi ?
Nu mi se pare ca moartea in sine este un pericol, insa mai am de studiat sa vad cate pareri a pus societatea in mine incercand sa ma modeleze ca individ, si sa resortez sa vad ce e cu adevarat bun, ce e cu adevarat doar balast..
-
Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine, cand nu am daruit suficient de mult pentru a spune "eu chiar daca mor stiu ca am facut ceva"
Pt mine, e foarte infricosatoare. Pt ca e ceva pe care nu l poti aprofundea in nici un chip. Nu poti sa spui nimic despre moarte fara riscul de a nu cadea in banal,( ce s a spus a fost spus si se va mai spune inca),
Poate ca sunt singurele momente in care imi dau seama ca s ar putea sa pierd totul si ca ar trebui se fac ceva.
De altfel e singura viata pe care o am la dispozitie.
-
Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine, cand nu am daruit suficient de mult pentru a spune "eu chiar daca mor stiu ca am facut ceva"
Ce usor ar fi daca totul s-ar rezuma la asta! Adica sa se tina seama de ceea ce crezi tu ca ai daruit sau ai facut! Pai asa multi din cei pe care ii consideram monstri umani si care credeau cu toata fiinta lor ca ucigand mase intregi de oameni fac un bine intregii lumi, ar trebui sa fie pusi alaturi de cei care chiar au facut ceva bine pentru noi. Cum se impaca cele doua categorii acum?
Eu cred ca exista un alt sistem de valori dupa care vom fi judecati dupa moartea fizica. Unul care are chiar capacitatea sa ne demonstreze cat de putin important este ceea ce am facut in aceasta lume.
-
Am simtit eu ca este ceva in neregula cu partea a doua a frazeii, trebuie sa recunosc ca ai dreptate Diana, pentru multi si raul este o forma de a crede ca au facut ceva pe lumea asta. Am avut tentatia de a raspunde ca aceia nu mai puteau fi numiti oameni si deci nu mai intra in calcul, dar nu poti stii niciodata cand un om se poate transforma brusc in ceva grotesc.
Mai este o capcana pe care am observat-o in textul meu, s ar putea ca cel care spune asa ceva sa aiba o indoiala cu privire la ceea ce a a facut sau nu.
Totusi cred in valabilitatea primei fraza, cel putin cred ca se aplica asupra mea Cred ca ne este frica de moarte atata timp cat nu putem fi impacati cu noi insine. Sau mai degraba ne este frica de ceea ce vom pierde ?
-
Iti raspund pentru ca stiu ca esti crestin. Si stiu ca daca vei analiza putin lucrurile nu vei mai crede nici in prima parte a raspunsului tau. Iar pentru o discutie mai ampla, te invit pe personale. ;)
-
Diana draga mea, puteti discuta si aici intr-un mod amplu (evident daca discutia se refera la subiectul propus... ;D )
in aceasta clipa, ceea ce imi vine in gand referitor la moarte e, ca ea trece...ca orice altceva.
un om care moare, este plans timp de vreo saptamana, din momentul mortii si pana dupa ingropaciune...apoi ne amintim de acel mort saptamanal, lunar apoi din parastas in parastas. timp in care, apropiatii lui rad, glumesc, muncesc, traiesc...pacat de cei dragi ramasi in viata ca trebuie sa traiasca fara el? nu, pacat de el, cel care s-a dus. pacat de el ca nu o sa mai apuce sa-si vada fata mireasa, nepotul razand, sotia facand o prajitura...
moartea trece, ca si timpul, ca orice fenomen, o simtim mai acut acum, mai putin mai incolo...moartea nu e rea. nici viata nu este...poate ca este rau modul in care o facem.
nu mi-e frica de moarte neaparat, mi-e frica de cum o sa mor...poate.
voi reveni... :)
-
Draga Semiramis, as discuta cu placere cat de amplu as putea, aici, in vazul tuturor insa mi-e teama ca duscutia va prinde forme acceptate de prea putini dintre noi. Uite, de exemplu, as contrazice cu vehementa cuvintele tale: pacat de cei dragi ramasi in viata ca trebuie sa traiasca fara el? nu, pacat de el, cel care s-a dus. pacat de el ca nu o sa mai apuce sa-si vada fata mireasa, nepotul razand, sotia facand o prajitura.... Pentru ca daca nu privim viata asta care, spunea psalmistul David, "nu este mai mare ca un lat de mana", ca pe o trecere spre ceva mai bun, atunci, asa cum spunea Ecleziastul, fiul lui David, „O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune”. Adica ne pierdem vremea. Iar promisiunea ca ne asteapta multa fericire dincolo de moartea fizica, ne-o face insusi Dumnezeu in”Apocalipsa”. Vezi, deja discutia a capatat un aspect religios si de aceea am ezitat sa discut aici acest subiect. Dar acum, ce am scris ramane scris. Sper sa nu fi suparat pe cineva! :-[ :-*
-
Moarte...poate este tot viata, una diferita. Poate nu inseamna sfarsit ci un nou inceput.
In curand se vor implini 2 ani de cand moartea mi-a rapit un bun prieten. Avea 24 de ani...Nu am inteles de ce, dar nu am condamnat pe nimeni. Nici acum nu am acceptat ideea in totalitate. Inca mai visez ca il voi vedea din nou, inca il mai astept...Nu ma gandesc la el mai rar sau mai des decat o faceam inainte, doar ca acum gandul e mai profund, sunt atenta sa-mi amintesc fiecare trasatura a chipului sau, gesturile, felul de a vorbi, zambetul...Sunt vii in mintea mea si, cata vreme vor fi asa, el va trai pentru mine. S-a intors in pamant un trup tanar, mult prea tanar, dar EL a ramas sa traiasca prin noi, cei ce ni-l amintim...
-
moartea poate fi intr-adevar un altfel de viata, de fapt ea poate fi poarta catre nemurire, poarta catre un alt inceput, un nou ciclu. e normal sa inspire teama, ca orice necunoscut. suntem oameni si gandim logic...vrem sa stim, autoconservarea functioneaza, dorim sa prevenim.
Diana draga,
discutiile pe tema religiei sunt mai mult decat normale si naturale din partea tuturor crestinilor. tu ai o educatie religioasa foarte vasta din cate am vazut pana acum, lucru pe care multi nu-l avem. asta nu ne impiedica, bineinteles sa purtam aceste dialoguri, sa nu invatam. ai dreptate in ceea ce ai spus. fiecare are un scop pe acest pamant, scop care trebuie aflat si dus pana la capat. astfel ne pregatim sa trecem dupa moarte la un alt nivel, in principiu superior.
dar in acelasi timp trebuie sa ne ocupam si de lucrurile pamantene, caci doar aici ne ducem in mod constient traiul... :) trebuie sa ne bucuram de ceea ce ne inconjoara si sa ne para rau dupa cei care nu mai sunt printre noi...
-
Nu am vrut sa subapreciez pe nimeni prin mesajul trecut. Nu ma consider superioara nimanui, pe nici un plan. Daca sunt, prefer sa las acest lucru la aprecierea altora. ;) Dar personal nu ma intereseaza.
Ma gandeam doar la faptul ca un subiect atat de amplu poate fi dezbatut sub mai multe aspecte si ca, decat sa deranjez pe cineva discutand sub aspect religios problema mortii, mai bine port aceasta discutie in alt loc decat cel public. Dar, daca nu se simte nimeni deranjat, discutia poate continua aici far nici o problema! As fi chiar fericita sa fie asa! :)
-
ti-am spus draga mea, exista oameni pe site care iti impartasesc cunostintele si sa-ti raspunda pe masura. eu una, promit sa-mi fac temele! normal ca moartea poate fi privita din mai multe unghiuri...fiecare isi va spune punctul de vedere din unghiul la care se pricepe...
te pup. ;)
"A vorbi despre moarte este una din posibilitatile cele mai rationale de a vorbi despre sensul vietii." - Andre Malraux
-
daca ai constiinta neimpacata si vine vremea cand trebuie sa mori iti pui nadejdea in d-zeu ? ca te va ierta ? eu nu cred ca lucrurile se petrec in acest fel ? cred ca ne dizolvam si uitam tot ce am adunat in aceasta viata. Mai ramane ceva dar multi dintre noi facem greseala de a particulariza foarte mult, nu putem privi deocamdata decat la modul individual. Inca nu suntem capabili de a privi la un tot care cuprinde pe toti oamenii si chiar ceva mai mult decat atat, poate ca tocmai acest fel de viata ne lipseste in prezent. In fizica, observatorul modifica obiectul observat deci acest lucru inseamna ca suntem una cu universul din care facem parte si ca orice actiune isi pune amprenta asupra acestui univers.
Cred ca numai structurile evoluate pastreaza ceva din consistenta energetica pe care au avut-o atunci cand au trait. Altfel nu imi explic de ce anumiti oameni isi pastreaza structura materiala intacta mult timp dupa ce au murit.
-
moartea ni se intampla tuturor, nedrept, crunt si trist. fiecare mort isi are lacrimile lui, planse, prelinse pe obrajii cuiva candva drag.
in fata mortii si zeii se pleaca!
dar intotdeauna exista cineva care va sterge lacrimile, deznadejdea dispare, mai usor, sau mai greu. linistea aceea de care mi-a vorbit astazi un prieten, devine incet agitatie. ganduri. viata ce-a ramas.
ca intotdeauna, cuvintele sunt sarace. zambim amar si ne imbratisam.
ps: gand pentru toti cei care au pierdut un suflet drag...
-
nu o sa inteleg niciodata de ce moartea e ceva trist cand sti ca cel iubit se duce undeva unde e mai bine decat in locul asta plin de durere tristete suferinta ...
-
nu stim unde ne pleaca sufletele dupa moarte...de ne-o fi mai bine, de ne-o fi mai rau...tristetea e normala, este rodul suferintei noastre, constientizarea ca nu o sa mai simtim caldura mainii celui care a murit, privirea, vocea...suntem tristi mai mult pentru noi insine decat pentru cel ce nu mai este.
dar, acolo unde este viata, moartea exista.
-
Dar moartea nu este un sfarsit(nu o zic eu, documentele sacre o zic).De ce sa nu ne bucuram pentru cel ce a scapat de viata?Da nu stim unde se duce... nu ii stim toata viata, se duce acolo unde merita.Dar stie ca s-a terminat...
-
viata nu e ceva de care se scapa...e inca o oprire spre cine stie unde.
-
Aia era parerea unui om care se afla momentan intr-o stare de despresie :)...ma refer la parerea lui bke...stai linistita, nici el nu crede ce spune :)
Oricum...de fiecare data cand ma gandesc la cei dragi mie care au murit, incerc sa nu mai plang, spunandu-mi ca acolo unde sunt se odihnesc in pace, nu mai sufera din diverse motive pamantesti ci au sufletul impacat si senin...pentru cei buni, intr-adever, trecerea in nefiinta este un motiv de bucurie, caci se indreapta spre ceva mai bun, ajung mai apropae de Dumnezeu.
