Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Zona liberă => Subiect creat de: ARIDANA din 29 Noiembrie, 2008, 09:42:46 p.m.
-
Am ,in biblioteca mea,cateva carti de suflet pentru mine,amintindu-mi mereu de anii de liceu,perioada cea mai draga mie.De ce?Pentru ca am invatat foarte multe atunci,de toate felurile,desi a fost numita "epoca de trista amintire"(1985-1989),nu pot contesta,am trecut si eu prin neajunsurile ei.Chiar si-asa,nu ma pot abtine sa nu afirm ca,tot mai bine era atunci.Spun asta,cu referire la relatiile dintre oameni.Parca greul si necazurile te leaga mai strans,parca simti mai intens bucuriile, fericirea e in fiecare zi in care esti invingator si depasesti obstacolele,la limita chiar.
In fine,nu la asta mi-am dorit sa ma refer ci la faptul ca noutatea si intelepciunea unor vorbe de duh,ramane la fel de elocventa,chiar daca au trecut destui ani de cand au fost spuse,pentru perioada pe care o parcurgem.Oamenii din zilele noastre sunt in fond la fel ca cei de-acum 100 de ani...zorzoanele sunt altele.La fel se cearta pe "ciolan",la fel "se fura" unii pe altii si,mult mai rar,stiu sa se iubeasca la fel de simplu si adevarat,ca in trecut.
Sincer,eu cand am intrat pe Lovetime,altfel erau posturile,cu mai multa iubire in ele...
Chiar,nu acesta este motivul pentru care se cheama asa forumul?
-
"Archaeus",face parte din proza literara a lui Mihai Eminescu,la vremea cand am cumparat cartea(este Editura Minerva-1981),n-am citit aceasta povestire,poate ca nici nu o intelegeam,acum insa,veti vedea si voi.Sper sa va placa. :)
"Netagaduit sunt multe lucruri la priceperea carora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primarie sau pe-un subcomisar de politie-desi acestia sunt in genere oameni cari pricep tot.Cel putin cand e vorba de espropriarea unei gainarii,de insuflarea de respect in cetateanul macelar cu masuri false,oameni mai indemanatici decat cei doi de sus nu cunosc.Totusi ni se pare - se-ntelege ca nu impunem nimanui parerea- ca,afara de cumpene strambe si gainarii in fata ulitii,mai exista oarecari lucruri,de-o insemnatate secundara intr-adevar,de ex. filozofia,poezia,artele,tot lucruri cari scapa perspicacitatii numitilor domni,dar a caror existenta nu se poate nega.
Se vede ca autorul vrea sa-nceapa de la az buchi.Intr-adevar,lumea cum o vedem nu exista decat in crierul nostru.Nimeni nu va tagadui ca exista deosebire intre gansac si cane.Privirea canelui e inteligenta,el pricepe din lumea aceasta o portie mult mai buna decat gansacul;cu toate acestea,amandoua aceste fiinte au ochi si crieri.Lumea nu-i cumu-i,ci cum o vedem;pentru gansac cum o vede el,pentru cane item,pentru membru de la primarie-pentru Kant item.Totusi cata deosebire intre ochii de porc a susintelesului membru si privirea adanca a inteleptului de la Konigsberg.
Care-i adevarul?Cel vazut clar de un gansac sau cel abia intrevazut ca printr-o negura de Kant?Intr-adevar,iata un lucru ciudat.Cel dintai deosebeste lamurit grauntele de porumb de prundul galban,el inoata cu siguranta pe apa,masura cu ochiul distantele ce le poate ajunge si nu-i fara oarecare induiosesre in fata unei gaste in epoca virginitatii.Cel de-al doilea uita sa manance,voind sa sara peste o groapa cade-n mijlocul ei,iar frumusetile virgi- sau nevirginale trec pe langa dansul fara ca el sa-si fi ridicat ochii.
Cu toate acestea noi presupunem ca filozoful e mai cu minte decat un gansac,ba ca in problemele aceluia e mai mult adevar decat in sigurantele acestuia.
Un semn ca pentru o minte mare totu-i problem,iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur."
-
"E stiut ca regula pitagoreica din geometrie se numea puntea magarilor.Puntea magarilor pe care trebuie sa treci in orice cugetare mai adanca este:ca nu putem pricepe lumea in sine,si ca toata esplicarea ei este esplicarea unor reactiuni a crierilor nostri si nimic mai departe.Lumea-n sine ramane un problem inlauntrul caruia se rataceste cate-o raza slaba,cate-o fulgeratura pe care cugetatorul adanc o-ncremeneste pe hartie,pe care,citind-o,se naste in paretii capului tau acea rezonanta lunga care face sa vezi intr-adevar ca lume si viata sunt un vis.
Da,cum am zis,toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primarie.Viata are pentru el insamnatate numai intrucat se percepe taxa pentru inscrierea in condicele starii civile,moartea intrucat se percepe o taxa pentru ingropaciune si intrucat se adaoga cu unul numarul nascutilor si al mortilor.Membrul de la primarie nu vede in acesti oameni decat indivizi impozabili,subcomisarul-indivizi ce trebuiesc privegheati ca sa nu se fure unii pe altii si sa se tie de regula."
-
"Dupa aceasta patura de oameni urmeaza invatatii cuvantului.Acestia intreaba intotdeauna quid novissimi?Cartea cea mai noua e pentru dansii cea mai buna.Ei citesc mult si au in capul lor o multime de definitii,formule si cuvinte despre a caror adevar nu se indoiesc niciodata,caci n-au vreme de-a se indoi.Ii numesc ai cuvantului pentru ca intelepciunea lor consista in cuvinte,in cojile unor gandir pe cari memoria lor le pastreaza.Caci o gandire este un act,un cutremur al nervilor.Cu cat nervii se cutremura mai bine,mai liber,cu atat cugetarea e mai clara.La ei acest act,prin care cugetarea staraina sa se repete intocmai in capul lor,nu se-ntampla,pentru ca multimea citirei si obosirea creierului nu o permite.Cele citite trec ca niste coji moarte in hambarul memoriei,de unde iese la iveala apoi tot in aceeasi forma.
