Simt o nevoie impetuoasa de a scrie. Am gasit acest site, v-am citit povestile, v-am simtit, v-am "retrait" trairile voastre... Asadar, ma apuc de scris! Insa ideile nu-mi vin ca altadata. Am observat ca pana si caligrafia mi s-a stricat. Cred ca si sufletul mi s-a uratit. Uneori simt prea multe, alteori parca sunt Sfinxul. A trecut copilaria. Am sperat mereu ca-mi voi pastra un gram de puritate, de inocenta naiva, insa intamplarile vietii mi-au luat tot si mi-au slutit sufletul. Incep si sa uit sa visez! Auzi!! Eu, maestra viselor!
Cand fericirea imi intinde o mana, o refuz. Incep sa caut partile rele. Poate de frica, poate din idiotenie. Nu stiu. ...mi s-a intrerupt firul gandurilor. ...ma credeam in stare de mai mult!
Acum cativa ani scriam pagina dupa pagina, cuvintele se asezau singure, iar cand reciteam nu-mi venea a crede ca sunt ale mele. Aveam sufletul curat. Uratenia lumii nu ma atinsese prea mult. Iubeam si visam. Vedeam frumusetea in orice, in frunze, pe-o banca, intr-un cuvant, intr-o privire, intr-o strangere de mana.
Uneori ma iau la analizat. Of! Cata dezamagire pe mine in acele momente! Ce penibil ma simt sub lupa mea!
Ma omoara atata superficialitate in jurul meu! Nimeni nu mai e capabil sa simte, sa iubeasca, sa viseze, sa faca un gest din bunatate. Nimeni nu-si aminteste ca are si suflet, nu doar un corp. Nimeni nu-si aminteste ca ar trebui sa aiba o constiinta si sa-si treaca faptele prin judecata ei.
Iar eu... eu am devenit atat de slaba, incat ma las atrasa de acesti "nimeni". Am invatat cum e sa urasti, am invatat sa nu mai iert, sa judec oamenii dupa aparente, sa- cataloghez, sa-i fac sa sufere, asa cum m-au facut si ei pe mine. Asta ma sperie! Ingrozitor!
Am ramas singura. Asta mi-am dorit. Insa acum singuratatea ma macina. Plang in voie, insa nu am un motiv concret. Nu am acceptat fericirea cu bucatica; o vreau toata! Poate nu e bine asa, dar altfel nu stiu sa fiu. Niciodata nu m-am saturat doar cu o jumatate de suflet. Mereu l-am vrut tot, sa fie doar al meu. Asa ca am renuntat. Nici daca pastram si nici asa, renuntand, nu pot face pace cu mine.
Imi pare bine ca v-am gasit. Au trecut doi ani in care nu am scris nimic. Mi-e dor sa scriu, sa simt, sa ma las purtata de cuvinte...