-
asa e, numai cei ce mor pot afla cum e dincolo...noi doar putem presupune. orice s-ar intampla, cei ce raman in viata isi duc traiul mai departe, iar ce ce au murit zambesc in momentul in care cineva le trimite un gand sau lumina unei lumanari...oricum, doar atat mai putem face pentru ei...
-
Nu mi`e frica de moarte si nici nu`mi va fi ..pt ca stiu ca nu am ce cauta printre oameni ...daca cineva mi`ar spune ca maine voi muri ..nu`mi va pasa..asa cum nici vietii nu`i pasa de mine
-
"nici el nu crede ce spune", ba din contra Blackwid0. stiu foarte bine ceea ce zic.
-
Nu mi`e frica de moarte si nici nu`mi va fi ..pt ca stiu ca nu am ce cauta printre oameni ...daca cineva mi`ar spune ca maine voi muri ..nu`mi va pasa..asa cum nici vietii nu`i pasa de mine
garantezi?stii...daca totusi esti om,ai nimerit aici din greseala sau nu,inseamna ca cineva are planuri cu tine.de ce vrei sa le dai peste cap?
-
Indraznesc si aici o remarca.
TUTUROR trebuie sa va fie frica de moarte; daca nu v-ar fi ce rost ar mai avea viata? S-ar putea spune ca viata este o simpla trecere intre nastere si moarte. Nu e numai atat...
Viata e forumul acesta. E imbecilitatea birocratica marilor corporatii ce-si "limpezesc" cultura proprie in traditiile tarilor unde-si deschid sucursale. E linistea unui calugar hindus ce-si arde mirodeniile in templul de la malul apei...E zambetul lui Iuda si tristetea ce l-a precedat...E pilula magica ce a emancipat femeia sau cauciucul fin cu striuri ce a oripilat barbatul...e orchestra de la Viena la a 80a aniversare transformata din spectacol in comercial si mai departe piratata pe net...e zbaterea femeii intre 3 barbati si faptul ca violul face victime pe toate femeile prin teama fata de el...viata sunt copii cu abdomenele deformate din Africa de Sud si Etiopia precum si imaginea lui Sir Elton John si Lady "cum dracuo cheama pe nevasta-sa" !
Asta e viata...si pe langa ea adaugati sperantele voastre de a schimba o lume ce nu vrea sa fie schimbata...veti obtine o incapacitate crasa de a mai gasi motiv sa continuati in halul asta...
Respectele mele se indreapta nu spre cei ce isi incheie viata cu curajul sinuciderii... ci pentru ce-i ce-si gasesc curajul s-o continuie !
-
Viata este un drum prin care unii incercam sa privim dincolo de zambetul lui Iuda...! Viata este ce se intampla dupa pilula magica...viata este un zambet pentru o vioara frumos acordata si o lacrima de fericire atunci cand ea tipa....viata este vocea lui Elton John si nu ceea ce este el....viata este dragostea si caritabilitatea pe care trebuie sa o gasim in noi atunci cand vedem orice copil flamand nu doar cei din Africa....puterea de a le zambi, de a le da niste hainute si mancare....un camin si speranta ca viata nu este doar moarte in fiecare clipa...!
Sperantele sunt cele care ard in felinarele din sufletul fiecaruia....sunt ca un ghid pe langa care trecem si invatam sa mergem mai departe....sunt farurile care ne arata calea..., iar iubirea este aceea care face viata sa fie magica...sa aiba un rost si un sens indreptatit sa vrei sa le treci pe toate !
Eu daca stiu ca voi invinge viata pentru un zambet...merita sa traiesc....merita sa incerc....merita sa ma tarasc si sa spun: "Sunt stapanul lumii!"...pentru ca am invins viata cu zambetul de pe buzele si sufletul cuiva!
Moartea este....invizibila si neputincioasa atunci cand o treci zambind fericit si multumit de ceea ce ai fost in viata!
Nu privesc moartea ca si pe ceva rau...golul lasat in urma ei este mai greu insa pana cand invatam sa vedem ca defapt...golul nu exista pentru ca este plin de amintiri!
Pe mine insa...ceea ce nu ma ucide ma face mai puternica, iar iubitul meu ma face invincibila prin iubirea si zambetul lui...deci intr-adevar pot sa strig tare si cu lacrimi de fericire:
"Iubitule...amandoi am cucerit lumea...suntem stapanii lumii, iar tu esti mereu muntele de dragoste care ma ridica deasupra a tot...te iubesc!"
Si asa...dragostea invinge pana si moartea si lipsa de sperante!
Visati, caci doar visand ajungeti sa va traiti viata!
-
Dar ca sa simti viata , trebuie sa o si traiesti.Si daca atunci cand o traiesti simti numai durere si neputinta, vezi frumusete si iti doresti si tu, ai iubire si nu poti s-o daruiesti , nimeni nu o vrea. Atunci te intrebi ,daca simtim viata cu totii la fel, chiar daca nu o vedem cu aceeasi ochi, daca am visat o viata si am primt un cosmar, daca sufletul nostru daruieste si nu cere nimic drept rasplata......ce rau ne mai poate face moartea?Cand nu ai NIMIC, nu poti pierde NIMIC, nu poti decat sa castigi o alta viata.
-
Lady Allia ;)
Crezi ca dialectica punctului meu de vedere inseamna diafanul tau?! :D
Nu cred asta. Ba din contra efulguratiilor tale pinky eu le raspund cu realitati. Tu-l auzi pe Elton John eu il vad ! Tu ca femeie esti victima a violului doar pt. ca traiesti cu teama de el si te feresti de asta. Asa ca, rogu-te, nu-mi vorbi mie de senzualitate ce vindeca ulcerul gastric in lipsa mancarii; un tata ajuns la 47 de ani care toata viata a fost miner si nu se mai poate recicla profesional la varsta asta va zambi in cel mai fericit caz in fata biscuitilor roz ai dragostei !
Dragostea face multe dar nu schimba realitati!
Curajul si nebunia de a crede in mai bine o fac in schimb si nu-mi spune ca sunt doar aspecte ale dragostei. Sunt mult mai mult. Curajul inseamna sa donezi sange, cate 300-350 ml. pe sapt. si sa primesti pe ei 75.000!
Curaj inseamna sa speli scari de bloc pt. ca fata ta sa aiba 3500 sa-si cumpere un caiet, sa invete si sa ajunga altfel decat tine.
Masura demnitatii nu e dragostea este curajul. Si uneori nebunia...!
Respecte pentru sinceritatea cuvintelor si,poate,a sentimentelor tale dar inainte de a aseza penelul pe sevalet si a coloriza lumea in satin uite-te la copiii de 12 ani care stau in genunchi in fata pedofililor ca mai apoi sa-si hraneasca cu cei 15000-20000 gura care mai devreme...!
-
Ai dreptate , insa noi suntem prea marunti sa smulgem raul din radacina.Sa-i lasam pe cei ce vad diafanul vietii sa se bucure de iubire si sa nu-si intristeze sufletele cu greselile altora.Daca am fi zei , i-am ajuta pe toti, asa nu putem decat sa varsam lacrimi cand vedem mucegaiul ce cuprinde viata. Daca cei ce iubesc au reusit sa ajunga aici, inseamna ca au strabatut un drum plin cu spini. Crede-ma, merita sa uite putin de negura in care se zbat atatia. Merita sa iubeasca dupa ce au reusit sa-si ridice genunchii din cenusa drumului ce l-au strabatut.Cand iubesti si esti iubit, vrei sa pastrezi soarele numai pt tine, sa nu pierzi nici o raza, sa stralucesti vesnic , ca cel ce te iubeste sa nu te piarda.
-
TUTUROR trebuie sa va fie frica de moarte; daca nu v-ar fi ce rost ar mai avea viata?
Pe mine moartea ma sperie caci este cumva un avertisment.. un soi de tras linie, de avertisment continuu ca timpul trece.. Un "Memento mori".
Dar daca ti-ar fi frica de moarte, ai mai putea trai total ? Ai mai risca ?
Cumva, dus la extrem, a risca imi pare a infrunta moartea - de fapt a risca inseamna sa pierzi confortul, stabilitatea, certitudinile... Inseamna sa pierzi suportul care te tine relaxat si sa ramai doar tu, viu, in noul context.. readaptandu-te, intelegand, invatand, etc.
Daca nu ti-e frica de moarte fiindca esti asigurat de iubirea celuilalt, nu stiu ce sa zic.. pe de o parte ar fi ca atitudinea strutului: "daca nu vad amenintarea atunci ea nu exista" (o negare; acum iubesc, mai icolo o sa mor) timpul insa trece, moartea se apropie - dar pe de alta parte ar putea fi constientizarea si nedependenta de persoana iubita...
E un subiect complicat mi se pare..
Mi-a placut afirmatia aceasta (http://www.lovetime.ro/community/index.php?topic=240.msg19922#msg19922).
-
sa muncesti de pe o zi pe alta ca sa ai ce pune pe masa copiilor si ca sa-ti asiguri doza zilnica de nicotina si cafeina, este inertie.
Sa muncesti pentru a le oferi copiilor tai un viitor mai bun si tie un nivel social, moral si afectiv mai ridicat, este curaj.
Sa-ti permiti si sa poti sa mai si iubesti printre toate astea este nebunie (insa asta implica cu obligativitate constientizarea!).
Singurii care nu se tem de moarte sunt sinucigasii si retardatii...dar ei nu inteleg lumea si, deci, nici moartea.
-
Dreptate aveti toti, dragii mei.
Si tu sunshine cand spui "a-i lasam pe cei ce vad diafanul vietii sa se bucure de iubire si sa nu-si intristeze sufletele cu greselile altora.Daca am fi zei , i-am ajuta pe toti, asa nu putem decat sa varsam lacrimi cand vedem mucegaiul ce cuprinde viata"
Si tu viulian cand spui "Dar daca ti-ar fi frica de moarte, ai mai putea trai total ? Ai mai risca ?
Cumva, dus la extrem, a risca imi pare a infrunta moartea - de fapt a risca inseamna sa pierzi confortul, stabilitatea, certitudinile... Inseamna sa pierzi suportul care te tine relaxat si sa ramai doar tu, viu, in noul context.. readaptandu-te, intelegand, invatand, etc"
Si tu androgin cand spui...la tine-mi place totul ;D ("Singurii care nu se tem de moarte sunt sinucigasii si retardatii...dar ei nu inteleg lumea si, deci, nici moartea.")