Iar eu din parte-mi gandesc asa:orice-ar gandi un om singur,fara s-o fi citit sau auzit de la altii,cuprinde o samanta de adevar.De aceea cartile vechi,pe cari oamenii nu le scriu numai iac-asa,numai ca sa le scrie,ci pentru ca gandise ceva ce le-apasa inima si voiau s-o spuie si altora,cartile vechi eu unul le citesc si gasesc intre lucruri absurde unele seminte de lumina pe cari apoi le tin in minte."
-
.Chiar si-asa,nu ma pot abtine sa nu afirm ca,tot mai bine era atunci.Spun asta,cu referire la relatiile dintre oameni.Parca greul si necazurile te leaga mai strans,parca simti mai intens bucuriile, fericirea e in fiecare zi in care esti invingator si depasesti obstacolele,la limita chiar.
Da... insa de cele mai multe ori oamenii privesc nostalgic trecutul - alegand sa vada doar partile frumoase :) nu si cele urate. Ma mai trezesc uneori regretand vreo 'fosta', si cat de fain putea sa fie - dar daca ma scutur putin amintind de un caine care iese dintr-o apa rece, imi dau seama ca de fapt e doar wishful thinking. Uit mereu si partile urate doar pentru ca frustrarile din prezent ma arunca intr-o visare despre ce bine era..
In fine,nu la asta mi-am dorit sa ma refer ci la faptul ca noutatea si intelepciunea unor vorbe de duh,ramane la fel de elocventa,chiar daca au trecut destui ani de cand au fost spuse,pentru perioada pe care o parcurgem.Oamenii din zilele noastre sunt in fond la fel ca cei de-acum 100 de ani...zorzoanele sunt altele.
Una din 'calitatile' unui geniu este ca mesajul lui ramane adevarat cu trecerea anilor. Imi amintesc asta din liceu.. cand discutam despre Caragiale si societatea pe care a surprins-o. Genialitatea consta in faptul ca putut surprinde fix acele trasaturi 'fundamentale' ale omului ('sunt in fond la fel' cum zici si tu) incat suna foarte realist - parca am fi azi :)
Mi-a placut si comparatia cu gansacul (gâscan) si Kant :) foarte cinica observatia de la final : "Un semn ca pentru o minte mare totu-i problem,iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur." Hehe. Poate mintii mari ii lipseste putina instinctualitate din cele 75 de grame de creier - ar duce-o mai departe putin si nu s-ar complace in dileme circulare :laugh:
-
PS: Am sters mesajele care bruiau acest topic din curgerea pe fagasul lui... sper sa nu fie cu suparare pentru nimeni, am lamurit cu toata lumea cum stau lucrurile :) si am facut curat. Escu + no_more s-au grabit cu aprecierea, cu toate ca si eu am citit cu atentie - dificultate am avut doar datorita limbajului vechi folosit in carte.
Textul e frumos daca treci dincolo de bariera si multumesc pentru el :) eu cel putin nu stiam de asemenea 'bijuterii in scris'.
-
Nu e toata povestirea,continuarea este si mai frumoasa,are si dialog,daca am voie sa o postez,promit ca,sub fiecare fragment si spun ce mi-a placut,in fine,cum l-am inteles eu. :-[
-
si eu ma bucur ca ai postat fragmentele. Am citit acum ani buni Archaeus si uitasem multe, foarte multe... Da, cred ca e foarte bine sa postezi si ce crezi tu, o vor face si altii, cred... E un subiect interesant in opinia mea. Daca ai rabdare, scrie. :)
PS. Ca si tine, si eu cred ca acum inteleg mult mai multe.
-
"Asa,in una din zile stam fluierand la fereastra deschisa,era zapada si frumos afara,cand iata vad trecand un batran c-o manta lunga in spate si cu palaria cu marginile foarte largi.Il vad intrand la Corabia lui Noe.Corabia aceasta este o crasma unde se gaseste vin unguresc bun.Acolo aveam si eu masa mea de bastina si sara,cand mi se ura cu cititul si scrisul,ma duceam la mesuta din coltul corabiei si mi se parea ca ma faceam iar copil,ca eram in vremea lui Sim,Ham si Iafit.Cand il vad intrand pe batran zic:"Ce drac!pe acesta nu l-am vazut niciodata...hai sa vedem cine-i?"Iau palaria din cui,cobor iute scarile si la Corabie.
Intru-nlauntru...mosneagul-la masa mea.Corabia era intr-o odaie mare,boltita si intunecoasa in care si ziua ardea lampa.Batranul era interesant.Parul capului era alb,ras cu totul la fata,ochii suri,mari si patrunzatori,apoi mirosea de departe a tabac si mie mi-a placut totdeauna oamenii care mirosa a tabac.
I-am dat buna sara si m-am pus in fata lui,pentru ca eram in dreptul meu sa sed la masa mea.El rasari oleaca,dar nu spuse nimic.Apoi incepu a ciocani in masa cu degetele lui lungi si subtirele si fluiera pintre dinti...Era o necuviinta...dar acuma eu taceam;caci oricat de necuviincios ar fi fost,aria era de-o frumusete rara...era subtire ca bazaitul de albina,dar ti se parea ca-n gura lui s-a asezat un virtuos de violina lung de o palma si,pe o vioara cat cojita unei alune,canta subtire si frumos,de stai indragit de el...Apoi tacu si iar incepu a ciocani cu degetele lui lungi,incat mana lui imi paru un paingan mare,care joaca tremblante.
-Iarta-ma,d-le Doctor,zisei eu incheindu-mi surtucul dinainte,dar mie-mi pare ca aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva...si as voi sa va-ntreb...
-Aria asta ai auzit-o in capul d-talae,zise el,pe cand stergeai ciubotele lui Beethoven.
-Ma iarta,d-le,dar nici n-am avut onoarea de-al cunoaste pe Beethoven.
-Ce stii d-ta,daca l-ai cunoscut sau nu.Eu iti zic ca l-ai cunoscut...Eu iti zic ca i-ai sters ciubotele, si basta.
"Ce dracu!Ii nebun mosneagul iesta",gandeam eu.
