9
« : 25 Ianuarie, 2009, 02:39:34 p.m. »
Existam…cand intr-o zi apare din senin acel om minunat care era cu siguranta mai frumos decat in visurile mele. Ne-am indragostit din prima clipa. Era prea frumos ca sa fie adevarat. Zburam, cu fiecare secunda sentimentul crestea, inima imi exploda din ce in ce mai tare si reusea mereu sa ma surprinda unde poate sa ajunga si cum ea reuseste sa ma duca intr-o lume chiar perfecta. Am 24 de ani si as renunta la ei toti ca sa mai ating inca o data raiul. In timp sentimentele s-au transformat, ma obisnuisem acolo si acel ceva frumos devenise atat de mult parte din mine incat incetasem sa mai exist de una singura. A inceput sa-mi fie frica de acel ceva atat de frumos..n-am crezut niciodata in perfectiune si mi-era frica sa nu ma amagesc…plangeam de frica si cautam sa revin pe pamant. El era inca acolo langa mine fericit. Il stiam langa mine si déjà aveam asteptari prea mari: vroiam sa aud acele cuvinte care sa-mi dea incredere ca eu merit perfectiune si aceea perfectiune exista. Mi-este foarte usor acum sa spun ce prostie am facut…dar pentru mine atunci era un sentiment de frustrare care nu-mi permitea sa fiu fericita. Atunci s-au vazut primele diferente intre noi: el este o fire poate prea introvertita, eu mult prea extrovertita. Arunc cu cuvinte, fac prea mare caz din orice prostie, sunt rasfatata si pretentioasa si foarte impulsiva. Lipsa de comunicare a dus la prima despartire peste care a trecut poate prea usor amandoi. El a promis sa incerce sa discute mai des cu mine problemele noastre (desi a insistat sa mentioneze ca ar vrea totusi sa continue sa nu mi spuna lucruri care crede el ca ar putea sa-mi faca rau) iar eu am incercat sa-l lamuresc ca pot cu usurinta sa renunt la lucrurile care i se pareau ciudate in viata mea (prietenele dubioase, dorinta mea de duca in lume fara sa ma uit in jurul meu). Eram fericiti din nou impreuna dar asteptarile erau prea mari din ambele parti. Asa toanta am fost cand asteptam ca el sa inceapa o discutie despre problemele noastre…El n-o facea dar simultan imi arata prin infinit de multe gesturi ca ma iubeste. Eu nu vedeam, asteptam sa ma tranteasca pe canapea si sa-mi spuna: “mai femeie, eu te iubesc tu ce draq faci?!”. N-o facea…nu mai vroiam sa deschid nici un fel de subiect care ar fi putut fi interpretat ca un repros si am preferat sa adancesc distanta dintre noi, asteptand o reactie din partea lui. Nu venea, eu eram in ultimul an de facultate si cum imi este stilul m-am stresat mult mai mult decat era normal. Simteam ca el nu intelege asta, ca e rece si ca sunt singura. Intrasem intr-o stare depresiva (in care eram ratzusca cea urata si proasta pe deasupra care n-o sa reuseasca niciodata sa ia nota maxima, etc). Colegul de serviciu ma invita tot mai des la tigara. Nu-mi placea, ca barbat imi provoca desgust dar era un tip foarte destept. Incep sa-i ascult dezamagirile si imi provoaca mila ca un barbat la 28 de ani ca el este ajuns la fundul marii si nu se ma poate ridica. Ma asculta si el pe mine cum ma simt singura si cum fac sa-mi recuperez increderea in mine ca sa pot merge mai departe. Incet incet se indragosteste foarte puternic de mine. Incep sa simt asta si vad in ochii lui cum m-a transformat intr-o statuie la care aproape se inchina. Nu pot sa-l acuz ca desi stia ca iubesc si sunt trista intr-o alta relatie incepe sa-mi dea zeci de mesaje noaptea, mesaje pe care le primesc in dormitorul prietenului meu care poate o singura data m-a intrebat cine te cauta la ora asta. N-am stiut cum sa opresc asta, mi-era imposibil sa inteleg cum iubitul meu este si mai distant desi era prea putin probabil sa nu observe ce se intampla si tot asteptam o reactie…colegul era inca acolo si ma asculta cum il iubeam atat de tare pe omul de langa mine dar eram chinuita (chinuita de mine cel mai mult). Imi castigase un sentiment de respect imbinat cu acel continuu sentiment de mila. Mi-e rusine sa recunosc acum ca desi nu mi-a trecut niciodata prin gand sa ma uit la coleg ca la un barbat sau ca as putea vreodata sa pun egal intre iubitul meu