Am citit undeva despre cele 5 stadii premergatoare mortii clinice teoretizate de Kubler-Ross :
furie
negare
tocmeala
depresie
acceptare
Ceea ce vreau sa spun este ca apreciez lui Lady Allia frumusetea discursului in forul sau interior, si nu consider defel o bravare; doar ca se limiteaza la experiente imediate, incarcare sigur de realitate imediata si suficienta pt. propria-i persoana si al sau sufletel, dar pana nu va reusi sa invete sa-si coasa toate hainele de mana, sa-si construiasca un cuib de iubire din trunchi de artar sau sa-si ingrijeasca ranile cu musetel cules in luan lui aprilie, adica sa inceteze sa mai traiasca SOCIAL ii reamintesc ca lumea nu este doar ea si iubirea ei. Adica e un act de egoism cam prea temerar sa pui draoste efervescenta in pahar cu aspirina si s-o faci leac de variola.
Viata este cu mult mai mult. As putea fi acuzat de neatentie in alegerea topicului( Hey omule, aici vorbim de moarte nu de viata). Asa e.
Am vrut sa va arat in schimb ca pretul de a-ti constientiza viata nu coincide cu autoritatea proprie asupra ei. A observa ca traiesti nu echivaleaza cu a lasa urme. Multi trecem prin viata degeaba !
Imbecilitati atat de abstracte incat pretul propriului buletin depaseste pretul personal al posesorului!
Viata inseamna cu mult mai mult.
Voi reveni in curand...dupa ce mai traiesc un picutz ;)
-
Dragii mei...modalitatea voastra de a trata viata si oamenii din jur mi se pare dusa la extrem si sarcastica!
Faptul ca eu incerc sa trec prin viata bucurandu-ma de ceea ce am in viata mea...nu inseamna ca nu cunosc realitatea!
Nu cred ca este corect sa vorbiti de sus despre durere...unui om care a dus in spate destula durere deja...!
Nu cunosc ce inseamna un tata de 47 de ani reciclat? Cunosc ! Am o varsta la care nu mi se permite sa nu cunosc anumite aspecte ale vietii! Cunosc ce inseamna un tata pierdut, bolnav, dezintegrandu-se de cangrena cancerului in spital....fara sprijin, pentru ca fata lui l-a uitat total!
Cunosc ce inseamna copii bolnavi de SIDA care stiu ca maine mor si totusi iti zambesc pentru ca pana si ei mai spera sa le zambesti inapoi nu sa le inchizi si aceasta lume printr-o atitudine oripilanta de-a dreptul!
Cunosc ce inseamna sa iti tii pe brate oamenii dragi care te-au crescut si sa ii vezi macinati de moarte...de cancer...de durere....! Cunosc ce inseamna sa te tina de mana ca si cand esti ultima salvare, iar tu sa nu poti face nimic!
Cunosc ce inseamna copii si batranii strazi...sa treci pe langa ei si sa nu poti sa le dai decat niste bani, o bucata de paine, haine si...tot un zambet!
Cum puteti sa privit lumea doar din prisma lipsei de sentimente si sa treceti pe langa ea ca si cand ati fi niste renegati ai unui destin in care va impiedicati in loc sa mergeti mai departe?
Credeti ca faptul ca iubesc atat de intens si vad in omul iubit un sprijin...nu ceva de care depind ca sa merg...inseamna ca nu cunosc si latura negativa?
Credeti ca pentru faptul ca intind zambete si mana celor care sufera trebuie sa ma condamne cineva?
De ce daca privesc viata in roz trebuie sa fiu si inconstienta?
Inconstienti sunt cei care o fac sa para si mai grea decat este si in loc sa dea macar un zambet inchid ochii si spun "cu un zambet nu fac nimic"...Habar nu aveti cate s epot face cu un zambet!
Nu credeti? Mergeti pe la spitale...unde sunt oameni pe patul de moarte...si lamuriti-va ca printr-un zambet de cele mai multe ori se fac...minuni!
Si...dragii mei in lunga voastra lista ati mai uitat ceva...copii aruncati in tomberoane...ca niste pachete fara valoare! Mamele maltratate si violate nu pentru ca le e teama ci...pentru ca sunt in viata demoni care cred ca prin bataie si masochism sufletesc reusesc sa schimbe viata!
Apropo de lupta pentru supravietuire...eu stiu cum este sa muncesti sa pui paine pe masa unui copil...si sa ii cumperi carti si rechizite...din banii cu care poate trebuia s afaci altceva! Stiu si ce inseamna sa nu cazi atunci ci sa lupti pentru un trai mai bun, sa ii tii de mana, sa ii privesti in ochii si sa le dai incredere ca vei razbi de dragul lor...si bineinteles ca vei razbi, pentru ca...ii iubesti!
Fara iubire viata nu are absolut nici o valoare!
Si sa stii draga mea ca nu sunt nici retardata nici sinucigasa, dar nu mi-e teama de moarte...pentru ca stiu cum sa traiesc pana la ea!
Cum? Traiesc pur si simplu si accept ca unele lucruri se pot schimba, iar altele nu!
-
Bun raspuns din partea ta Lady A
Admit ca cel putin parerea mea poate fi partial trunchiata in ceae ce te priveste pe tine. Motiv sa-mi cer scuze. Oricum, pluralismul de opinii administreaza climatul democratic :D
Dar zambetele pe patul spitalului oricum nu orpresc metastaze...iar aici nu ai cum sa ma contrazici!
Eu am zambit camva in acel fel.
-
Moarte...."5 stadii premergatoare"... Ma situez la nr. 5. Sunt in moarte clinica? ;D
-
Surioara, mai scrie tu ceva despre iubire, ca vad numai MOARTE in fata ochilor.si in starea mea......... ??? :'(
-
un site al iubirii sa bata moneda pe tema mortii
:-[
nu ma asteptam
:-\
-
din pacate viata nu ne-a oferit doar zambete,fericire,bucrii,sperante,visuri...ne-a dat in aceasi masura durere,tristeti,lacrimi..Dar daca nu am sti ce este suferinta,am sti oare sa apreciem fericirea?NU!NU! nu am sti...si desi suna atat de aiurea,un paradox al sufletului...ar trebui sa multumim suferintelor ca ne arata sa pretuim fericirea.Are sens ce spun?
De ce atunci cand esti copil iti doresti sa cresti?Sa te afci mare?Si de ce atunci cand esti deja "mare"vrei sa fii din nou copil?Pai este atat de simplu..cand erai copil nu cunosteai suferinta,apasarile vietii...si vroiai altceva...vroiai sa vezi cum este altfel;iar cand esti matur..trecut prin toate apele suferintei iti dai seama cat de bine era atunci.Intelegeti acum ce vreau sa spun?
Moartea..eu vad moartea ca pe o calea,ca pe un drum spre schimbare.Cine zicea ca in natura nimic nu se pierde totul se transforma,a gresit?Nu!noi tot din natura facem parte.
Eu consider moartea calea sufletului spre viata vesnica...si doar asa vreau sa o vad.Poate sunt un pic cam limitata,daca accept partea asta religioasa...dar lucrurile simple nu ne dau batai de cap.
Haideti sa iubim viata,ca sa nu regretam mai tarziu!sa nu regretam ca am murit!
-
Furia Ingerului...eu aici, din respect pentru majoritatea care se afla pe acest site...din dragoste pentru cei care ma cunosc stralucind si iubind din suflet, inaintand prin viata daruind zambete si sprijin nu impartind in jur pesimism si "pumnale" din viata asta plina de nedreptate si multe altele...am sa inchei acest subiect spunandu-ti doar ca: metastaza si moartea nu o poti opri cu un zambet sau o strangere de mana...stiu...pentru ca nu am putut sa fac asta atunci cand amandoi bunicii mei au murit de cancer si au trecut prin aceasta faza... :'( :'( :'(..., dar zambindu-le si mangaindu-i cald pe fata si intnzandu-ma in pat langa ei...le-am facut trecerea mai usoara! Am simtit asta...am vazut asta in ochii lor !
Cat despre sufletel...nu stii nimic despre el...nu stii nimic despre noi...cu ce drept l-ai adus in aceasta discutie...?
sufletel nu are nimic de-a face cu moartea...cu raul...cu durerea! Nu vorbesc despre sufletel si despre ceea ce traim noi ca sa aduc tristete sau sa sfidez tristetea altora cu fericirea mea...nici nu tratez variola cu aspirina...vorbesc despre el pentru ca aici se vorbeste despre iubire..., iar el este iubire, frumusete, bunatate...este plin de daruire neconditionata...este acel inger despre care spuneai ca se afla printre oameni !
Nu ai cum sa vezi dincolo de el atata timp cat in sufletul tau sunt doar resentimente, durere, dezamagire si teama de a lua viata in piept!
A trai viata nu inseamna a o lua de piept si a da cu ea de pamant...a te rascula impotriva nedreptatilor si a imparti cuvinte persoanelor pe care nu le cunosti...a trai inseamna a merge inainte indiferent de cat de teama iti este...inseamna a fi om chiar daca altii nu stiu sa fie...! Sa traiesti inseamna ca atunci cand vei fi la final si vei privi in urma sa nu regreti nici o clipa ceea ce ai fost !
"N-are rost sa-ti faci probleme gandindu-te ca o sa mori. Oricum acesta va fi ultimul lucru pe care-l vei face. - Hubie Morrison "
Dragii mei...eu imi cer iertare ca m-am lasat purtata pe latura aceasta a discutiei...nu am vrut nici o clipa sa fiu pe un site al iubirii si sa tratez viata din prisma neagra a realitatii si mortii...am vrut doar sa daruiesc...vreau doar sa va daruiesc tot ce am mai bun si mai frumos...vreau sa vorbesc despre cum rasare soarele...pentru ca vreau sa uit ca stelele cad, ca oamenii sunt rai, ca sunt copii care plang si iubiri care se sfarsesc...vreau sa zambesc si sa va vad zambind!
-
Hmmm...!
Lady Allia, aprecierile mele se termina unde incepe lipsa de substanta. Intentia mea nu a fost in nici un caz sa vorbesc de rau pe baiatul tau. Pe tine cu atat mai putin. Faptul ca iti gasesti satisfactia in a te pune tu la zidul plangerii in timp ce-l pui voit pe celalalt intr-o lumina de atacator tradeaza cu totul alte lucruri decat curentul "Lady Allia" pe acest forum.
Am spus-o si o repet, este posibil sa ma fi inselat in aprecierile aduse tie dar asta din cauza ca la tine romantismul este si proolog si epilog in tot vocabularul. Nu atac asta. Spun doar ca tu ai fost gratie limbajului tau o invitatie la disputa dialectica.
DAR...de aici si pana la a brava cum ca "A trai viata nu inseamna a o lua de piept si a da cu ea de pamant...a te rascula impotriva nedreptatilor si a imparti cuvinte persoanelor pe care nu le cunosti...a trai inseamna a merge inainte indiferent de cat de teama iti este...inseamna a fi om chiar daca altii nu stiu sa fie...! Sa traiesti inseamna ca atunci cand vei fi la final si vei privi in urma sa nu regreti nici o clipa ceea ce ai fost !" este o diferenta atat de mare incat ma obligi la replica.