-Ce dracu!Ii nebun mosneagul iesta,zise el clipind din ochi si imitandu-mi glasul intocmai.Apoi urma:Chelner!Vin de maghiarat de cinci ani,astupat bine...Iute.Ei,nepoate,urma el,asa-i ca cea dentai gandire care ti-a venit in minte la raspunsul meu a fost"Ce dracu!Ii nebun mosneagul iesta".Vezi tu,asta voiam s-o stiu!...Omu-i ca o vioara...daca pui degetul intr-un loc pe coarda,suna-ntr-un fel,intr-alt loc intr-alt fel,dar o vioara samana cu alta.Astazi ma simt dispus sa fac filozofie si bine ca te-am gasit, nepoate,pentru ca mie-mi pari un om neofenziv si care se mira,si mirarea este mama intelepciunei.
Eu cascam gura.
Batranul se uita la mine si-ncepu sa rada.
-Spune-mi nepoate-daca poti-un lucru imposibil si o idee imposibila.
-Un lucru imposibil e ca eu sa fi sters ciubotele lui Beethoven,care a murit inainte de atatia ani,iar o idee imposibila este ca ceva sa fie si sa nu fie tot in aceeasi vreme.
Chelnerul aduse vinul cerut,mosneagul implu un pahar mie,unul lui,pe care-l desearta pana-n fund.
-Asculta-ma, nepoate,tu nu esti un prost,zise el.Ai auzit tu vreodata despre Archaeus?
-Ba nu.
-Nu?Ei bine,Archaeus este singura realitate pe lume,toate celelalte sunt fleacuri-Archaeus este tot.
-Ptiu!bata-te vina,unchiule,cu tot Archaeusul tau...Cum vad,vrei sa ma iei peste picior.Cine ti-i Archaeus?
-Ssut!Taci,nepoate...Toate celea la vremea lor.Am sa-ti spun eu indata cine-i Archaeus,numai mai intai bea-ti paharul de vin si asculta urmatoarele cuvinte a mosului.Cugetari imposibile nu exista,caci,indata ce o cugetare exista,nu mai e imposibila,si dac-ar fi imposibila n-ar exista.Ce este imposibil?Am sa-ti spun indata o multime de probleme.Conditiile a orice imposibilitate sunt in capul nostru.Aicea sunt legile ciudate carora natura trebuie sa li se supuie.Aicea-i timpul cu regulile lui matematice,aicea spatiul cu legile lui geometrice,aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absoluta,si daca le stergi acestea...si un somn adanc le sterge pentru cateva ore,ce simtamant ne ramane pentru acest interval al stergerii?Nimic.Si cu toate acestea sosesc momente in viata in care aceste trei elemente ale mintii noastre,aceste sertare in care bagam o lume dispar pentru o clipa...e drept,ca o fulgerare numai,dispar sau in parte sau in tot si stai ca inaintea unei minuni si te-ntrebi...asa ca omul care crezuse ca tot ce vede e chiar asa cum este...ca oare ce-nsemneaza asta.Cand privesti o fizionomie ciudata,iti vine de la ???sine intrebarea:oare cum dracu o fi gandind acest om?Ba din lipsa unuia din cele cinci simturi,chiar venind mai tarziu,modifica radical lumea cugetarii.
-Cum asa?Apoi tocmai Beethoven a compus muzica pe cand pierduse auzul.
-Stiam c-ai sa-mi obiectezi aceasta.Da,Beethoven compune opera Fidelio dupa ce uitase de mult natura vocii omenesti...el scrie muzica pentru voci cum crede el c-ar trebui sa fie si te trezesti fata c-o opera care ti se pare ca fuge dinaintea ochilor...c-ai privi-o cu binoclul intors...s-ai vedea departe,departe,in fundul cugetarii unui om,ceva straniu ce pari a nu pricepe bine,pana bagi de seama ca sunt inchipuirile unui surd despre vocea omeneasca,a carei natura normala el o uitase sau avea numai o reminiscenta slaba despre ea.Dar inchipuindu-ti ,cum ca toti oamenii ar avea in urechea lor numai o reminiscenta de memorie ca aceea a lui Beethoven...toata opera s-apropie vadit,ca si cand ai privi-o cu sticla asezata normal la ochi...ba se-apropie incat toata scena ti se-aseaza in cap,s-auzi opera urlandu-ti in craniul desert,cu boschete,cu temnite,cu actori,cu actrite cu tot.Cum va fi aratand capul unui om care are o opera sau o drama-n el,cu oamenii ei interesanti,cu lumina de lampe,cu panzele zugravite,cu totului tot in capul lui...Un teatru intreg in care sufletul lui,ghemuit intr-un colt al salei,e singurul spectator.
-Bine.Dar de ce sa nu credem ca faptura normala a omului este cea anume facuta ca sa vada adevarul?
-Dece?Pentru ca tocmai aceasta faptura normala nu este una si-aceeasi-totdeauna vor fi mici deosebiri;unde deosebirile sunt mari,avem alta lume......"
-
Ce cred eu,despre cat am scris din povestire, este ca fiecare dintre noi suntem liberi sa cugetam despre ceea ce ne inconjoara.Suntem inzestrati sa o facem,doar de noi depinde ce alegem(desi,eu nu prea agreez "Trebuie sa alegi!",in acest caz aleg cu draga inima sa fiu altfel,dupa mintea mea,sa nu "iau de buna "parerea altora,fara a verifica)...alegem sa ne conduca altii,acceptand "viziunea" lor asupra lumii si ordinii lucrurilor,sau incercam sa avem o opinie proprie,sa o sustinem cu argumente,chiar daca suntem considerati diferiti,ciudati chiar uneori.
Cat despre trecut si "mai marii vremurilor",chiar trebuiesc luate de "bune" cugetarile lor,cu atat mai mult cand isi gasesc "aplicabilitate" peste ani(chiar merita efortul de a citi textele cu exprimarea diferita,pentru a ajunge la intelesul lor).
