Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Totul despre iubire => Subiect creat de: Floris van Rosemondt din 09 Septembrie, 2008, 09:26:45 p.m.
-
M-am gandit la asta zilele trecute, iar subiectul a fost inspirat dintr-o carte pe care tocmai o citesc. N-am sa intreb cat de mare e agonia, sau ce anume simte fiecare atunci cand iubeste - sau ar iubi - pe ascuns. E clar ca o iubire fara finalitate e, de fapt, o tragedie pentru cel care o simte. Sunt multe situatiile exemplele reale de astfel de povesti. Si mai multe cele, hai sa zicem, imaginare, din lumea fictiunii, de la povesti, la romane.
Ce vreau eu sa intreb e... Care credeti ca ar fi situatiile care impun secretul sentimentelor fata de cel iubit? Si, oare, merita? Cand anume ati face voi asta? Ce anume ati sacrifica daca ati face marturisirea si de ce anume este atat de important? Ce ati pierde daca ati marturisi? Ce ar pierde fiinta iubita? Cat e egoism si cat e altruism in decizia de a ascunde? Si ce argument merita atata suferinta, totusi?
-
Conteaza socialul ? Sau doar cei doi ?
-
Aia intreb :D. Ce conteaza pentru individul care ascunde? De ce merita sa ascunzi? Nu exista o reteta, doar as vrea sa vad cum gandeste si simte fiecare om care vrea sa raspunda.
-
Nu cred ca exista situatie care sa impuna secretul sentimentelor fata de cel iubit, fata de anturaj , da exista, dar sa te ascunzi de celalat e un fel de automutilare a propriilor sentimente, iar varianta "de traguiala" ca nu aratam cat iubim ca sa avem avantajul de a ne lasa iubiti mi se pare o meschinarie care n-are nimic de-a face cu dragostea.
Iubirea fara finalitate? Cred ca marile iubiri, acelea in care arzi pana nu mai ramane nimic din tine raman intotdeauna fara finalitate si de aceea dureaza mereu. Sunt infime sansele ca iubirea aceea sa se finalizeze si sa ramana cum a fost, fara sa se transforme in banalitate. Insa nu toate iubirile care raman fara finalitate devin tragedii, ele pot adormi frumos intr-o poveste sau pot dura pana cand devin parte din noi...
-
Prea multe intrebari.... ::) dar sa le luam pe rand.
In primul rand - nu sunt de acord cu ideea de agonie. Chiar daca e reala in peste 90% din cazuri. Exista insa oameni care pot iubi si sunt fericiti doar pentru ca iubesc, fara sa astepte nimic in schimb. Sunt rari, e adevarat, dar exista. Bucuria dragostei pentru dragoste, a libertatii si a extazului pe care ti le poate oferi iubirea pura, daruirea. Dar raman de acord, totusi, cu tine ca, statistic vorbind, intr-o majoritate covarsitoare de cazuri, dragostea neimpartasita este agonie.
Apoi, pentru mine exista cam o singura situatie in care mi-as tainui sentimentele. Sau poate doua. Dar una absolut evidenta. Asta evidenta este cea in care cel pe care l-as iubi are o relatie cu o prietena (inteleg prin prietena mai mult decat o cunostinta, o persoana care imi este foarte apropiata). A fi corect, fair, cu ceilalti este pentru mine una dintre virtutile cele mai importante. Nu cred ca as pune mai presus decat prietenia (aia autentica) nimic altceva, fie macar si din nevoia de a fi fair, din loialitate sau cum sa zic... A doua este posibilitatea, mica pentru mine, de a ma indragosti pana peste cap de un tip pe care nu=l interesez deloc. De ce zic mica, pentru ca am nevoie de un feed-back cat de mic din partea celuilalt ca sa se declanseze in mine proiectiile necesare indragostirii. Dar probabil ca daca, vreodata, m-as indragosti de un tip caruia ii sunt absolut indiferenta nu i-as marturisi dragostea din simplul motiv ca ar fi clar ca nu l-ar interesa what so ever.