Ai fi uimita sa afli ce pret pun eu pe viata sau care au fost suisurile si coborasurile mele. Sunt ce vrei tu sa apreciezi ca sunt dar nu un pesimist sau un infrant. Ceea ce te anima pe tine poate nu e valabil in totalitate in cazul meu dar cu siguranta, fara a-mi starni roseata in obraji, singularitatea mea iti este sigur straina tie. E posibil si conceptual...!
In fine, ai transformat o pluralitate de opinii in totalitarism udat de lacrimile apartenentei la solidaritatea (avantaj tu) membrilor acestui forum care cu siguranta te cunos in numar foarte mare, in element de a evidentia laturile mele deloc placute. Gresit. Nu sunt doar atat, crede-ma.
As incheia cu remarca, ca aseara m-ai invinuit ca as avea vreun alt fel de interes strain de intentiile mele la tine. Atotstiinta si omniprezenta nu-s virtuti in cazul oamenilor, sunt glume.
In aceeasi masura, respecte.
-
Cred ca nu putem intelege functia mortii decat la o animita varsta. adica avem cu siguranta polaritati diferite la diferite varste. Un copil o vede ca o ruptura neinteleasa de cel drag, Un adolescent ca o nedreptate si o privare de stapanire de sine, ca o privare de libertate in fata propriei abilitati de a fi stapan pe sine. Un om matur ca un stadiu al vietii. Iar un batran...roi cu teama irevocabilului ori cu seninatatea implinirii misiunii...
Oricat de urat ar fi sau frumos sa mori...e atat de frumoasa viata incat eclipseaza uneori si frumusetea de a o imparti cu cineva (ma rog, foarte rar face asta ;)
Gustati din viata totul, sa nu va ramana nimic nefacut, doar ceea ce n-ati vrea sa faceti, si singurul sentiment cu care cred ca te poti prezenta in fata mortii astfel este, retorica intrebarii: "Imi mai dai una?"
-
O rugaminte :) ar fi de dorit sa se discute ideile si NU felul de a fi al oamenilor. O idee poate fi gresita, orice om poate accepta ca o idee este gresita, dar a incerca anularea/discreditarea felul de a fi al cuiva nu este corect mai ales ca te poti insela usor aplicand niste generalitati care suna bine dar care se aplica doar limitat.
De exemplu:
Singurii care nu se tem de moarte sunt sinucigasii si retardatii...dar ei nu inteleg lumea si, deci, nici moartea.
Despre un sinucigas nu se poate spune ca nu ii mai e frica de moarte. Frica de moarte poate exista in continuare, fiind doar mai slaba decat alte porniri ale lui interioare.
A fost Iisus un sinucigas sau un retardat ? Darwinistic vorbind doar... Dar pe de alta parte darwinismul nu lasa loc nicaieri altruismului, iar a merge pe un fir darwinistic inseamna sa ne uitam la oameni doar ca la maimute, fara o componenta spirituala; tuturor maimutelor, da, mai putin alora retardate, le e frica de moarte.
Dar spiritual ? Mm ?
A generaliza doar viziunea darwinistica mi se pare fortat - chiar interzice cumva existenta acestui forum de exemplu, deoarce ar trebui sa fim cu totii sa ne reproducem la un colt de strada, sa ne batem pe mancare in Cora, iar conducatorii sa ni se impuna din cauza ca sunt mai puternici fizic, nu fiindca ii alegem democratic.
Doar darwinistic exista supravietuirea celor mai puternici si nevoia de a ramane cat mai mult in viata ca sa ai urmasi si gena sa prospere - si sa fugi de moarte pana nu mai poti.
Revenind la rugamintea de mai sus, oricine e liber sa aibe punctul lui de vedere, atata timp cat nu il expune acuzator sau intruziv pentru ceilalti. E placut ca participantii sa se implice, nu sa se apere :)
-
Drept e cuvantul tau viulian :)
Imi cer scuze, inca o data, daca referirile din mesajul tau fac trimitere la mine dar, tin sa reamintesc, intentia mea nu a fost de acuza ci de apreciere, posibil eronata, a situatiei. Acestea fiind spuse, sper ca scuzele sa-mi fie primite iar cu proxima ocazie cand colericul din mine va vrea sa primeze peste legile bunei purtari, il voi lua la palme ::)
Oricum paradigma evolutionista nu mai sta in picioare de la Herbert Spencer care desi uziteaza aceeasi linie e teroriei lui Radwin vine cu completari care vor duce mai apoi la modelul conflictului social.
Omul e clar ca nu e numai primatul cel mai de sus, e si altceva si masura in care acest "altceva" se poate numi anima e doar o premiza. Ceea ce conteaza este ca frumusetea umana cred eu, poate fi gasita si la bolnavii de lepra...doar spiritul omenesc nu sta in piele. (nu e valabila afirmatia "Ai obrazul gros") ;D
Multumesc tuturor de comentarii si ma bucur ca ma aflu printre voi.
-
Frica de moarte? De ce mi-ar fi? Moartea este .. sfarsitul vietii .. poate fi azi , poate fi maine, peste 1 saptamana sau peste 10 ani. Nu se stie ... si nici nu vreau sa stiu.
Intradevar , viata este o calatorie plina de capcane ..de urcusuri si coborasuri, dar de asemenea este si foarte "misterioasa" .. iar eu vreau sa ii aflu misterele. Nu ma dau batuta si nu m-am dat niciodata!! Trebuie sa lupt pentru cei care tin la mine, pentru familia mea si pentru mine.
Pana la moarte, mai am o viata de trait .. lunga sau scurta.. vreau sa o parcurg pana la capat.
-
pai.. cica :
- Cati ani ai?
- xy
- Multi inainte!
- Mersi!
Dar ... de ce sa traiesti multi ani cand poate o sa te faci urat si o sa fi singur.. sau mai stiu eu cum.. (Nu doresc la nimeni asta). eu nu imi doresc sa traiesc decat . cat sa imi vad nepotii (adica vreau si eu sa fiu bunicuta intr-o zi) Dar nu mai mult pentru ca nu vreau sa sufar, adica dureri de spate, nu mai poti sa mergi(chestii de astea). Ma uit la ai mei bunici, care sincer.. arata destul de bine, dar cand ai aud, mai ales pe bunicuta mea, ca nu poate sa merarga nici pana la piata...
-
de cele mai multe ori cantabilizam lucrurile rele care ni se intampla, omitand ceea ce s-a petrecut frumos...toti am spus macar o data "offf, de-as muri in clipa asta..."fara a avea siguranta ca, daca ni s-ar oferi "sansa" de a muri la comanda sau curajul sa o facem cu propria mana, am alege varianta.
sa mori e simplu, mai simplu decat a te naste.
oricum, dupa ce murim, nu mai conteaza, asa ca...pana la urma, cred ca ar trebui sa ne fie frica de viata!
-
A propos de tot ce s-a mai zis pe-aici astazi... Poate cumva trebuie sa gasim un echilibru. Intre a vedea viata in roz, vorba cantecului si a ne lovi la tot pasul de racnetul realitatii. Adica nici sa nu traim intr-o iluzie de iubire perpetua si indestructibila, astfel de asigurari nu exista, nu sunt reale. Dar nici sa nu vedem numai partea goala a paharului si sa ne facem griji pentru copiii subnutriti din Africa. Sigur, ca problema sociala, globala, a omenirii e ok, chiar pot sa empatizez un pic cu situatia lor, dar sa fim seriosi, intre grijile si frustrarile mele marunte de zi de zi... n-o sa ma impiedic nici macar de ideea copiilor somalezi, decat poate in bancuri. Deci, asta incerc sa zic, sa gasim un echilibru intre tot ceea ce e "negru" in viata si ceea ce e "roz". Cat despre Moarte... da, mi-e frica de moarte, vorba lui Nichita "sunt om viu si nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain". Dar gandul mortii nu ma obsedeaza. E precum copiii din Somalia, o lume inca indepartata care nu ma apasa, dar la care ma gandesc din cand in cand. De fapt e mai mult decat copiii din Somalia, pentru ca ideea mortii, atunci cand ma bantuie totusi, ma face sa problematizez, sa ma intreb asupra multor lucruri si sa reevaluez o multime de lucruri. Uf, am obosit. O sa revin.
-
Este posibil ca exemplu cu acei copii din Somalia sa fie unul nefericit ales. dar nu asta era ideea oricum.
N-am pretentia sa privesc obsesiv doar paharul de Coca-Cola pe jumatate gol cum nu-mi plac nici ploile de inimioare, broaste sau mai stiu eu ce atrocitati s-ar nimeri sa mai pice din cer in loc de apa.
Ce vreau sa spun este ca dincolo de acele realitati cum a fost a copiilor subnutriti care nu ne afecteaza pe nici unul prezenti aici in mod direct, ramane REALITATEA ca undeva intr-un loc al lumii aceasta parte a concretului este in desfasurare ca si alte multe mii de drame. Tot ce-i posibil in proportie egala sa se intample si miracole de a caror prezenta uneori ne privam singuri...
Spun doar ca realitatea febrei tifoide este in general mai dureroasa decat a oracolelor din gimanziu cu tot ce implica aceste notiuni....NU fac nici o aluzie ! Credeti-ma pe cuvant ! Chiar nu fac.
Spun atat: ca sa putem conceptualiza frica de moarte nu-i nevoie de cine stie ce exercitiu de introspectie interioara...e nevoie uneori de simple stiri difuzate de ProTV, Antena3,4,5...etc...
-
Ceea ce am inteles eu: Dzeu ne-a facut pe toti egali.Se face o mare greseala... fizic suntemt TOTI diferiti si nu egali... dar FIZIC SI PSIHIC suntem egali... suntem echilibrati.. dar suntem prea orbi pentru a vedea asta.
-
Pai tocmai ca Dumnezeu nu prea ne-a facut pe toti egali. ("Au nu are putere olarul peste lutul sau de a face un vas de cinste si altul de necinste?") Si inegalitatea asta ne face sa fim toti aici si sa gandim diferit, sa intelegm diferit, sa ne raportam la realitate diferit. Suntem inegali prin nastere, inegali prin educatie, inegali ca sexe... inegali din toate punctele de vedere. Si asta da tot farmecul. :)
-
"Singurii care nu se tem de moarte sunt sinucigasii si retardatii...dar ei nu inteleg lumea si, deci, nici moartea."
Sunt curios ce-ar zice martirii crestini despre parerea asta, sau poate au fost si ei, fie sinucigasi fie retardati?
Intr-un mod ciudat, cei care sunt chinuiti de viata o iubesc cel mai mult si invers?
