Un păr negru mătăsos mângâie cu delicateţe rotundul umerilor. Femeie. Mlădierea fină imprimă rafinament trupului subţire. Un veşmânt uşor, din spumă de mare încălzeşte trupul. E foarte frumoasă.
Un pictor făcuse portretul florii pe una din petalele sale…
copila Îi seamănă profund. Chip şi gest.
Mamă şi fiică.
Un pictor făcuse portretul florii pe una din petalele sale…
Prima dată mi-a atras atenţia în zorii unei zile. Lua masa împreună cu fiica ei pe terasa hotelului. Mânca fluturi albi prinşi de mâinile mici ale copilului. Era devreme când soarele se naşte în culori orbitoare. Părea o făptură din altă lume, coborâtă aici prin cine ştie ce complicitate a invidiilor sau a coincidenţelor.
Săruta fluturii înainte de a-i înghiţii. Era atât de multă dragoste concentrată în fiecare sărut încât ai fi putut spune că însăţi iubirea ea dezmierda. Unul câte unul, fluturii captivi linişteau foamea de dragoste a femeii.
Fascinare.
- Ştii, mi-a spus într-o zi gazda mea, se spune că odată, demult trăiau pe această insulă doi tineri. Fata era cea mai frumoasă din zonă. Seamănă puţin cu femeia aceea care a venit aici cu fata ei. Acelaşi păr negru, aceiaşi ochi de chihlimbar şi aceeaşi persistenţă de migdali în jurul ei parfum. Se iubeau ca doi nebuni. Se ştiau de mici şi se pare că înţelegerea asupra viitorului lor comun o luaseră când abia învăţau să vorbească. El nu era ca ea. Era frumos, însă părea mai viu datorită culorilor ce-l compuneau. Avea o piele albastră ce devenea transparentă cu reflexe verzui pe măsură ce creştea iar în ochii săi se scăldau cele mai frumoase nuanţe de albastru pe care doar o minte pricepută le poate concepe. Părea că nimic nu-i poate separa vreodată…Şi totuşi…într-o zi s-a dezlănţuit furtuna. Tunete şi fulgere năştea apropierea dintre ei. Privirea îi devenea incandescentă de furie iar părul îi forma tornade ucigătoare…iar el…doamne ce culori ale furiei îi puteau converti pielea…era multă durere între ei atunci.
Zvâcnea ca un cal nărăvaş în ochii mei. Un bici nevăzut îi ardea pleoapele fulgerelor şi tuna de durerea de a fi captivă. Aşa a dresat Munirul furtuna.
Apoi, ca prin farmec sau prea multă durere timpul s-a liniştit pentru ei. Nimeni nu i-a mai văzut. Se vorbea că el s-ar fi dus în mare transformat în delfin şi încă cel mai frumos. Un delfin transparent acoperind imagini ale unei vieţi anterioare. Despre fată însă, nimic. Până-ntr-o zi când a apărut mai frumoasă ca niciodată purtând cu sine un copil asemeni ei. Se spune că timpul o ocolise fiind condamnată să trăiască fără amprenta curgerii sale distrugătoare. Dar marea îi devenise acum străină. Venea s-o întâlnească doar când fluturii albi se lăsau prinşi pentru a hrăni tristeţile cele mari.
La început am crezut că era doar o coincidenţă dar am devenit mai atent la prezenţa ei aici. Am abandonat soarele şi m-am transformat într-un urmăritor amator. Nu era palpitant deoarece comportamentul ei nu avea nimic comun spectacularului. Zilele aveau o cadenţă calmă. Doar ochii îi erau altfel în fiecare zi. Pulsau.
În seara când focul s-a aprins în ochii ei am văzut-o plecând spre mare. Înota în larg iar trupul îi era purtat cu repeziciune parcă spre o întâlnire. Sau poate că nu. La un moment dat s-a oprit şi din valuri a apărut un delfin. Dansa uşor în preajma ei iar când a atins-o din mare au explodat lumini aurii. Sub mângâierile femeii delfinul se unduia graţios pulsând prin pielea transparentă dragostea a doi tineri frumoşi. Ochi de chihlimbar şi piele albastră. Parfum de migdali şi tristeţe.
În tot acest timp, fetiţa stătea pe nisipul blond şi se juca învăluită într-un vânt. Mici fulgere elibera vântul făurindu-i cercei. Săruturi repezi uşor tunate primea pe tâmplă. Era multă dragoste în învăluirea vântului…
Apoi a plouat cu lacrimi tăioase pe plajă, cu lacrimi albastre în apă. Mama şi fiica s-au apropiat şi-au plecat lăsând în urmă parfum de migdale amare.
Subiect: Două inimi, două inimi, două inimi... (Citit de 4697 ori)