Tema cu licurici

[Lorelei]

M-am gandit ca poate este momentul sa re-deschidem sezonul la teme de casa  Ca ne-am cam lenevit de la o vreme.
Asadar... va astept cu poezii (sau proza pana la urma) cu sau despre licurici. 

[crocantzel]

Imi place sa ma gandesc la licurici. Imi aduce aminte de copilarie. De serile fericite cand alergam pana in noapte cu prietenii si ne jucam, fara sa ne pese. Nu ne interesa ce ne aduce ziua de maine, ce o sa mancam, cum o sa ne imbracam. Nu stiam notiunile astea. Stiam ca avem caldura familiei, caldura prietenilor si asta era de ajuns. Traiam fericiti. Pana la urma cred ca e cea mai fericita perioada din viata. Copilaria. Cine mai sta acum noaptea sa numere la stele pana cand le acopera soarele? Cine mai fuge dupa fluturi sau licurici? Cine mai sare pe vreun gard pentru un mar care sa-l dea la schimb pe un pupic? Nu mai vad asa ceva la copiii de azi. Si imi pare rau. Obisnuiam sa prind cate un licurici noaptea si sa-l duc in camera mea, unde faceam intuneric bezna si stateam si il priveam. Si visam. Imi placea sa visez. Si acum, dar visele par mai intunecate. Daca acum ar trece un licurici pe langa mine nici nu cred ca l-as observa. Si poarta cu ei atatea amintiri. Prima dragoste, primul sarut. Primele nopti albe cu prietenii, primele nopti singur. Licuricii imi aduc aminte de atatea lucruri frumoase. Pacat ca bezna grijilor e atat de adanca incat cu greu mai pot sa arunce din cand in cand cate o sclipire.

[Lady Allia]

noaptea...un câmp plin de strălucire
ţesut în mii de ghirlande
şi luminiţe...
un dans vesel..., o sarabandă de licurici
mă sărută pe frunte,
pe ochii...
luându-mi sufletul la un vals copilăresc
şi stângaci...
stele licurici...se înlănţuie în jurul lunii,
iar eu mă trezesc sărutând licurici
în timp ce unul mi-a adormit pe palmă...!

[Semiramis]

licuricii sunt nişte insecte drăgălaşe. 




ştiţi cum atară un licurici care a luat viagra? ca un tub de neon 

[Lorelei]

Licurici de plâns şi dor
du-mă-n soare, la izvor
de lumină vie, mută,
simţurile să-mi asmută
şi să plângă-n cale marea
şi cărarea
şi urcuşul jucăuşul
şi amarul lumii mele
şi ulciorul plin de stele -
pizme rele, stele-iele.
Plângă câmpul, plângă macul,
mătrăguna şi aracul,
sacul, lacul
şi lăcusta picioroangă
floarea mărului pe creangă.
Plângă nourii de vată
plângă cerul, lumea toată
şi argintul de la stele
şi amarul lumii mele.



Licurici clipind în noapte,
vin’ sa-asculţi a’ lumii şoapte
frumuseţea de ţi-o-nchină
în lumina de neghină
ce sub aripa de humă
clipoceşte-n noaptea-brumă.
Vin’ să-asculţi oful pădurii
brazii surii
şi bălaiul despletitelor fecioare
rupt din soare
şi din scoicile amare.
Vin’ să scaperi dor şi-alean
prin nisipul din mărgean
şi în tainic cânt de mierlă
să răsară-o altă perlă
şi-n uimirea de coral
să scplipeşti-licureşti tot amarul de pe mal
şi-n uimirea de la stele
tot amarul lumii mele.

[Eve]

In alta viata in poienita aceasta era mereu vara, iarba si frunza nu-si schimbau culoarea, toamna sau iarna nici ca ajungeau. Printre florile si ierburile mereu verzi, doua luminite se zbenguiau de cu seara pana-n zori iar cand tinutul se acoperea cu margaritare de roua, in locul lor, din colturile opuse ale padurii un cerb semet si o ciuta apareau fericite in poienita sa-si cante iubirea. Nu se stie ce vraja ii tinea departe unul de altul si poate ca nici ei, vrajiti cum erau, nu-si imaginau ca lumea putea sa fie si altfel.
Intr-o zi insa cerbul a aparut mai tarziu. Caprioara tremura fara sa stie exact ce se intampla. In inima ei nu existau intrebari si nu existau raspunsuri. Poate asa era randuita viata pe atunci sau poate era... tot din cauza unei vraji.
Cand a sosit cerbul ochii ii erau plini de lacrimi. A vrut sa zburde dar... ceva se intamplase. In poienita viata s-a oprit in loc. Margaritarele de roua s-au topit pe rand in razele soarelui dar nimeni nu parea sa mai observe. Tarat de vantul dinspre rasarit soarele trist mergea spre culcare si cerbul nu dadea semn ca vrea sau poate sa se ridice. Era vremea luminitelor sa incante padurea cand a spus cerbul dragei sale ca trebuie sa plece in alta poienita spre care inca nu stie drumul. Oare au inteles ochii caprioarei? Oare nu? O luminita i s-a asezat cerbului pe frunte si...

Caprioara s-a retras in padure, drumul pe care mergea se umplea de frunze ce sangerau simtindu-i durerea. Iarba palea si pomii se cutremurau...

Un timp din padure nimeni nu mai venea sa-si cante iubirea in diminetile cu roua si nicio luminita nu mai alinta seara florile. Intr-o zi insa, din inima padurii o caprioara, ai carei pasi ii stiuse poienita, a aparut alaturi de un botic impleticindu-se. Era o mandrete de caprior cu pete albe si purtand semet o stea in frunte. Pamantul a dat de veste ierbii si florilor iar acestea curioase parca au reinvatat sa traiasca. Si s-au jucat caprioara si iedutul cat a fost ziua de lunga. Catre seara, nici nu se stie de unde, poienita s-a umplut de luminite stralucitoare care s-au intins ca un covor pana la intrarea in padure. Caprioara a pasit mandra alaturi de fiul ei. O singura data a intors capul si, cu un suras plin de inteles, a multumit celui mai batran licurici.

De atunci multe caprioare si cerbi au venit si-au plecat din poienita, multi licurici i-au insotit pe ultimul drum si de multe ori frunzele au sangerat. Dar prima data se spune ca in poienita aceasta era… mereu vara