Cei care iubesc cu adevarat viata nu se tem de moarte ci o accepta ca pe ceva firesc. Intr-un fel, moartea este tocmai esenta existentei umane si partea frumoasa. Oricat de nemarginita ar fi frumusetea, cruzimea, bunatatea, prostia sau inteligenta cuiva, ea este perfect integrata intr-un interval finit de timp.
De ce m-as teme de ceva necunoscut? De ce trebuie neaparat ca moartea sa fie ceva odios si inspaimantator?
Cum pot fi sigur ca nu am mai trecut prin asa ceva?
Observati cum toata materia din univers pare sa evolueze ciclic... Poate ca nasterea si moartea au aceeasi origine... o alta marie cu alta palarie... cine stie...
Pana-mi va bate toaca sau imi va suna ceasul, sau voi da coltul, sau voi da ortul popii, voi trece in nefiinta, voi deceda, voi muri, spuneti-i cum vreti voi... raman aici... in prima zi din restul vietii mele... Va sfatuiesc si pe voi sa faceti la fel... sa incercati sa incelegeti mai intai ce inseamna viata, de unde vine aerul pe care-l respirati sau de ce nu conteneste inima sa va bata si cand va fi vremea, sunt sigur ca toti vom afla ce ne asteapta dupa moarte.
Sa fiti iubiti
-
"De ce trebuie neaparat ca moartea sa fie ceva odios si inspaimantator?"
Pai cum, ne temem numai de lucrurile odioase? Nu, teama vine din nesiguranta, din lipsa de repere, din sentimentul ala pe care il ai cand incerci sa-ti mentii echilibrul dar nu gasesti puncte de spijin. Teama de moarte e normala, e omeneasca as zice (desi probabil si animalele o resimt, dar nu stiu cat o constientizeaza, pentru ele e ceva instinctual). Eu una nu vad nimic odios in moarte, si totusi imi e frica. :)
-
Moartea nu e ceva grav... .Fizic este ceva grav....
-
moartea este sfarsitul Vietii. Cu greutatii, adevaruri, realitati , tuturor ne este frica de moarte, indiferent ca ne place sau nu a recunoaste. La fel de important este ca pe parcursul acestei vieti sa ne acceptam asa cum suntem, sa credem ca si celor cu deficiente mintale le place viata, si nu uitati ca si ei au momente de luciditate(pentru ca le place viata) asa cum si noi avem momente de nebunie.
As vrea daca se poate sa fim noi asa cum suntem si-n viata de zi cu zi, sa scriem doar ce simtim si nu ce ne impunem sa simtim, poate pentru a fi mai ,,interesanti''. De foarte multe ori confuzia a creat haos. Uite o lozinca care ceeaza haos,ca tot este vorba de ,,curaj cu pieptul gol'', ca parca ,,curajul iubirii nu-i bun''.,,eu mi-am asigurat viitorul,ce-mi pasa mie de altii'' sau,,ai grija sa-i aranjezi tu pe altii inainte de-a te aranja ei''. Cei drept pentru tot ceea ce ni se intampla ar trebui sa-i multumim umanismului, adica ideea ca omul isi are originea in el,este masura tuturor lucrurilor, asa ca fiecare face ce doreste. Daca stau nitel si privesc la statele super dezvoltate cu multa, multa democratie la activ si arhiva, constat ca au o conceptie destul de gresita fata de societate si lege.Sincer, mor de ciuda cand vad cum arata cu degetul spre noi, iar ei,...vai mama lor!.
Moartea este un fenomen la fel de natural ca si viata. Nu sunt norme de viata si de moarte. In interiorul lor apar stiluri, adica incep a se dezvolta caracterele.De ce un catelusi maidanez, lacrimeaza la fel ca unul de rasa atunci cand moare? Ba mai mult decat atat isi cauta si-un refugiu!!!! Simplu.Nu intortocheaza lucrurile si nici mintile, iau totul ca pe ceva natural. ::) :-*
-
Lady Allia,
te rog sa ma ierti daca te-am ofensat cu afirmatiile mele, dar trebuie sa stii ca nu am intentionat nici pentru o clipa sa te atac. Am citit posturile tale ulterioare si mi-am dat seama ca totul a pornit de la o neintelegere. Avusesem impresia ca modul tau de a vedea viata in "roz" e o modalitate de a masca realitatea, de a te refugia intr-o lume iluzorie. Imi dau acum seama ca nu asta era mesajul pe care vroiai sa-l transmiti. Eu, pe de alta parte, am gresit ca nu mi-am dus pana la capat ideile, nu am adus suficiente argumente in srijinul lor.
Voi face acum asta pentru a clarifica o data pentru totdeauna situatia asta care a atras atentia chiar si "conducerii"...
Precizare pentru Iulian: apreciez interventia ta, sincer! ai procedat corect (citind acum ultimul meu post, imi dau seama ca suna intr-adevar intruziv). Da-mi voi sa imi revizuiesc exprimarea si sa-mi completez ideile...pentru ca despre ele este vorba, nu despre persoane.
De ce este iubirea nebunie? Poate ca intr-o lume perfecta sau aproape perfecta, ar putea ca ea sa fie TOTUL, insa, in lumea asta pe care chiar tu, Lady Allia, ai zugravit-o mai sus in toata oroarea ei, in lumea asta iubirea a capatat statut de nebunie. Poate ca intr-un anume sens, mai filosofic, ea este rasplata omului pentru durerea ce o poarta, dreptul la fericire, care mentine balanta in oarecare echilibru. Acord acest merit iubirii.
Ceea ce am mai spus mai devreme si se pare ca a fost gresit interpretat este ca nimeni nu poate iubi fara a constientiza si cealalta fateta a lumii. Oamenii care fie o neaga, fie nu o cunosc suficient sunt inclinati sa idealizeze excesiv lumea si sa supraestimeze iubirea, sa traiasca intr-o lume, fara doar si poate mirifica, dar ireala – acei oameni nu iubesc cu adevarat ! ei se tem de lume si cauta refugiu intr-un sentiment despre care au invtat ca este centrul vietii (si chiar este, dar nu in sensul pe care i-l acorda ei).
A nega realitatea si a te refugia intr-o lume ce frizeaza imaginarul patologizat este ceea ce ii caracterizeaza pe "sinucigasi", asa cum inteleg eu termenul (poate ca ar fi trenit sa folosesc ghilimelele de la bun inceput). Ei sunt cei care isi refuza dreptul de a sti, de a trai cu stiinta (con-stiinta) si care fie isi rapesc viata intr-un moment de explozie afectiva (de extaz sau de suferinta), fie si-o irosesc treptat, o duc pana la capat dar mecanic, inutil (adica inainteaza in varsta fara a trai de fapt). Dupa cum vezi, pentru mine, termenul sinucigas are un inteles mult mai larg decat cel din limbajul comun.
Despre retardati nu mai e nevoie, cred, sa spun la ce m-am referit.
Acum, ce legatura au toate astea cu moartea ?
Pai, e in felul urmator : poti sa traiesti ca un "sinucigas", hranindu-ti iluziile si refuzandu-ti accesul la adevar, iar la sfarsitul vietii, in momentul revelatiei (care se pare ca intr-adevar exista!), lipsa de exprienta (necunoasterea realitatii) sa te umple de groaza, sa te infioare. Daca insa traiesti cu curaj (scuzati cacofonia), atunci tot ceea ce ai adunat pe parcurs (toata durerea, tristetea, mania, frica...si iubirea!!!), experienta - si numai ea! - te va ajuta sa privesti dincolo de cele lumesti cu impacare si liniste. Asta e de fapt ideea pe care ma bazez : este nevoie de o viata traita cu frica, zbucium, urcusuri si coborasuri, este nevoie sa observi toate aspectelea astea (care oricum exista in jurul tau) si este nevoie sa le intelegi si sa le asimilezi ca experiente de viata viabile pentru a putea avea parte de o moarte linistita.
Dupa cum vezi, ideile noastre nu sunt chiar atat de diferite si contradictorii pe cum par. Este mai degraba vorba despre demersuri logice diferite, dar care in final converg catre aproximativ aceeasi viziune de ansamblu.
Este extraordinar, minunat sa imbratisam iubirea si sa ne bucuram ca o putem face, dar nu trebuie sa uitam sa exploram si restul pachetului in care vine. Viata intr-adevar inseamna mai mult decat iubire si maiestrie...Noi, cei de aici, daca am ales iubirea, nu inseamna ca refuzam mania, egoismul, chiar si ura uneori (in fond, cum am putea-o face?!). A fi om insemna mai mult decat a fi vesnic indragostiti...inseamna lupta, responsabilitate.
Frica este o emotie de baza. Sta scris in natura noastra sa ne fie frica. Iar cand vine vorba de moarte, ea devine DREPTUL fiecaruia dintre noi - Avem dreptul sa ne fie frica in fata necunoscutului, infinitului, drept secondat de OBLIGATIA de a ne trai timpul ce ne-a fost acordat, in contextul in care ne-a fost acordat!
Cu respect si cu sincere pareri de rau pentru situatia creata!
Daniela
-
Cioran in "Lacrimi si sfinti":
"Cine invinge frica se poate crede nemuritor; cine n-o are este. Fiintele, poate, dispareau si in paradis, dar ele, necunoscand in nici o forma teama de moarte, n-aveau ocazia sa moara niciodata. Frica este o moarte de fiecare clipa. Fiintele ce n-o cunosc sunt ca pasarile cerului: isi citesc destinul in azur."
Cel ce nu cunoaste pacatul existentei pamantene, nu cunoaste nici frica...si acela poate fi considerat un supraom!
-
Moartea? Hmmm...Am privit-o in fata de 3 ori, si am vazut regretul ca ma pierde...I-am simtit mirosul cand ii lua pe cei dragi si i-am auzit urletul victoriei...Nu mi-e frica de ea...Nu MAI imi e firca de ea...
-
La mine moarta s-a aratat foarte ademenitoare...prima data am urat-o ..pentru ca ea a pus capat muncii mele...muncii mele de a ajuta pe cineva, pe care ea fara sa clipeasca l-a luat...apoi am uitat de ea..pana in momentul in care ea s-a aratat ca solutie a problemelor mele..si lupta a continuat..ma atragea spre ea..dar ceva ma tinea aici...acum am invins-o..Dar razboiul nu s-a terminat..
-
Surioara...cum poti spune asa ceva?Moartea nu e o solutie...cu atat mai putin pentru tine!Toti trecem prin clipe grele...poate f. grele,insa trebuie sa le depasim...iar tu ai destula putere si intelepciune sa le depasesti!l >:(...cred ca am sa-ti dau o bataita! :-*
-
Moartea nu e niciodata o solutie...O spun din experienta...Niciodata! Trebuie sa lupti, sa nu te dai batut...
-
A murii - e un moft care trece ,
A traii - e sa mori repetat
Fara sa ai vreodata ragazul ...
Sa mori cu adevarat !