Cel mai greu ar fi, probabil, daca baiatul pe care il iubesc si care e iubit de prietena mea mi-ar declara ca ma iubeste. Ei, atunci ar cantari balanta si mai greu. Cred totusi in prietenia adevarata ca forma suprema de relationare intre doi oameni.
Deci... raspunsul la urmatoarele intrebari vine simplu... as sacrifica o prietenie. In 9 cazuri din 10 dragostea se strica intr-un an, doi, cinci... Prieteniile adevarate raman. Deci nu cred ca ar merita.
Cred ca in decizia de a ascunde e egoism in sensul constructiv al termenului. De self preservation. Cred ca exista un fel de calcul inconstient acolo care iti spune ca prietenia aia e mai importanta pentru tine. Sau ca eventualele vinovatii in cazul in care ai alege dragostea te-ar impresura prea tare. Eu cred, de fapt, ca orice forma de altruism e un egoism mascat. Adica, sigur, in exterior, poate alegerea mea ar aparea ca foarte altruista, insa in sine orice alegere personala e o suma de egoisme... fie ele izvorate din vinovatie si nu din rea vointa.
Nu stiu, eu nu mai cred in dragostea aia din filme, am trait senzatia nebuniei, sentimentul ca lumea incepe si se termina cu o persoana... Timpul mi-a aratat ca nimic nu incepe si nu se termina cu nimeni. Trebuie doar sa inteleg... Si sa merg inainte. Imi e dor sa pot sa mai simt ca totul incepe si se termina cu altcineva. Dar nu mai pot sa fac asta. Poate am crescut, m-am facut mare. Atata tot.
-
De ce crezi tu Floris,ca este nevoie sa-ti recunosti iubirea,in fata tuturor?
Sau de ce-ar trebui sa se termine,sa aiba o finalitate?
Cum sa spui celorlalti ceva ce nu ar intelege,oricum,pentru ca...
uimit esti tu,primul,si vei pierde toata...magia momentului,
daca te vei opri sa te-ntrebi..."De ce?"
De ce mi se-ntampla?
De ce abia acum?
Cat va dura?
Aveam nevoie de asa ceva?
Cat ma mai tin..."curelele" sau..."balamalele"?
sii,adaug...chiar fata de cel iubit ar fi bine,uneori sa-ti ascunzi sentimentele,
sau sa le cenzurezi macar...din motivele pe care le-a spus Lorelei...
la ele as adauga...o relatie reala,ar complica si mai mult lucrurile,
atunci cand unul si-ar dori asta,ca o implinire a ce au cei doi...
celalalt stiind deja ca asta inseamna...finalitate-final-imposibil :'(
-
Aridana, sa tainuiesti fata de altii sau sa recunosti fata de altii... asta e alta problema. Sau in fata tuturor. E vorba despre a-i spune cuiva ca il/o iubesti sau nu. Si... stii ce cred? Ca orice are inceput are si sfarsit, indiferent cat de mult ne dorim sau consideram, ideal, ca iubirea AIA (sau alta) nu se va sfarsi niciodata. In cel mai frumos caz, ramane afectiune, respect, alt gen de implicare, dar implicare. Focul arde si se consuma, insa. Nu ma intreb acum de ce am ce am acum. Ma intreb doar ce s-a intamplat candva si cum de a fost asa. Si de ce m-au tinut curelele doar atat. :)
Lorelei, "sirena" :). Prietenia, da... prietenia e unul dintre argumentele pe care le simt si eu. Numai ca in cazul meu, prietenia pe care nu am vrut sa o pierd era exact cea a persoanei iubite. Pentru ca am simtit si am stiut ca as face varza tot demonstrandu-mi sau marturisindu-mi iubirea. E groaznic de greu si pe acolo pe undeva e si tragedia. Chiar daca treci peste, si majoritatea o fac, asa cum am facut-o si eu, tragedia exista, pentru momentele alea... de agonie. Cand ma gandesc la ele, retroactiv, nu le mai inteleg. Dar pe vremea lor, vai, ce furori au mai facut... (ravagii??).
