In alta viata in poienita aceasta era mereu vara, iarba si frunza nu-si schimbau culoarea, toamna sau iarna nici ca ajungeau. Printre florile si ierburile mereu verzi, doua luminite se zbenguiau de cu seara pana-n zori iar cand tinutul se acoperea cu margaritare de roua, in locul lor, din colturile opuse ale padurii un cerb semet si o ciuta apareau fericite in poienita sa-si cante iubirea. Nu se stie ce vraja ii tinea departe unul de altul si poate ca nici ei, vrajiti cum erau, nu-si imaginau ca lumea putea sa fie si altfel.
Intr-o zi insa cerbul a aparut mai tarziu. Caprioara tremura fara sa stie exact ce se intampla. In inima ei nu existau intrebari si nu existau raspunsuri. Poate asa era randuita viata pe atunci sau poate era... tot din cauza unei vraji.
Cand a sosit cerbul ochii ii erau plini de lacrimi. A vrut sa zburde dar... ceva se intamplase. In poienita viata s-a oprit in loc. Margaritarele de roua s-au topit pe rand in razele soarelui dar nimeni nu parea sa mai observe. Tarat de vantul dinspre rasarit soarele trist mergea spre culcare si cerbul nu dadea semn ca vrea sau poate sa se ridice. Era vremea luminitelor sa incante padurea cand a spus cerbul dragei sale ca trebuie sa plece in alta poienita spre care inca nu stie drumul. Oare au inteles ochii caprioarei? Oare nu? O luminita i s-a asezat cerbului pe frunte si...
Caprioara s-a retras in padure, drumul pe care mergea se umplea de frunze ce sangerau simtindu-i durerea. Iarba palea si pomii se cutremurau...
Un timp din padure nimeni nu mai venea sa-si cante iubirea in diminetile cu roua si nicio luminita nu mai alinta seara florile. Intr-o zi insa, din inima padurii o caprioara, ai carei pasi ii stiuse poienita, a aparut alaturi de un botic impleticindu-se. Era o mandrete de caprior cu pete albe si purtand semet o stea in frunte. Pamantul a dat de veste ierbii si florilor iar acestea curioase parca au reinvatat sa traiasca. Si s-au jucat caprioara si iedutul cat a fost ziua de lunga. Catre seara, nici nu se stie de unde, poienita s-a umplut de luminite stralucitoare care s-au intins ca un covor pana la intrarea in padure. Caprioara a pasit mandra alaturi de fiul ei. O singura data a intors capul si, cu un suras plin de inteles, a multumit celui mai batran licurici.
De atunci multe caprioare si cerbi au venit si-au plecat din poienita, multi licurici i-au insotit pe ultimul drum si de multe ori frunzele au sangerat. Dar prima data se spune ca in poienita aceasta era… mereu vara