-
Oare ce este moartea de fapt??Cred ca cel mai mult urasca moartea,sa nu credeti ca imi este frica de ea doar ca pur si simplu o urasc daca as putea sa lupt cu ea sa o fac sa dispara si sa fac ca noi oamenii sa traim vesnic as face-o!!Moartea este vinovata de multa durere si suferinta in viata mea...mi-a luat ce aveam mai bun mai cald si mai inocent pe lumea asta :-*
-
Desdemona!??!!!! lupta cu moartea gandul ca te poate ajuta la un moment dat ??? este de prisos ...ea vine doar cand si daca vrea ea ,fara nici un fel de abatere. :-*
sunt multe de spus insa ;D sunt la job
revin :P
-
Desdemona si eu ca si tine am luptat si inca mai lupt cu moartea ...si cum am mai zis urasc moartea pentru ca mi-a rapit oameni fparte dragi mie dar niciodata nu am sa ii cedez fara lupta ...asa ca lupta si tu ...lupta cat de tare poti ,cu moartea poti lupta si cred ca daca vrei cu adevarat sa traiesti se poate poti sa traiesti ...capul sus :-*
-
nu ai curaj daca alegi sa mori,ci ai curaj daca alegi sa traiesti
-
oare exista moarte, sau incetare din viata?
moartea e de fapt starea corpului care nu mai e viu. trebuia sa poarte un nume aceasta stare si noi, oamenii, i-am spus "moarte".
cred ca e doar trista...tristetea celui care se duce, impreuna cu tristetea celor din jur...
-
Este trista fiindca asa este "normal". Atunci cand cineva apropiat moare, plangi. De ce? Fiindca trebuie sa te obisnuiesti fara persoana respectiva. Asta inseamna adaptare, acceptare. De ce sa nu te bucuri ca persoana respectiva a scapat de viata asta si a ajuns in rai? Mai greu daca vezi viata asa cum o vad cei din jurul tau. Daca de mic ai vedea ca cei din jurul tau rad la o inmormantare, asa vei face si tu. Cand stii ca vei muri, ceva firesc omului, are loc. Friica, nu stii ce se va intampla cu tine. Daca ajungi in iad? Friica foloseste deobicei marirea dozei de energie pentru corp cu ajutorul adrenalinei daca nu ma insel. Atunci este absolut natural sa-ti fie friica de moarte, corpul se pregateste nefiind constient ca el se va opri din functionare. In multe credinte moartea inseamna despratirea corpului spiritual de cel spiritual. Ce se intampla cu cel spiritual, chiar nu stiu sa va impartasesc. Numai bine.
-
Moartea.....e cea mai mare certitudine pe care o a vem in aceasta viata...cu totii ne nastem pt a murii intr-o zi.Dar cu toate astea, paradoxal ,ramane un mister care ne sperie...de ce??? Poate ca tocmai datorita naturii noastre umane care ne determina sa ne fie frica de ceea ce nu putem percepe sau cerceta direct...Si in lipsa unor certitudini metafizice concrete, ale acestui fenomen...am inceput sa creeam mituri,legende , simboluri care sa ne ajute sa "indulcim"acest chin...
Sa nu ne simtim lasi daca la unii ne e frica de ea...Si Isus, cand a aflat ca v-a muri rastignit a simtit frica...
Personal, pt mine moartea e doar o trecere,o poarta spre lumea, spre linistea de care ne e atat de dor uneori...spre un univers mult mai vast de cunoastere spirituala...ne intoarcem inapoi de unde am fost trimisi...unii mai saraci, altii mai bogati dupa aceasta viata.
De ce uram moartea cand ne rapeste pe cineva drag... de ce disperarea ne patrunde atunci in fiecare celula...???Psihologic se explica prin existenta atasamentului pe care l-am format fata de aceste persoane dragi pe care le-am iubit, si acest sentiment de pierdere, durere, disperare e absolut normal sa-l simtim. Si sunt convinsa,ca, oricat de mult am intelege moartea, toti vom gusta din suferinta amara asociata perderii unei persoane dragi..
Dar dincolo de asta,trebuie sa intelegem....ca ceea ce e sfarsit aici,undeva e un alt inceput....ceea ce e durere pt noi ca oameni.....poate fi eliberare pentru suflet....si atunci haideti sa privim moartea ca metamorfoza unui flutur....
-
nu mai vreau sa vorbim de moarte ca mi-a ajuns ce s-a intamplat vara asta.
putem lua o pauza... mai lunga asa ? :)
-
nu mai vreau sa vorbim de moarte ca mi-a ajuns ce s-a intamplat vara asta.
putem lua o pauza... mai lunga asa ? :)
ţi s-a întâmplat ţie (sper să nu), sau în general nu a fost un an bun?
-
draga mea, nu cred ca ai vrea sa stii....
-
Eu nu am trecut prin situatii extreme.Insa copil fiind ,mama unei vecine si prietene a murit prea devreme pentru fata de 10-12 ani.Am plans atunci mult.Eram copii ,dar ne-am dat seama ca acea mama nu se va mai intoarce niciodata.La bunici am plans,pentru ca atunci cand am ramas fara ei m-am gandit ca am saracit .Moartea o necunoscuta.Este moartea trupului,dar nu a sufletului.Si am auzit multe povesti pe aceasta tema.Interesante.
-
moartea doare, întristează...amintirile rămân şi golul poate câteodată de neînlocuit... :(
-
Teama de ea imi este si nu imi este
... imi este sa nu-mi ia pe cineva drag. Imi e mila de parinti si ma rog sa nu ii las cu durerea asta (stiu ce inseamna sa-ti moara un copil...)
Pentru mine nu ma tem. E doar un alt drum. Am credinta ca mai bun
-
frumos spus Minerva...foarte frumos, ca şi sufletul tău.
-
Pana acum nu m-am gandit prea mult la moarte ... sau nu am vrut sa ma gandesc ... pentru mine nu mi-e frica desi nimeni nu poate sti ce disperare te invaluie in acele momente . Am avut parte de doua momente dureroase de acest fel in viata mea , primul a fost trecerea in nefiinta a doamnei mele invatatoare din clasele primare ... desi eram mica pe atunci (cls.aVa) am simtit un mare gol in mine in urma disparitiei acestei femei pe care am iubit-o atat de mult , tin minte ca am fost la inmormantare impreuna cu mai multi colegi si eu am fost singura care a avut curaj sa intre sa o vada , am plans mult ca si cum as fi sperat ca lacrimile mele o vor aduce inapoi dar in zadar ... se uitau toti adultii de acolo la mine si la un moment dat fiica Doamnei a venit , m-a luat in brate si am plans impreuna :( ... nu intelegeam de ce un om atat de bun si minunat a disparut pentru totdeauna dintre noi dar dupa o vreme intorcandu-ma la scoala , trecand prin fata clasei unde preda dansa aveam tot timpul senzatia ca daca as arunca o privire inauntru as da cu ochii de Doamna mea atat de draga ... atunci am acceptat realitatea pentru ca am realizat ca nu am pierdut aceasta fiinta ci ea va exista intotdeauna in sufletul meu !
Un al doilea moment la fel de dureros a fost in urma cu doi ani cand a murit sotia tatului meu , femeia cu care s-a recasatorit dupa divortul de mama mea ... a parasit aceasta lume la doar 32 de ani rapusa de cancer , o boala nemiloasa ... a lasat in urma doi copii de 3 , respectiv 5 anishori :( ... am fost atat de revoltata , cum e posibil sa se intample asa ceva ? ... de ce tocmai ea ? ... nu pot sa zic ca am avut o relatie foarte stransa cu aceasta femeie insa mi-a aratat cu fiecare ocazie ca este un om bun , am respectat-o si am admirat-o pentru asta . Nu m-am impacat cu gandul ca ea nu mai este nici pana in ziua de astazi ... este o tragedie mai ales pentru cei doi copilashi ... cred ca nu mai are sens sa dezvolt de ce ...
Mi-e teama de moarte ... recunosc ... am simtit durerea si ma tem ... ma tem pentru mama mea ... pentru tatal meu , pentru toti cei care imi sunt dragi ! Nu stiu cum am sa pot vreodata sa inteleg si sa accept disparitia vreunuia dintre ei , nici nu vreau sa-mi imaginez cum va fi ... Poate ca intr-adevar este un alt drum , poate mai bun ... dar pentru noi , cei care ramanem in urma , este o durere atat de mare ca te simti sfasiat in doua !
-
Nu mi-e frica de moarte atat cat mi-e frica de viata, iar daca mi-ar fi frica putin, ar fi doar pentru ca ma va aduce in fata lui Dumnezeu... Si judecatile Lui... Cine le va putea patrunde?
-
Moartea o alta necunoscuta,ca multe altele.Nu imi este frica de ea,insa as vrea sa nu vina prea devreme ,vreau sa ma lase sa-mi cresc copii.Dar eu imi las viata in mainile bunului Dumnezeu,cu El merg inainte si cu iubirea mea pentru viata.
"Orice corp isi duce umbra,si orice spirit indoiala lui."-V.Hugo
-
Mie nu-mi place din start subiectul acesta ,dar totusi moartea este componenta a existentei noastre si de aceea propun sa discutam .
Iti este teama de moarte? Daca da ,crezi ca aceasta teama provine din faptul ca nu esti impacat /a cu tine insuti /insati ,cu Dumnezeu sau cu cei din jurul tau ?De unde provine teama ta?
Pentru ca eu am deschis subiectul de discutie ma vad nevoita sa raspund prima.
Am sa votez ca imi este teama de moarte .Ma gandesc adesea ca se scurg anii cu o asa repeziciune incat nu ai timp sa spui un cuvant in fata timpului ce trece.Imi este frica pentru ceea ce voi lasa in urma mea.Numai cand ma gandesc la cei dragi mie si la chipurile lor in fata unei asa vesti ma infior toata. Nu cred ca teama mea provine din faptul ca nu sunt impacata cu mine insami .De-a lungul timpului am invatat sa ma accept asa cum sunt .Fata de cei din jurul meu, de asemenea, ma simt impacata .Am ajutat cat s-a putut ,unde s-a putut ,iubesc si respect pe cine merita .Mai cred ca teama provine din faptul ca ceea ce urmeaza dupa este necunoscut ,total.Eu cam atat am avut de spus ,dar daca am omis ceva revin mai tarziu cu unele completari.
-
buna.
Mie de exemplu` nu imi este teama de moarte. Caci odata ea tot va veni`, incerc sa nu ma gandesc la ea, poate sa ignor ideea, dar nu de teama ... incerc sa traiesc tot timpul, si sa simt asta, iar cand imi va venii vremea sa "plec" , sper sa las in urma mea ceva frumos, Caci omul moare, dar faptele lui raman marcate pe sufletele celor din jur, prin amintiri, placute sper. Unii spun ca viata e doar inceputul. Altii zic ca moartea e sfarsitul. Nu stiu, dar voi afla, toate la timpul lor, pana atunci ma bucur de ce am, si incerc sa obtin mai mult, si sa invat mai multe, si sa ofer mai mult. Sunt impacat cu tot ce ma cuprinde, In schimb ma tem de moartea celor dragi. Caci asa sunt eu, nu ma tem pentru mine, eu indur, ma tem pentru cei din jur, si as da totul pentru ei. In rest, traiesc ... pana cand ? ... nu`mi pasa ... caci nu ma tem :).