Acum, despre egoismul ala,... intamplator sunt de aceeasi parere. Poate-s un cinic, dar nu cred ca facem ceva cu adevarat pentru altii. Raportam tot subiectiv si cred ca e normal asa. Ma gandesc eu ca asta ii face placere si daca da imi face placere im primul rand mie. :D De aia si gresim de multe ori, fara sa stim si fara sa acceptam asta. Vezi cazul cand oferim florile urate de partener, numai pentru ca avem impresia ca gestul ala o sa ii faca bucurie, nu ca ranim ca am uitat ca trandafirii galbeni o dor :D. Dar divaghez.
Cand sa alegem sa tacem? Si fata de cine e corect? Habar nu am.
-
Eu cred,ca este cineva sau ceva mai presus de noi,
care hotaraste implacabil ce ni se va intampla...
Noua ne-a fost data simtirea,exprimarea prin cuvant si libertatea ei....
Mai departe,....Dumnezeu e cel cu mila...!!!!
Oamenii in nebunia si-n egoismul dragostei lor...nu cunosc mila,nici pentru ei...
nici pentru cei iubiti...
Asa simt eu in seara asta...
Poate ma "resimt" dupa ploaie...
A doua zi sunt alt om...alte ganduri
-
Imi place sa cred ca... totusi... de acum inainte pot sa decid partial :). Sau sa sper!
-
Aia intreb :D. Ce conteaza pentru individul care ascunde? De ce merita sa ascunzi? Nu exista o reteta, doar as vrea sa vad cum gandeste si simte fiecare om care vrea sa raspunda.
Pai pentru individul care ascunde conteaza probabil o motivatie :angel: destul de puternica - incat sa-si pastreze calmul si distantarea, cand de fapt ii vine sa-i spuna persoanei tot ce are pe suflet.
Si cred ca e vorba de o teama cumva, teama de a nu fi respinsa iubirea - crezand ca in felul asta ar ramane singur(a).
Dar e o greseala logica la mijloc, oricum nu are NIMIC deocamdata.
E ca si cum ai lua un bilet la film din timp, dar rationezi ceva de genul: ar trebui sa ma duc la film, ca sa nu pierd banii. Gresit, banii sunt deja pierduti! Acuma ideea e daca pierzi si timpul la film, sau faci altceva si mai fain.. Cam asa si aici - de ce n-ar spune, daca oricum nu are nimic concret ce poate pierde ?
Decat o iluzie ?
-
Da, pentru fiecare trebuie sa existe o motivatie... Poate ar trebui sa fac un poll cu motivatii :). Si da, asa cum spunea Lorelei despre egoismul "altruismuluo", si eu cred ca totul provine din teama de a fi respins, teama de a nu ramane singur. Ma intreb doar cat de mult am constientizat si eu, si altii, masura in care prietenia (pe care eu, de exemplu, nu vroiam sa o pierd) a contat in esenta ca prietenie in sine si nu ca "ceva mai mult decat nimic" pe vremea aia. Adica, decat sa n-o mai vad, mai bine imi ramane prietena in continuare. Iar sunt cinic :D.
Ce te faci daca pierzi si banii pe bilet si mai pierzi si timpul pe chestii inutile si nu mai mergi nici la film? Pierzi de fiecare data pielea ursului de pe una bucata urs care haladuie in padure. Si daca dai banii si te duci si urasti filmul, si daca dai banii si nu te duci, tot regreti ce n-ai avut. Si daca nu dai banii, tot regreti. A naibii viata!
-
Eu cred ca cel mai bine primesti cadou biletul. :laugh: Dar a naibii fire umana tot ne va face sa zicem ca am pierdut daca nu ne-am dus... si anume biletul primit care era un castig si daca nu mergem nu avem castigul. Daca mergem - am pierdut timpul... Totusi... cine stie, poate ruleaza un film bun...
-
Scuze, revin sa fac o precizare. Tocmai am avut o revelatie. Am ales sa fiu singur de teama de a nu fi singur in situatia respectiva. Adica am acceptat mai lesne ceea ce mi-am facut cu mana mea, decat ceea ce as fi putut pati... din voia alcuiva, cu alta finalitate. Liberul arbitru, asta, ce feste ne mai joaca uneori! :D
-
Macar asa a ramas pana la sfarsit? Sau la un moment dat i-ai marturisit ce simteai? Sau in timp s-a schimbat ceea ce simteai?