-
"...Dar sa urmez.Nu stiu daca cineva s-a visat vreodata elastic...ca poate creste,se poate imfla,se poate contrage...Daca pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimenea din somn,el ar trai o viata-ntreaga c-o lume reala si pipaita,caci in somn se pipaie asa de bine ca-n trezire...va sa zica nu lipseste nici acest control,cel mai sigur al realitatii...Si acest om s-ar contrage-ntr-o cartofa care-ar striga oamenilor de pe ulita sa ia sama sa nu-l calce,ori s-ar subtia intr-o prajina cu barba englezeasca si cu palarie nalta,ori s-ar ingrosa ca un birtas bavarez...ar trece printr-o mie de figuri el insusi si,dac-ar dormi toata viata lui,nici in minte nu i-ar veni sa se-ndoiasca ca aceasta este natura lui,ca altfel nu poate fi si ca toate trebuie sa fie cum sunt...Daca s-ar trezi putin inainte de-a muri,ar crede,din contra,c-a adormit si ca viseaza.O lume ca nelumea este posibila,neintrerupta fiind de-o alta ordine de lucruri.Exista multe buruieni cari,aducand o mica modificare a organului vederii,creeaza inaintea omului o alta lume.O bautura preparata dintr-un burete mareste proportiile lucrurilor.Un pai pare cat o barna si omul,in reminiscenta figurei ce-o avuse inainte de asta,sare peste-un fir de pai din drum.Un lan de grau devine o padure de aur,oamenii devin uriesi si poate ca povestea veche,ca inainte uriesii locuiau pamantul,atarna de constructia ochilor de pe atunci si nu de marimea lor obiectiva sau,mai exact, de marimea in care reflecta ochiul nostru de astazi fapturile omenesti.Care este criteriul realitatii?Despre ochi nu mai vorbim...Cine nu stie cu cata realitate,cu cat adevar se prezinta in vis chipuri cunoscute,gradini,case,strade;urechea aude muzica placuta si mintea si-aduce aminte cu c-a mai auzit odata aceasta muzica...Un amic se arata...el a imbatranit,vreo cativa peri albi are pe cap...mintea-l compara cu reminiscenta ce-o aveam despre dansul,si inchipuirea cum el a fost si vederea concreta cum este ne smulge parerea de rau:"Cum s-a schimbat omul acesta!"...In starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplita realitate...Omul e torturat,e pus pe cruce,e batut,fara ca cineva sa-l atinga.Cele mai cumplite dureri fizice sfasie sufletul si-i brazdeaza fata...din contra,dureri reale in sensul nostru il gasesc nesimtitor...Nu avem criteriu...Nu stim daca stim ceva...O credem fiindca o cred si altii,pentru ca e o norma predomnitoare,si asta nu fiindca lumea ar fi cum ne-o inchipuim,ci pentru ca om cu om samana mai mult ori mai putin...Poate-se zice insa ca cutare om ciudat nu are drept cand spune ceva?Cu ce-l combati?...Cu aceea ca si altii zic ca tine ca nu-i asa?Cu ce drept?Valoarea privirei lui este aceeasi cu valoarea privirei noastre...numai c-a lui e izolata,pe cand a noastra gaseste si altele turnate pe-acelasi calup.Dar e un visator?Bine.Cine?Noi ori el?Asta e intrebarea...Poate ca noi nu facem alta decat sa visam intr-un fel si el intr-altul...."
-
M-am intors...
Archaeus,ce mi-am dorit de la acest topic si care era mesajul pe care am vrut sa-l transmit.Acela ca ,ceea ce ne face oameni este frumusetea celor ce reusim sa gandim,cu mintea noastra ,sa imaginam-lumi intregi ...Cel mai frumos este sa treci peste complexele proprii si "gura lumii",de care nu scapa,oricum nimeni si sa ai curajul(care presupune,dupa mine o doza de nebunie+inconstienta+naivitate si,cea mai mare parte...increderea in om si puterea lui de intelegere).
Tinere talente sunt oriunde,iar talentul necultivat e ca si cum n-ar fi existat niciodata,daca se pierde de frica acelora ce n-au alta treaba,decat sa huleasca si sa improaste cu noroiul neputintei lor,cea de-a se arata cum sunt de fapt.
Faptul ca folosim nick-name si stam la adapostul unor avataruri,ar trebui sa ne faca sa ne simtim protejati(eu asa ma simt,sa nu mai fim decat noi,cei adevarati.Nu toti gandim asa,din pacate.Ori pozam in ceea ce nu suntem-mai buni,mai frumosi,,mai destepti,ori alegem sa-i ironizam pe cei ce-si deschid sufletul,asa cum se pricep.Cel mai rau este cand,unii dintre acestia au si o ...functie.
Si,ma opresc.
PS:Am spus cuiva,acum ceva timp,ca nu-mi mai este frica de Dumnezeu ci il respect.De ce?(asta nu i-am spus si nici n-a avut rabdare sa termin pentru a afla)Pentru ca am incredere si il admir.Persoanei respective i-am mai sppus si ca,pe ea o respect dar nu de tot.Acum,continuarea o stiu doar eu si cel pe care il respect .
-
"Povestea iubirii"
A fost,o data ca niciodata,o insula unde locuiau toate sentimentele.Intr-o zi au fost anuntate ca insula se va scufunda,asa ca toata lumea si-a reparat barcile si a plecat.Doar Iubirea a fost cea care a ramas pana in ultimul moment.
Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare si eleganta.
"-Poti sa ma iei si pe mine cu tine?",o ruga Iubirea.
Bogatia a raspuns:"-Nu mai este loc pentru tine aici!"
Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate care trecea,de asemenea,intr-o barca frumoasa:
"-Vanitate,te rog ajuta-ma!"
"-Nu pot sa te ajut Iubire,esti uda si asta ar putea sa-mi strice barca."
Tristetea era si ea pe acolo,asa ca Iubirea a indraznit sa-i ceara si ei ajutorul:
"-Tristete,lasa-ma te rog sa vin si eu cu tine."
"-Oh,Iubire,sunt asa de trista incat am nevoie sa raman singura."
Fericirea a trecut si ea pe langa Iubire,dar era asa de fericita incat nici macar n-a auzit cand a strigat-o.
Deodata,s-a auzit o voce:"-Vino Iubire,te voi lua eu cu mine!"Era un bataranel.Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul.Cand au ajuns pe uscat batranul si-a vazut de drumul lui.Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza a intrebat-o e Cunoastere:""-Cine m-a ajutat?"
"-A fost Timpul.",a raspuns Cunoasterea
"-Timpul?Dar de ce m-a ajutat Timpul?"
"-Deoarece numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata este Iubirea."