-
Nu imi este frica de moartea propriu-zisa, deoarece traiesc in suflet si in constiinta cu certitudinea existentei vietii de apoi...
Cateodata imi este frica insa, imi este frica ca voi pieri prea repede, si ca nu voi apuca sa ma bucur de bucuriile vietii... alta data insa, nu imi este deloc frica de moarte, si sunt gata sa o primesc oricand, cu senina demnitate. :)
Depinde foarte mult de starea sufleteasca, de atata de multi factori... in fine :)
-
Au existat ani cand mi-am dorit moartea, ma gandeam la ea ca la o liniste deplina de care aveam mare nevoie. Cand am nascut copiii am vrut sa traiesc pt ei, am avut si atunci cateva renuntari si imi era indiferenta viata. Dar tot copiii au reusit sa-mi dea o lectie importanta si de atunci am vrut sa traiesc. Acum am pentru cine lupta sa traiesc, vreau sa traiesc insa nu ma va speria niciodata moartea. Doar ca mi-e teama de ce as lasa in urma( nu vreau sa fac sa sufere pe cei care ma iubesc atat de mult si au nevoie de mine).
-
A existat candva si cateodata mai revine (mai mult din grija pentru suferinta celorlati dupa disparitia mea). Ma gandesc insa ca e doar o trecere fireasca de care acum suntem constienti. Drumul nostru a inceput in pantecele mamei dintr-o celula si inca o celula, atunci insa nu eram constienti de asta.
Nu stim cum va fi. Va fi asa cum a fost pentru toti predecesorii nostri.
Acesta e drumul, aceasta e calatoria.
Intotdeauna e teama de necunoscut. Necunoscutul poate fi si bun si rau. Vom afla la timpul potrivit.
Pana atunci sa ne bucuram, sa zambim! :)
-
Nici mie nu imi e teama de moarte.Imi este insa teama de ca voi lasa lucruri neterminate si imi este teama de suferinta celo care vor ramane dupa mine.
-
cred că nu atât spaima morţii ne dă târcoale ci mai degrabă modul cum ea va surveni.
ca orice lucru care ne este necunoscut, moartea ne pune semne de întrebare şi mai devreme sau mai târziu tot ne vom gândi la acest subiect. această teamă apare mai ales în moementul în care cineva drag se stinge. inevitabil ne gândim dacă el vede sau aude, dacă sufletul lui mai este lângă noi, apar superstiţiile, să nu lăsăm pisica să sară peste sicriu pentru a nu ne bântui...etcetera.
există la nivelul dezvoltării civilizaţiei omenirii un impact fantastic pe care enigmele morţii îl au asupra noastră, iar asta o putem demonstra prin faptul că riturile funerare sunt printre primele care apar în istoria spirituală a speciei.
-
De ce teama de moarte? Daca e sa-i gasesc un sinonim cel mai potrivit imi pare a fi libertate. Apoi, eu ii multumesc lui Dumnezeu ca cel putin am trait, am cunoscut viata - pe care incerc sa o inteleg si sa invat sa o accept asa cum e. Nu ma tem nici de moartea celor din jur, poate pentru ca am inradacinata credinta ca toti ne vom intalni dincolo. Ce am de reprosat mortii e golul pe care il lasa in urma ei atunci cand rapeste pe cineva apropiat.
-
Si apare Rebecka, sa lumineze un pic , sa mai dea o pata de culoare topicului asta :D
Mie NU imi e frica de moarte , face parte din ciclul uman...problema mea aia mare e alta: DAR DACA MA VA DUREA CAND MOR?!?!?!?! :'(
-
Am inceput sa ma tem de moarte dar nu ma gandesc la ea. E prima data cand simt ca iubesc viata si imi doresc sa traiesc pentru ce am. Vreau sa traiesc 1000 de ani , sa nu se mai sfarseasca timpul meu. Simt ca traiesc, vreau sa traiesc, iubesc sa traiesc...Nici nu concep sa ma gandesc la altceva decat la viata.Moartea .....este o alta viata in alta dimensiune care mai poate astepta ;D
-
Moartea? de ce sa ma tem de ea? sunt in totalitate de acord cu citatul de la inceputul topicului.
Moartea nu este inspaimantatoare doar noi, oamenii, ii dam o alta insemnatate si o facem sa para ca atare. Faptul ca pierdem pe cineva drag pentru totdeauna (si fara vreo cale de intoarcere) este inspaimantator, insa moartea in sine e doar...ceva care ni se intampla tuturor pana la urma.
-
Da, imi este teama de moarte. Dar de moartea celor dragi, nu de a mea. Cu a mea n-am nici o treaba, ca stiu ca nu se grabeste (am facut un pact cu o moarte ardeleneasca, sa vina incetut). Dar cand ai parintii bolnavi, te temi pentru ei. Pentru ce vei face TU cand ei s-or duce. Si atunci te sperii. Eu cel putin.
-
Eu nu stiu ce sa raspund.. Mi-e frica si de moartea celor dragi (cand a murit tata, am avut vreun an sentimentul ca sunt al nimanui, sau nu stiu cum sa zic, ca s-a dus un stalp din ceea ce imi dadea libertatea de a fi nepasator, superficial cumva).
Nu stiu sa explic prea bine, dar cand ai amandoi parintii, parca nici o problema nu e grava, orice ai face te retragi acolo si uiti de tot..
De moartea mea mi-e frica nu neaparat de ea, ci de sentimentul de timp care a trecut, care, daca nu gasesc ceea ce caut pe Pamantul asta, s-ar putea sa ma apese foarte rau.. de asta imi e teama, de ocaziile care au trecut, si de regretele ca nu am facut altfel.
-
Mi-e frica nu de moarte, ci de drumul pana acolo. Mai exact de eventuala uratenie a drumului pana acolo, boala, batranete etc. Frica tare :-[ Si da, mi-e nu frica, ci grija cumva sau cum sa zic, de moartea celor apropiati. De fapt de cum voi merge inainte fara ei, in eventualitatea mortii. Altfel, moartea in sine nu ma sperie. Sau poate nu inca... fiind la o varsta la care pare departe. Dar ideea deocamdata nu ma sperie.
-
Mi-e teama de moarte... mi-e teama ca ma voi topi de dorul celor pe care ii las in urma...
-
Moartea e doar o forma de trecere in camera de langa. Ramai aproape, langa cei dragi sau iti raman aproape daca ei pleaca putin. Nu mi-e frica de moarte. Cum nu mi-e frica de camera de langa. Ca somnul, poate... vorba lui Sorescu, "pentru ca era peste masura de obosit / s-a dus sa moara putin".
-
când cineva moare, cred că cea mai mare pierdere suferită este a celui care moare. noi, cei rămaşi în viaţă, ne plângem morţii şi mai apoi ni-i uităm. "căci şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti" - Minulescu.
moartea e tristă...nu vreau să mă gândesc la ea.
-
Moartea e un "nicaieri"în care, desi stim ca trebuie sa patrundem cu totii, de cate ori intra acolo cineva drag si apropiat, in noi, cei ramasi pe marginea prapastiei, se sfasie sufletul de teama, jale si disperare. Toate rationamentele se sfarsesc si-ti vine doar sa strigi dupa un ajutor, care nu poate veni de nicaieri. Singura salvare, singura mangaiere ar putea fi credinţa, dar cineva care n-are aceasta alinare pur si simplu poate sa innebuneasca la gandul noptii vesnice.
-
Citeam mai adineaori despre Epicur, si am ramas surprins cat de lucide par argumentele lui impotriva fricii de moarte (ma refer impotriva fricii de propria moarte).
Primul argument:
1 ) Moartea inseamna anihilare.
2 ) Cei vii nu sunt inca anihilati (altfel, nu ar fi in viata)
3 ) Din 1) si 2) rezulta ca moartea nu afecteaza pe cei inca vii.
4 ) Prin urmare, moartea nu face rau celor inca vii (din 3).
5 ) Pentru ca un lucru sa fie rau pentru cineva, acel cineva trebuie sa existe.
6 ) Mortii nu exista (datorita 1)
7 ) Prin urmare moartea nu face rau celor deja morti (din 5 si 6)
8 ) Rezulta ca moartea nu face rau nici celor vii, nici celor morti.
Adica ar fi absurd sa-ti fie frica de moarte, atata timp cat aceasta nu iti face rau dupa ce esti mort.
Al doilea argument a lui Epicur a fost consemnat de Lucretius.
Acesta spune ca oricui ii este frica de moarte ar trebui sa se gandeasca la perioada dinainte de a se fi nascut. Trecutul infinit al non-existentei prenatale este la fel de lung ca infinitul nonexistentei postmortem. A privi inainte de nastere este ca o oglinda pe care natura ne-a dat-o ca sa ne facem o idee despre cum va fi si dupa moarte.
Pe scurt, nu consideram ca inspaimantator faptul ca nu am existat pana in momentul nasterii; de ce am considera inspaimantator ca nu vom mai exista dupa ?
Am cam ramas masca :)
-
Parca spunea cineva mai sus ca nu ne este frica de moartea in sine ,de ceea ce este dupa ,ci ne temem de cum o sa ne rapeasca vietii ,in sensul ca sunt persoane ce se lupta cu dureri insuportabile zile ,chiar saptamani pana cand acestea vor lua sfarsit odata cu moartea sau pana in momentul in care se va produce anihilarea (nu-mi place cuvantul asta ,Blaga-i spunea mai frumos " trecere " (in "Opreste trecerea, Stiu ca unde nu e moarte...") . Sunt o groaza de intrebari ce-ti apar in minte :"oare cum o sa se intample?" ,"va fi subit?" "cand va fi?" si cred ca mai degraba ele ne produc teama .
-
"Ati vrea sa cunoasteti taina mortii? Ci cum veti afla-o,daca nu cautind-o in inima vietii? Bufnita,cu ochii-i atotvazatori noaptea,in timpul zilei sta oarba,neputindu-si dezvalui misterul luminii.Daca,in adevar,voiti a contempla spiritul mortii,deschideti-va larg inima spre trupul vietii.Fiindca viata cu moartea una sint,cum una sint fluviul cu oceanul.