Regreti ca nu i=ai spus? :D
-
A primi cadou biletul este ca un fel de minune...sau deeeee..."Pica para malaiata,in gura lui natafleata!"Asta da noroc!
Mai grav este atunci cand esti intrebat...de celalalt,nesigur,"Da'...muieti is posmagii?" :laugh: :laugh: :laugh:
-
Adica, decat sa n-o mai vad, mai bine imi ramane prietena in continuare. Iar sunt cinic :D.
Neah, eu am renuntat si la prietenie daca n-a fost sa fie iubire. Am urat prea mult refuzul, ca sa mai ramana loc de buna ziua. Dar asa sunt eu.. [nu ma intelegeti gresit, mi-a luat multi ani de tentative de reapropiere urmate de ignoranta totala reciproca] incat sa-mi dau seama ca doar cu amicitia ei n-am ce face. So I left :) for good. Yeeeey. Victory!
-
Nu i-am spus. Si-a dat seama recent, dupa 10 ani. Si regret ca nu i-am spus, dar in acelasi timp nu regret. Acum e gata sa o accepte. Nu sunt sigur ca atunci ar fi fost gata. Iaca-s demiurg si cred ca stiu ce ar fi facut si simtit la fata locului :)))).
De fapt, nu stiu daca regret sau nu. Asta e adevarul. Nici acum, dupa atata vreme, nu sunt in stare sa judec "la rece". Ne-am indepartat acum ceva vreme din cauza unui motiv oarecum corelativ, pentru ca i-am ascuns altceva. Si ne-am impacat pentru ca ea a reusit sa inteleaga, sau sa creada ca intelege, motivatiile ascunzisurilor mele. Dar nu mai e ce a fost. Nici macar prietenia aia nu mai e atat de autentica. E ca un fel de arama poleita cu aur.
-
Pai si la ce bun ca acum e gata sa o accepte cand pentru tine deja e calp... arama sunatoare... ?
-
N-a fost vina ei... a fost vina mea... Ca un fel de revers al legendei regelui Midas, care transforma totul in aur printr-o atingere.
Cred ca trebuie sa ma retrag acum :). Maine e iar o zi lunga si, deocamdata, urata. Noapte buna tuturor :).
-
Mai exista o parte mai putin placuta a subiectului .
Daca ar fi la mijloc o boala incurabila ?
Oare cum este mai bine sa faci ? Sa iti marturisesti sentimentele fata de cel pe care il iubesti ? Sa le ascunzi gandindu-te ca va suferi enorm neputandu-se bucura de iubirea voastra?
Nu stiu ,mi-e teama numai sa ma gandesc la o astfel de situatie .As fi tentata sa raspund ca e dreptul celui ce este iubit sa aleaga ,dar oare nu ar fi prea tarziu ? Cred ca suferinta ar fi cutremuratoare inca de la inceput cand ii marturisesti iubirea ! Fiecare pas ar fi urmat de un gust dulce amar . Cat dulce si cat amar , oare ?
-
Pentru un individ in sine,e mai putin autentic ceea ce se intampla numai in sine insusi decat ce i se intampla cu stirea altora?Cu ce?Cu ce este mai putin intensa dragostea unui om daca ea este nestiuta?Ba dimpotriva.Este mult mai profunda,mai concentrata ,fatza de o iubire impartasita sau nu,dar materializata,adusa in planul realitatii,cea a martorului.Fiindca din ea,iubirea nestiuta de celalalt,nu se risipeste nici un strop in gesturi,in asteptari,in vorbe care nu reusesc s.o exprime.
-
Dupa ani si ani de la o iubire,auzi oameni care spun:<<L.am iubit(sau am iubit.o) dar el(sau ea) habar n.avea ,nici nu ma stia>>,situand aceasta iubire la periferia iubirii,fiindca ea nu era stiuta.Oamenii astia,dupa parerea mea,sunt o categorie -o categorie foarte intinsa-care nu.si da seama ca oricat ai trai cu altii,exista in tine fonduri personale inalienabile,adevaruri pe care nu le stie nimeni si care sunt cele mai adevarate.