E adevarat ca parte din suferintele noastre izvorasc si din clasorul cu amintiri. Se spune ca ceea ce nu te omoara, te face mai puternic. Personal, prefer sa spun ca suferinta te purifica, insa la un moment dat te saturi de atata purificare. Si atunci qui prodest?!
Sa ne gandim ca amintirile fac parte din viata noastra, asa cum sunt ele, chiar daca parjolesc, chiar daca te sufoca, chiar daca te inneaca, chiar daca te apasa si, cu atat mai mult, chiar daca te bucura. Sa ne hranim sufletul cu ele, sa le luam ca pe un motoras cu ajutorul carui putem inainta, sa ne bucuram ca le avem, caci oare toti putem spune "da, am trait frumos, am avut parte de cea mai frumoasa poveste, am ars fiece secunda"?! ; indiferent daca protagonistii au fost invitati sau nu.
Pentru ca singuri decshidem usa, indiferent daca bate cineva sau nu, indiferent daca e persoana pe care o asteptam sau nu.
Legam amintiri, fie ca vrem sau fie ca nu vrem, si atunci nu ar fi mai bine sa le pastram vii in suflet pe cele frumoase?!
Amintirile mele sunt minunat de dureroase ... dar sunt minunate, pentru ca sunt parte din viata mea, pentru ca - e adevarat - musca din mine, dar in acelasi timp sunt fericita ca le am, la un moment dat asta a fost viata mea.
Spuneam ca daca ramai cantonat in trecut, nu ai nici prezent, nici viitor - trecut = amintiri -.
Sa ne traim frumos prezentul, ca sa putem spune maine ce minunat a fost!
Veti spune ca sunt basme, veti spune ca e teorie, veti spune ca nu e chiar asa.
Da, e adevarat.
Dar sa nu uitam ca traim acum, aici si nu vom sti daca maine vom mai putea avea amintiri ...