-
"Umbra mea"-Mihai Eminescu
"Adeseori,cand stau inaintea fumegatoarei lumini galbene a lampei mele,cand ma uit in ochiul ei cel rosu,cand deschid cate-o carte batrana,plina de nerozii batrane,de credintele unei lumi cu capetele indealtfel ca si ale noastre (lucru ce arata de fapt relativitatea adevarului),adeseori zic,conversez cu lampa mea verde si veche si ma uit sub cojocirocul ei,cand falfaie fantastic,ca si cand i-ar fi dor de tavan.Cand privesc vis-a-vis de mine,in peretele rau varuit,vad onorabila mea umbra,cu nasul cam lung si caciula peste ochi,si-mi fixez ochii drept la ea si cuget...cugetarea mea e vorba pentru ea,caci ea ma-ntelege si-mi raspunde tot in gandiri lungi si desirate la ceea ce o-ntrebasem,fara ca sa ma multumeasca cu acele raspunsuri,caci nu vorbesc in gand decat eu cu mine.Eu cu mine.Ciudat!Aceasta despartire a individualitatii mele se facu izvorul unei cugetari ciudate,care ma facea sa fixez aspru si lung umbra mea,astfel incat ea,jenata de-atata cautatura,prindea incet,incet conture pe perete pana ce deveni clara ca un portret zugravit in ulei,apoi se ingrosa plastic din perete afara,astfel incat sari din cadru jos si ma saluta surazand,ridicandu-si caciula din cap.
-Sara buna,domnul meu,zisei eu,si-i intinsei mana,dar dadeam in vant,caci umbra,desi imbracata,desi frumoasa,nu era totusi alta decat umbra.Ii oferii un scaun si ea sezu.
-Esti nemultumit cu lumea,zise surazand.
-Da,raspund eu asemenea surazand.
Se-ntelege ca acuma n-am facut decat a rasuci firul cugetarilor si de a sta de vorba cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirei.
-Stii ceva,ii zic eu,te las pe pamant in locul meu,in impregiurarile mele,si eu ma duc de-aicea sa-mi petrec catava vreme in luna.Unde nu-s oameni,nu poate fi ura,si de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur,fericit,fara grija,iar tu sa petreci pe pamant in locul meu,cu simpla indatorire de-a insemna in ziarul tau tot ce ti se va petrece-memorii pe care le voi citi si eu."
-
"Lampa ardea intre el si mine,cartea sta deschisa,in care un pedant daduse curs cugetarilor sale asupra lumei,orologiul zbarnaia ragusit 12 ore,umbra mea se culca pe patul de scandura acoperit c-un paier,ia eu imi luai mantaua de-a umre,ma uitai,iesind din casa,prin borta usei,la fata stapanei din casa care tocmai se dezbraca,ca sa se culce si ea,apoi pe varful degetelor trecui prin bucatarie,prin tinda si,cand iesii afara,inchisei usa dupa mine si incepui a merge incet,incet in lumina lunei,pe stradele largi ale orasului cu ferestre si porti inchise,cu ziduri albe si galbenite de luna,cu perdelele lasate,cu cate un pazitor de noapte cu mustata infundata in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori ,in fine,o liniste somnoroasa,un aer cald de vara,o luna stralucita,stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar,un cer albastru si fara nori,case inalte a caror stresini de caramida se uitau in luna-iata tabloul.Fetele ce dormeau in budoarele lor parfumate,mangaiate de-un roi de vise de aur,studenti care dormeau cu capul pe cartile lor visand la ministerii,dandi visand vanari si cai,prosti nevisand nimica-ce imi pasa mie de lumea ce dormea,pe care o uram si o paraseam spre a nu reveni poate in ea?Pasurile mele grele pocneau in pietrele patrate ale stradelor,eu ma-nfasasem infundat in manta cu palaria peste ochi si mergeam asfel pe luminatele strade,fara ca luna sa imi faca vre-o umbra pe ziduri,caci pe-a mea o lasasem acasa,astfel incat eu insumi nu paream decat o umbra neincaputa,ce fugea pe murii caselor insirate pe rand."
-
"Sunt doua feluri de a-ti trai viata...
Unul de-a crede ca nu exista miracole,
Altul de-a crede ca totul este un miracol." Albert Einstein
"Oamenii se impart in doua categorii:
cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si
cei care l-au gasit fara sa-l caute."" Emil Cioran
"Viata este un teritoriu neexplorat
Isi dezvaluie povestea clipa cu clipa
Fiecare zi reprezinta un nou inceput,o noua mica viata.
Multi s-au luptat pentru a trai pana in acest moment,pana in aceasta zi.
Aceasta zi ne da ocazii pentru a invata ceva nou,
exista lucruri care ni se intampla doar o data in viata,
si depinde de noi daca...
vom profita de acestea sau nu." Leo Buscaglia
"Trebuie sa stii cand se incheie o etapa din viata ta.
Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar...
...pierzi bucuria de trai si sensul vietii." Paulo Coehlo
"Viata nu inseamna a trai ci a sti pentru ce traiesti.
Cei mai multi traiesc zile,putini traiesc viata." Nicolae Iorga
"Viata este ceea ce ni se-ntampla in timp ce planificam viitorul." John Winston Ono Lennon
-
"Intrase într-o stare specială,în care,de ce te-afunzi,de-aia te-ai mai afunda.Că e ca o mlaştină-se şi vedea bâţâindu-se in sus şi-n jos într-o mlaştină verzuie,plină de lintiţă şi de nuferi putrezi,şi aci-i venea apa la gură,coclindu-i cerul(cel de sus,cu stele),aci reuşea să se salte-n vârful picioarelor şi sa respire adânc."Nu musteşte,uită-te la ea ca nu mai musteşte"-articula el,în gând,o idee.Şi iar îşi mai aruncă ochii în jur,ba puse mâna streaşină,si iaraşi realitatea nu musti.S-a întrerupt mustirea?Se freacă la ochi-avea ochii mici,sub gabaritul normal parcă,şi foarte vioi,ca de veveriţă-,ca o coadă de veveriţă de vioi,mereu izbeau într-o parte şi-n alta,măturau,râdeau realitatea înconjuratoare,văzând în ea multe şi mărunte.În momentele de concentrare,ochii i se micşorau şi mai dihai,deveneau de-o expresivitate greu de uitat,că aproape citeai în ei ce urma să-ţi spună.Vorbea atunci în gâlgâiri,în salturi calitative, "dădea din el" ca o poiană de licurici conectaţi la curent de 220-făcea observatii surprinzătoare,mărea,micşora lucrurile fantastic,întorcea butonul gândirii cu atâta repeziciune,că,privindu-l,aveai o idee de ce va să zică să fie omul inspirat sau,mă rog,săa fie altfel.Dar asta nu ţinea mult,ochii i se stingeau.Parcă,econom,întrerupea sclipirea din ei,cădea în muţenie,asculta cu sfinţenie toate tâmpeniile altora şi,dacă nu le aproba,lăsa să se înţeleagă că le-a înghiţit cinstit,acum o să le rumege.Pâna când iar îi venea şi te "pocnea" cu atâta violenţă încât te mirai de unde energia aia,rămâneai oarecum în marginile gândirii lui ca iepurii pe şosea paralizaţi de lumina farurilor.Cu asta se întorsese el din expediţia "în clocot"(expediţia în clocot,de reţinut),că ea nu mai musteşte.Realitatea(uneori punea subiectul la urmă,ca nemţii predicatul).Adica ea,care până mai adineauri uite-aşa colcăia,fierbea seve,miresme,semnificaţii,într-un cazan de ţuica-fiindcă le şi distila parcă,le trăgea şi-un alambic,să fie mai tari-,dintr-odată, "stop cadru" pe secvenţă,reluăm de jos",şi se oprise,nu mai pocnea sub paşi.Esenţele nu se mai împleteau,nu mai intrau unele în altel,croşetându-se într-un cuib imens de rândunică,dar făcut din pânze de păianjen,dacă o rândunică şi-ar face cuib din pânză de păianjen.Odată,ţac! Se oprise,i se părea stearsă,palidă,ba chiar niţeluş altfel.