In adincul sperantelor si al dorintelor se odihneste tacuta voastra stiinta despre viata de dincolo;Si,asemeni semintelor visind sub zapezi,inima voastra viseaza la primaveri.Incredintati-va visurilor,deoarece in ele sta ascunsa usa ce da spre eternitate.frica voastra de moarte nu-i decit fiorul pastorului,cind ingenuncheaza in fata regelui sau,a carui mina i se va aseza pe crestet,cinstindu-l.Oare pastorul nu se bucura,infiorindu-se chiar,de faptul ca va purta semnul regelui?Totusi nu-i el mai atent la propriul sau fior?
Pentru ca,in fapt,ce-nseamna a muri,daca nu sa ramii gol in bataia vintului si a te topi in soare?Si ce-i ,oare,a nu mai respira,daca nu a elibera respiratia mareelor sale nelinistite,pentru ca astfel aceasta sa se poata inalta si mariintru cautarea,fara de piedica,a Creatorului?
Numai atunci cind veti sorbi din riul tacerii veti incepe cu adevarat sa cintati,Si numai cind veti fi atins virful muntelui,veti incepe cu adevarat sa urcati,Si numai cind pamintul va va cere ceea ce-i trupesc in voi,veti dansa cu adevarat." (KAHLIL GIBRAN )
-
Da, imi este frica de moarte, pentru ca am murit de mult ori si intotdeauna m-a durut cumplit. Pare un paradox ce spun, insa adevarul e ca ni se intampla tuturor. Moartea e oarecum asa, ca despartirile cu singura diferenta ca e irevocabila. Cand pleaca cineva, nu doar ca dispare ci ia cu el acea bucata din noi asimilata in timpul petrecut impreuna.
Orice relatie intre doi oameni se hraneste eu ei insisi, fiecare asimileaza ceva de la celalalt, iar cand unul moare, cel ramas in viata sufera dublu, odata pentru cel disparut si odata pentru partea din el care a murit. Moartea ne saraceste de ceilalti si de noi deopotriva. Poate de aceea ne temem de ea, pentru ca mereu murim cate putin si totusi nu ne putem impaca cu ideea durerii.
-
"Moartea este pentru fiinţa plină de viaţă din noi un zid de nepătruns,privit cu groază sau cu resemnare, cu fericirea sau cu dezgust, dorit sau urât, salvator sau potrivnic,moartea este ,a fost şi va fi tot ceea ce ne-am dori noi să se afle sau să nu se afle în spatele zidului pe care nu-l putem trece decât o singură dată şi atunci, obligatoriu pentru fiecare şi pentru totdeauna."(Sorin Cerin în Moarte, neant, aneant, viaţă şi Bilderberg Group)
-
nu mi-e frica ... ba chiar din contra.. tanjesc dupa ea ..
-
Nu mai vorbi cu nesabuinta, fata draga! Multumeste Cerului ca nu te-a pus in situatia sa lupti pentru viata si sa iti demonstrezi astfel tie insati cat de importanta e pentru tine. Fii sigura ca, oricat de mari ar fi, problemele tale de acum ar fi mici in comparatie cu lupta pentru supravietuire. Roaga-L sa te ierte si sa te ajute in clipele grele! Nu te va dezamagi!
-
Întrebarea pusă de Semiramis, la începutul acestui topic, e clară şi concisă: „Ţi-e teamă de moarte?”
Răspund la fel de clar şi concis: NU!
Din necunoscut venim, şi-n necunoscut ne întoarcem. Cum nu ne e frică de necunoscut când „venim”, la fel n-ar trebui să ne fie frică de necunoscut nici când „plecăm”, pentru că în naşterea şi moartea-ne proprie nu există memorie (proprie), aşadar nici amintiri, nici prieteni, absolut nimic – care să ne facă probleme.
Cum animalele nu-şi pun asemenea probleme, tot aşa, nici omul n-ar trebui să-şi facă griji. Numai că noi, oamenii, care suferim de un egoism inegalabil, am inventat raiul, iadul şi toate celelalte, numai şi numai pentru că nu acceptăm ideea absolut reală că murim definitiv şi irevocabil…
Colega SIC, de deasupra, e o emotivă, atâta tot. Or, emotivii, asemenea ei, îşi pun tot felul de probleme, pe care, de-a lungul vremii, le-au exploatat unii… „deştepţi”, ca să ne domine prin a ne impune religia cu sfinţii şi sfinţişorii ei, până la a-l aşeza pe un tron imaginar, al celei mai „înalte înălţimi” (care e un pleonasm!) pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, apoi pe Născătoarea şi aşa mai departe, numai pentru că, de-a lungul vremurilor, s-a ajuns la situaţia paradoxală în care religia a confiscat principalele fenomene naturale ale omului - „venirea” şi „plecărea” lui, adică naşterea şi moartea, iar mai apoi şi pe cele intermediare – naşterea copiilor (inventând aşa-zisul necesar botez, spovedania), căsătoria etc., spre a ni le înapoia, pasămite, „sfinţite”, adică adăugându-le teama de sus-puşii menţionaţi, existenţi… în „cer” (care cer?), cu anatema cum că dacă nu-i vom evoca, în rugăciuni preaplecate şi cu dăruiri materiale către „locaşele sfinte”, vom fi trimişi în iad, unde vom arde veşnic. Să fim serioşi!
Mie, unul, nu-mi pasă de arderea cu pricina, pentru că nu cred în asemenea basme, de înfricoşat… copiii. Dixit!
PS. Se scrie (şi se citeşte) "Sit transit gloria mundi", aşadar nu SIC... SIC e o parte din titlul lucrării oculte a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, numită de el "SIC COGITO" (Traducerea: "Astfel gândim")...
-
PS. Se scrie (şi se citeşte) "Sit transit gloria mundi", aşadar nu SIC...
Asa o fi! Vezi, nici nu te contrazic macar, desi... Wikipedia spune altceva, si, de altfel, nu numai ea... Acelasi fenomen se intampla si in alte cazuri. ;) Ce bine ca avem "libertatea" de a alege ce sa credem si ce nu! :) Dar imi convine traducerea semnaturii mele in oricare din variante!
Revenind la topic, as compara mesajul tau cu o invitatie la sinucidere, sau cel putin o toleranta anormala fata de un asemenea gest, ceea ce poate prinde repede in mintea unui om - mai - mult - copil - inca. Eu, insa, vorbeam despre lupta pe care tu, prin natura meseriei tale, o vezi si o sprijini, atat cat poti, alaturi de oamenii care fac tot ce pot sa continue sa traiasca, in ciuda conditiilor nu tocmai prielnice.
Cat priveste venirea aici, tu chiar iti aduci aminte daca erai sau nu infricosat?! Eu nu stiu daca am venit cu seninatate sau cu groaza in lumea asta. Dar daca am stiut (macar aproximativ!) ce ma asteapta, probabil ca nu mi-a fost indiferent. :)
Ei, lasa, s-or lamuri intr-o buna zi toate lucrurile si atunci probabil vei avea (sau nu) ocazia sa imi razi in fatza si sa imi spui "vezi ca am avut dreptate?!". :)
Si cu assta am incheiat sirul replicilor la aceste subiecte.
-
Sic, nu vorbesc cu nesabuinta. Dar sincer. Ce e viata? Un joc nebun si bolnav. Altceva nu poti sa spui ca e. Te nasti, ok.. te lupti in viata de te ia naiba .. te dai cu capul de toti peretii, reusesti sa treci peste greutati ca dupa aceea sa vina altele. Practic, muncesti, suferi, esti calcat in picioare. Pentru ce? Ca sa mori si sa ajungi inexistent. Nimeni, dar absolut nimeni nu o sa mai stie peste 50 de ani ca ai existat vreodata, poate doar tablita de deasupra capului tau, daca nu cumva sa o sa desfiinteze si cimitirul si atunci nici acolo.
Deci, de ce sa prelungesti agonia asta? De ce sa "tragi pisica de coada" cand, intr-un final .. tot acolo ajungi. Fie ca vrei sau nu. Nu se stie cand, dar .. moartea ne papa pe toti, fara exceptii.
Distractie placuta in continuare!
-
Spune-mi ceva vesel. Spune-mi că ai furat câteva nestemate din coroana vreunui rege smintit şi acum îţi citeşti viitorul în ele. Spune-mi despre disputele din Parlament. Spune-mi orice altceva. Tot ce nu m-a omorât până acum mi-a dat foarte clar de înţeles că va reveni cândva. Nu vreau să mă gândesc la moarte.Nu mi-e teamă de tine, moarte, şi tare-aş mai vrea să ştiu cum ai gândi tu, dacă ar trebui să mori. :confused:
-
Un citat pe care sincer nu mai stiu unde l-am vazut zicea asa : " Those who fear death most are those who enjoy life least."
De ce sa te temi de moarte? Viata este si asa prea scurta pentru a-ti mai pierde timpul gandindu-te la sfarsitul ei. In loc sa te gandesti la moarte, incearca sa uiti de ea, traieste, daca ai un vis incearca sa il implinesti caci orice vis poate fi transformat in realitate. Temandu-te de moarte, intr-adevar vei uita sa traiesti.
Ma tem de moarte? Nu. Si din acest motiv, cand imi va sosi timpul, voi avea un zambet larg pe buze caci voi sti ca nu am irosit nici o clipa.
-
"Ani de zile,o viata de fapt,sa nu te fi gandit decat la ultimile clipe,ca sa constati,cand te apropii,in sfarsit, de ele,ca va fi fost degeaba,ca gandul mortii ajuta la tot,doar sa mori nu!"(E.Cioran-"Despre neajunsul de a te fi nascut")Cel mai bine este zic eu sa traim frumos,mult ,putin...sa ne reprezinte ceea ce facem,in timpul vietii,sa lasam acea duce urma a trecerii noastre pe Pamant.Cine va crede ca n-am trait"cum se cuvine",sa se uite mai bine in ograda lui;cine ne-a iubit sa-si aduca aminte de noi;cine ne-a urat sa se bucure!
-
Ma tem de moarte? Nu. Si din acest motiv, cand imi va sosi timpul, voi avea un zambet larg pe buze caci voi sti ca nu am irosit nici o clipa.
Probabil esti printre cei fericiti care stiu sa traiasca diecare clipa, sa scoata din ea tot ce poate da, fie acest "tot" bun sau rau... Ce ne facem insa noi, muritorii de rand, care nu stim sa fim nici vreun Zorba, nici vreun maestru zen, nici macar vreun Miskin?
-
Ce ne facem insa noi, muritorii de rand, care nu stim sa fim nici vreun Zorba, nici vreun maestru zen, nici macar vreun Miskin?
Daca ne lipseste vocatia destinelor exceptionale, probabil ca va trebui sa-l parafrazam pe Forrest Gump si sa spunem: "death is a box a chocolate, you never know when you gonna get " si sa traim fiecare clipa ca si cand ar fi ultima... :-[oops, asta tot numai ei pot sa o faca. As putea spune "nu mi-e frica de moarte, ci de eternitatea ei"(nu stiu de unde e citatul :angel:)