si acest coleg n-am facut nimic sa opresc asta si inca am accentuat-o raspunzand la mesaje cu “te iubesc” cu “si eu te iubesc cum ma iubesc pe mine”. N-a fost unul, au fost mai multe. M-a ajutat sa imi recasting increderea in mine ca sa ma mobilizez si sa ma concentrez pe redactarea licentei simultan cu taskurile de la birou. Intr-una din zile, prietenul meu care de mult stingea lumina cand plecau prietenii lui si se intorcea cu spatele imi spune ca se simte singur. (mi se pare ca este un pas inainte, simt din nou ca ma iubeste dar stabilim sa discutam despre asta cand vom pleca impreuna in Praga). In Praga déjà era prea tarziu, eu nu intelegeam de ce nu mai reuseste sa se simta niciodata bine cu mine, el se inchisase si ma mult iar in Praga n-am facut decat sa ne certam ca el nu vorbeste cu mine, el motivand ca este obosit. Si evident ajungem si la despartire, cu mult inainte de licenta. Ma trezesc singura si cu foarte putin timp ca sa incerc sa inteleg sau sa constientizez ce mi se intampla. Motivele au fost cele pe care mie mi-e imposibil sa le accept: o data n-am dus gunoiul,o data n-am inteles ca este obosit si l-am pus sa ma ia de la Victoriei. Nu puteam sa cred ca ceva asa de frumos se poate termina din cauza unor prostii. Am aflat mai tarziu si indirect ca motivul era total altul (mesajele de la si catre coleg) dar nu de la el. Suferea atat de tare incat printre sute de lacrimi reusea sa-mi spuna fragmente pe care cu greu si stangaci reuseam sa le pun cap la cap. Il durea enorm, era ingrozitor de dezamagit de mine dar nu reusea sa ma urasca sau sa ma tina departe. Au trecut 8 luni de atunci….luni in care ne-am chinuit amandoi. Stiu foarte bine ca am comis greseala cea mai mare si as face orice sa repar ceea ce am facut. In aceste 8 luni mi-a fost imposibil sa renunt, am reusit sa-l conving ca il iubesc, ca as face orice ca sa pot repara ce am gresit, si ca mi-e imposibil sa renunt la sentimentele noastre pentru ca sunt ceva frumos. Ultima conversatie pe tema asta mi-a dovedit ca dupa atata timp el a reusit doar sa poata vorbi despre cat de mult la durut asta (asa cum am mai spus pana acum lacrimile il sugrumau) si ca ii e mai usor sa renunte. Stiu ca n-a reusit sa renunte (ma doare ingrozitor ca l-am chinuit atat, ca stiu ca periutza mea de dinti e tot acolo, toate lucrurile mele sunt exact asa cum le-am lasat, el explicandu-mi ca nu are puterea sa le mute). Mi-a cerut sa renunt pentru ca vrea sa-mi fie bine si pentru ca el stie ca nu e capabil sa treaca peste asa ceva, lucru pe care el nu l-ar fi facut niciodata.
Eu sunt o visatoare, stiu ca oamenii gresesc, eu gresesc foarte des dar de fiecare data am grija sa repar ceea ce am facut. Imi place sa lupt pentru ceea ce vreau si consider ca un lucru obtinut dupa multe greutati este infinit mai placut decat ceva luat de-a gata. Cred ca intensitatea sentimentelor este cu atat mai mare cu cat a trecut prin mai multe probleme. Nu imi place sa ma gandesc ca balta e plina de peste si ca undeva acolo este si printul meu pe cal alb care ma asteapta intr-o lume perfecta unde nimic rau nu se poate intampla. Din pacate nu mai pot face nimic. El stie ca il iubesc si ca ma iubeste dar nu crede ca mai depinde demine sa schimb nimic, indiferent de ce as mai face. Cum pot sa renunt, cum pot sa accept ca ceea ce am facut eu este iremediabil…am stricat tot si nimic nu se mai poate schimba?! Am fost intrebata daca nu cumva e o incapatanare: nu cred ca pot numi asta pentru ca iubesc tot la aces om si stiu ca e numai vina mea ca nu am inteles la timp ca si el ma iubeste si daca as fi fost putin ma matura lucrurile ar fi fost altfel. Oare nu poate exista o a doua sansa daca intr-adevar exista acel sentiment puternic?! Intr-adevar ar fi mai usor sa cauta in alta parte dar eu cred ca renuntam la ceva c ear putea fi foarte frumos. Ar terbui oare sa nu mai sper? Ar trebui sa pot sa ies cu altcineva fara sa am am un sentiment de regret si vinovatie?! Ar trebui sa mai astept sa se stinga totul desi nu-mi doresc asta?
Afişare Mesaje
...Banuiesc ca uneori trebuie sa si pierzi...