"Te-ai schimbat,ce-i cu tine?",vorbea el cu realitatea(de fapt era realitatea lui sufletească)."Ce e cu tine,fă?" dădu să înlocuiască acest "fă" cu o expresie mai elevată,mai din Larousse,dar fu prea târziu.(Îşi corecta exprimarea şi-n gând,ca şi când ar fi trebuit să se publice pas cu pas).Ia mai duca-se pe pustii!Nu ştia ce-i cu el.Ba ştia dar nu vroia să recunoasă."Simt că decad"-îşi aminti o însemnare din jurnalul lui Tolstoi,din tinereţe înainte de-a scrie ce-a scris."Atunci noi ar trebui să ne aruncăm pe fereastra vagonului,din cinci în cinci minute,şi să ne dăm cu capul de stâlpii de telegraf,totul trebuie calculat la ţanc,să te arunci când treci stâlpul."Ha,ha! Tolstoi simţea că decade când colcăiau(iar cuvântul obsedant) în el atâtea realităţi(alt cuvânt obsedant).Da,da,din cinci în cinci minute.Se uită pe fereastră-stâlpii treceau unul după altul,parcă încolonaţi,unde mă-sa se duc şi ăştia?-,dar mai amână.Amărăciunea din suflet,gâlma de amăraciune,se făcuse acolo o gâl mă,o purta cu el ca un cangur,o canguroaică-puiul în marsupiu.Sufletul nostru,ia te uită,are şi-o gâlmă de amărăciune!,pulsa ca o inimă.O inimă în suflet nu e deloc o tautologie.Şi simţea fiecare pulsaţie,ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge din sângele lui.Sânge din sângele meu,nu e un copil,ci o pocitanie de necaz,de nerealizare,de cai verzi pe pereţi.Şi l-ar fi anemiat încontinuu.Era într-o hemoragie de melancolie,acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte "întors pe dos".Şi am adăuga:şi iarăşi pe faţă,şi iarăşi pe dos."
MARIN SORESCU-"Trei dinţi din faţă"
-
Tu mă priveşti cu marii ochi…
de Mihai Eminescu
Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte;
Te văd mişcând încet a tale buze,
Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.
Urechea mea pândeşte să le-auză
Abia-nţelese, pline de-nţeles
Cum ascultau poeţii vechi de muză.
În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.
Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Şi-atât amor c-auzi pân- şi-n tăcere.
Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.
Fiinţa ta gândiri-mi am adaos.
Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.
A ta-i viaţa mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poţi să le şi sfaremi.
Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terţine suspinând, vedemu-l,
Dincolo el oftează în gazel,
Acelaşi e, deşi mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el…
Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.
Dar orişicând el alta nu aşteaptă
Decât ca ţie, suflete, să-ţi placă,
Tu să-l aprobi cu gura înţeleaptă.
În mii costume astfel se îmbracă,
Şi ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă…
Ş-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terţine,
Uitând ce-a vrut să-ţi spuie-n aste şire.
Au vrut să-ţi spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foieşte,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.
Ş-astfel pe mine el mă stăpâneşte…
Adună-n versuri ale mele zile
Şi-n strofe le-a legat grădinăreşte.
În poala ta zvârlind aceste file.
-
THE JAKOB RAT...
"Se spune că acel a cui nume nu este ştiut de moarte riscă să trăiască veşnic. Ne fiind înregistrat de Nefiinţă nu mai este reciclat pe axele trecătorului. Ne fiind schiţat de la un început spre un sfârşit timpul preia valoarea unui „este” – ca un prezent neterminat în trecut şi ne venit din viitor.
Jakob Şobolanul nu mai ţine minte de când e. Scutură vechime, scobeşte sfârșituri incomplete şi naşteri neterminate, scuipă aiciuri grabnice, rămâne amorţit pentru dicotomiile atribuite existenței, acele care îţi fac viaţa mai simplă şi mai inteligibilă.Nimeni nu-i poate confirma o dată, nici măcar aproximativă, în care ar fi deschis ochiul negru ca să vadă lumina zilei. Făcând parte din Comunitatea Suburbană ca membru de onoare era proslăvit în fiecare an. Cu toate acestea bătrânul Jakob rămânea abandonat în singurătatea sa, deoarece era de multe ori absent de tot ce se întâmpla pe la acelea şedinţe. Firesc e că rămânea să fie singur, însă asta defel nu-l supăra, niciodată nu s-a plictisit singur. E greu de spus dacă era nebun ori lucid, în orice caz avea de toate câte oleacă. Nimeni nu-i putea explica longevitatea, el zicea că n-o înţelege cum e.Au apărut mai multe legende miraculoase cu tentă de SF alcătuite pe seama lui Jakob. Precum acesta a fost pălit de un fulger care i-a întinerit carnea şi i-a înveşnicit sufletul – se pare că această versiune a pornit de la un cititor devotat scrierilor lui Eliade; ori că a fost prins de un geniu rău şi folosit în calitate de cobai în experimente ce vizau viaţa şi moartea, mare i-a fost norocul lui Jakob că oarecum a nimerit să fie unicul care a rezistat experimentelor şi apoi a reuşit să evadeze – scenariu numai bun pentru un film horror american. În orice caz acestea rămân fapte nedemonstrate.
