" Voi iesi in drum, voi privi colinele si pe urma voi pleca. Voi pleca pentru totdeauna, nu voi mai reveni niciodata, aceasta e pedeapsa mea, sa fiu atat de singur incat sa nu impart aceasta singuratate nici macar cu un mormant..." (Octavian Paler)
Despartirile, ca si singuratatea, sunt de multe feluri si ele se completeaza intr-un mod pe care am ajuns sa-l simtim ca pe ceva firesc. Despartirea duce la singuratate, iar singuratatea doare mai rau cand iti amintesti ce a generat-o.
Ciudat, nu simtim ca viata e si un sir nesfarsit de intalniri, de cunoasteri, de descoperiri... poate pentru ca in tumultul ei nu mai avem timp sa ne bucuram, doar cand ramanem singuri cu noi insine, avem timp sa ne gandim ca am pierdut, ca mereu suntem mai saraci, ca si cum atunci cand ne-am desparti de cineva sau de ceva, ar lua cu sine o bucata din noi.
Si tot asa, despartire dupa despartire, ajungem sa nu mai ramana nimic din cei care am fost.
Abia atunci singuratatea devine deplina, cand nu ne-am mai rams nici macar noi insine, cand nici macar nu mai avem de ce ne desparti.