Jakob avea un suflet blând, era ca un copil, suferea de amnezie cronică. Cu toate aceste nu prea cred că suferea prea tare. Era felul lui de a fi acolo unde alţii n-au fost. Nu-şi aducea aminte ce făcuse acum zece minute în urmă, însă putea cu amănunte să povestească ore în şir despre luptele purtate dintre eleni şi troieni.Lăsându-ne să consumăm acele zece falange ale Demiurgului, Jakob trăia pe un al unsprezecelea deget care era legat de lumea noastră printr-o reţea fină de pasiuni şi de plăceri. Deci avea anumite slăbiciuni sau mai bine zis mici desfătări care-i aduceau mari bucurii: se lasă legănat de gustul vinului roşu, apoi tradiţional urca pe un acoperiş se poziţiona pe labele din urmă, aşa încât găsea echilibrul unei figuri verticale ca să prindă vântul cu gura. Îngheţând curente de aer aştepta cu răbdare râgâitura care urma să apară însoţită de o tonalitate gravă de bariton. Gustul fluturilor de noapte – moliile gigantice – îl aducea la o stare aproape de extaz – mai, mai să se desprindă cu totul de ceea ce se numeşte normal. Şi încă mai purta după el un felinar furat de pe un brad de revelion. Felinarul juca rolul momelii.Deseori Jakob apărea în clădirea obosită a Academie de Ştiinţe. Aceasta îl atrăgea prin mai mulţi factori: în primul rând parchetul vechi care avea un scârțiit de o notă rar întâlnită. Jakob ştia să pășească în aşa fel ca scârţâitul parchetului să se armonizeze într-o pastorală beethoveniană; în al doilea rând îi plăcea să-l enerveze pe câinele mare şi zăbălos care după asfinţit era scos în ograda academiei; şi nu în ultimul rând îl atrăgeau ştiinţele.Jakob a vânat şi un gând într-un birou cu cifrele 3 0 6, care avea să-i descopere mai multe perspective în accepţia definirii unei ştiinţe.Se întreba de mai multe ori: dacă ştiinţele sunt tutelate de anumite domenii ale infrastructurii sociale, cum ar fi partea financiară, politică sau religioasă de exemplu, atunci cum putem vorbi despre o pretinsă obiectivitate în procesul cercetării?
Şi mai ales, dacă e vorba despre o ştiinţă socială în care nu pot fi aplicate metodologii clasice venite din matematici, de ce nu e chip să se accepte felul diferit de a explica anumite fenomene?Întregul adevăr aflat în ştiinţele reale se dizolvă în parţialitatea adevărurilor ştiinţelor sociale – se gândea Jakob şi apoi se grăbea să-şi explice poziţia faţă de felinar – ştiinţele exacte se pot lauda de obiectivitate incontestabilă, însă doar pe un segment limitat al realităţii, acest fapt s-a observat de mai de mult, din această cauză au apărut mai multe ştiinţe hibride (bio-chimie, astrofizică… ), care aveau ca scop atât lărgirea segmentelor cercetate ale realităţii, cât şi o comunicare eficientă dintre ştiinţele clasice. Apoi Jakob îşi amintea de Blaga şi de parabola sa referitoare la ştiinţele conştiinţei. „Aşa se spune acolo – că dacă s-ar aprinde o lumânare într-un crepuscul de vară s-ar ivi clar şi distinct un spaţiu proxim, apoi dacă te vei sili să desluşeşti cu aceiaşi claritate orizontul, nu vei reuşi şi atunci vei stinge lumânarea ca să te pomeneşti într-o beznă. Ochii se vor acomoda, cu toate că nu va mai fi clar cum a fost, vei putea desluşi în obscuritate orizontul”.– Te bucuri că eşti electric?! zâmbi către felinar Jakob, ştiinţele exacte reprezintă felul de a cerceta cu lumânarea aprinsă, iar acelea sociale se descurcă mai greu fără lumânare, însă sunt mai exhaustive.
Jakob parcă se clarificase cu anumite lucruri, dar tot mai rămânea îngândurat. Îl deruta controlul exercitat din afara asupra ştiinţei.– În sens utopic o ştiinţă trebuie să devină imparţială şi să se preocupe doar de obiectivizarea realităţii. Atunci o ştiinţa nu are decât să se autofinanţeze, ca să devină independentă. Şi ce crezi, iar se referi felinarului, acel Bacon aşa şi spune că cunoaşterea ştiinţifică e putere mare. Acum n-ar fi corect să cred că dacă ştiinţele nu se autofinanţează, atunci ele nu mai sunt ştiinţe propriu-zise. Ele rămân a fi controlate şi promovate de sistemul social. Şi atunci cum rămâne cu obiectivitatea ştiinţifică? Ştiinţa este închisă în biroul 3 0 6, între WC şi contabilitate…Jakob golise sticla cu vin, muşcase dintr-o molie şi imediat se repezi pe acoperiş scârţiind a Beethoven… "
UNDREA
-
Liniste de iarna
de Nicolae Labis
Cu vuiet vesnic, Suha sub maguri isi infunda
Pumnalul viu al undei, invaluita-n fum.
Ce limpede e cerul! Din linistea profunda
A sufletelor noastre s-a-mpartasit acum!
Da-mi palma. Uite-mi tampla. Ca aurul de grea.
Parca-i sub tampla inima mea. Bate.
Ne-nconjura in falduri si leganari de nea
Carpatii albi ai dragostei curate.
Atat de mult visata ai fost, cand pentru mine
Tu nu erai pe lume, ca nu stiam ca esti
Si c-ai putea aievea sa-mi oglindesti, senine,
Doar gandurile mele in ochii tai, acesti.
Visam un vis de iarna, ca infratiti pe zare,
In muntii albi ce-si poarta sublimul lunei nimb
Neintinat de valul suspinelor hilare,
Mari idealuri scumpe cu tine sa le schimb.
Si iata ca sarutul dintai, innobilandu-l
Cu contemplari subtile de vai si de taceri,
Mai nobil suna inca si mai firesc cuvantul,
Esenta vremii noastre si-a luptelor de ieri.
Ramanem in tacere si amintiri prelunge,
Cu viscol rosu gandul si visele ne-au nins.
Montanul peisagiu nu poate sa alunge
Din vine framantarea acestui veac aprins.
Cum poti tu sa-mi astamperi si lacomia gurii
Si lacomia vasta a gandurilor noi?
Ce liniste adanca-i in zbuciumul padurii!
Ce liniste-i in sensul furtunii din noi doi!
Cu vuiet vesnic, Suha sub maguri isi infunda
Pumnalul viu al undei, invaluita-n fum.
Ce limpede e cerul! Din linistea profunda
A sufletelor noastre s-a-mpartasit acum.
-
Vorbele
de Constantin P. Popescu
"Omul acel fusese pedepsit a urca un deal de nisip împingând cu braţele lui slabe o piatră mare.Îl osândiseră pentru că el crezuse că ştie toate limbile pământului şi îndrăznise chiar să le povestească tuturor despre asta.Credea,în biata lui naivitate,că şi ei toţi cunosc deja toate limbile născocite vreodată pe pământ.Îl duseră la poalele colinei de nisip fin şi strălucitor şi îi aşezară dinainte o piatră mare şi urâtă,asemănătoare unui cartof stricat şi plin de bube.Apoi plecară câţiva paşi mai departe şi se aşezară să-l privească.
Omul privi plecat piatra aceea grea şi urâtă.Ştia că urcuşul lui va dura atâta timp cât osânda trebuia îndeplinită prin rostirea vorbelor tuturor limbilor care trăiseră vreodată pe pământ.La urcare,cu piatra sortită lui înainte,cu picioarele afundându-se în pulberea nisipului alb,trebuia să spună vorbele,una câte una.Amestecate,lipsite de alăturarea atât de tocită a înţelesului lor.Că de fiecare vorbă trebuia să anine o lacrimă de-a lui.Iar sus,pe vârful colinei de nisip,când îşi îngăduia clipa lui de linişte cu gura uscată,zărea dincolo de deal oaza de cleştar.Tăcută şi liniştită,fără vorbe ci doar strălucind asemenea unui diamant,oaza aştepta.Acela era tărâmul liniştii dăruit celor noi.Ascunsă celor ce priveau rânjind,în lumina orbitoare a soarelui,cu mâinile streaşină la ochi.
Atunci,în clipa aceea de respiraţie tăcută,piatra cea mare se rostogolea la vale.Iar omul fugea alunecând pe nisip să ajungă la poalele colinei şi urcuşul reîncepea.Dar de fiecare dată cuvintele lui erau mai puţine.Se apropia de sfârşitul limbilor pământului şi de miile de vorbe rostite de glasul lui singuratec.Doar câte una sau două luminau cu razele lacrimei lui.Ştia că acele câteva vorbe sunt răsplata lui pentru osândă.Privea cum piatra cea mare şi grea se curăţa de bubele vorbelor vechi ale lumii,şlefuindu-se pe sine prin el,omul răstignit astfel pe colina de nisip.Jos,în partea cealaltă a dealului,îşi putea potoli setea,dar mai avea de urcat veacuri lungi,despre care omul acela pedepsit ştia că se vor încheia printr-o mare schimbare.Aceea a liniştii,a tăcerii,după ce piatra cărată de braţele lui slabe se va fi uşurat de putreziciunea goală a vorbelor vechi.Cădea şi urca,urca şi cădea,iar şi iar.Clipa de odihnă şi tăcere din vârful colinei era capcana de care ştiau şi cei care îl condamnaseră.Ştiau că nu e cu putinţă oricui trecerea colinei şi că numai aceluia care va putea descoperi dincolo de bubele pietrei grele adevărul tăcerii îi va fi îngăduită trecerea.Îl căinau şi îl batjocoreau de jos,atât de mult timp încât până la urmă obosiră.Plictisiţi de atâta distracţie dureroasă chiar şi pentru ei,judecătorii plecară,uitând de omul cu piatra cea grea şi colina pedepsei.
Omul urca mereu.Şi odată,pe când se rostogolea în jos cu mâinile întinse ca să ajugă piatra căzând la vale,i se păru că piatra străluceşte.El ştia,ştiuse dintotdeauna că ajunsese doar la cele câteva vorbe care îi luminaseră nopţile cu razele lacrimilor lui.Ştia că piatra aceea nu mai avea greutate,că într-o zi el o va lăsa acolo jos la poalele colinei lui,curăţită de bube şi strălucind ca un soare pentru judecătorii lui.Asta se petrecuse de-a lungul veacurilor,omul îmbătrânise şi abia acum înţelegea că fiecare fir de nisip al colinei aceleia era o vorbă rostită de el şi cei dinaintea lui.Iar el fusese osândit să descopere calea de urcuş către tainica şi tăcuta limbă a inimii lui.Din lacrimi,soarele îi dezvăluise minunea culorilor pure în razele fiecărui cuvânt rostit cu adevărat.Vibrând tainic şi cu puteri nebănuite de ceilalţi.
Mulţumea atunci judecătorilor lui pentru lucrul acesta şi îi ierta.
Jos,la poalele colinei,în dimineaţa aceea soarele păli în faţa strălucirii diamantului.Judecătorii se adunaseră iar după veacurile cele lungi şi îşi puseră palmele la gură de uimire,la un semn al tăcerii.Se uitară în sus,aşteptându-l pe omul pedepsit de ei.Îşi primiseră iertarea şi acum ştiau.Dar nu zăriră decât culmea colinei nisipoase sub cerul senin,fluturându-şi valurile ei de vorbe în bătaia vântului dimineţii.
Diamantul acela a devenit o piatră preţioasă faimoasă de când lumea,înnobilată de trudă şi şlefuită cu durerile vorbelor rostite de omul acela.Mii de bandiţi şi de hoţi o vânează şi o pândesc,furându-şi-o unul altuia,dar nimeni nu o poate avea cu adevărat.
Dincolo de culmea dealului,se odihneşte de veacuri omul acela,vorbind cu tăcerea lui discipolilor celor noi.
Numele lui e Sisif."