Povestea iubirii lui Vladimir

[Lord_Saladin]

             Povestea  iubirii  lui  Vladimir
                                           
                                                 
         
Se scula  tremurand de frig… isi simtea mainile inghetate, in timp ce trupul si-l simtea amortit cu totul.Abia sa putea misca… Inca o noapte dormita pe strada …
Ii era foame, dar nu simtea pofta…ochii I se inchideau incet… vroia sa mai doarma, dar nu putea… cand inchidea ochii, atipea cateva clipe,dar  fiecare zgomot ce il auzea, chiar si cel mai banal, I se pareau de nesuportat… in piept, simtea o apasare grea… incerca sa se trezeasca. Musca cu patima din coltul murder de paine, stia ca avea nevoie sa manance… acel colt de paine ce il avea, ii lasa in gura un gust acru… era si umeda painea… .
   Hartie nu mai avea… obisnuia adeseori sa faca desene mici, pe care le vindea trecatorilor… nu castiga mult… insa destul cat sa isi ia o paine.
   Noaptea visase rau, defapt abia putuse sa doarma… Niste calesti ce mergeau catre Kremlin l-au sculat din somn… latraturile cainilor, ploaia… In jurul sau, erau doar balti murdare, si noroi.. Peretele casei de care se sprijinea  era umed si rece, iar deasupra doar cerul, mereu cenusiu si apasator, usor luminat catre rasarit de razele palide ale unui soare trist… .
   “Mai bine as fii dormit si acum in cimitir,” isi spuse Vladimir in vreme ce mesteca  bucata de paine… Acolo era si biserica, si stia ca mai primea ceva de mancare din partea credinciosilor… Isi spunea acum ca trebuie sa ajunga acolo… nu era mult de mers, dar acum, fiece pas era o povara.
   Cu greu se scula, hainele-I fiind imbibate de apa… tremurand, mai mult tinandu-se de pereti, merse cat merse…. Fiecare pas ii era un chin, si era asa de frig…
  Auzi dintr-o data o voce de femeie in spatele sau…. Cineva il striga.se intoarse si o vazu pe Katiusa, amica sa.
 -Vladimir, vino cu mine, sa mananci si tu ceva, uita-te cum arati, pesemne ca nu ai dormit nimic…
 -Amica mea draga, numai eu stiu cat de multi imi doresc sa scap de viata aceasta, cat de mult mi-as dori ca Dumnezeu sa imi curme suferintele, dar nici El nu ma mai asculta.
 Katiusa il cunostea bine pe Vladimir, ea il mai si gazduia uneori. Se cunoscusera mai demult, intr-un parc, unde Vladimir statea si hranea pasarile.Ea mereu a crezut in el, si stia ca el nu isi merita poate soarta. Dar si ea era foarte  saraca, nu il putea ajuta prea mult, si acum, ii parea rau de el, cand il vedea cum arata, cu mainile-I tremurande…
 Plecara amandoi pe strada , catre carciuma lui Mavroghin. Mavroghin era sotul Katiusei, era de felul lui un om mai petrecaret si  iubea mult vodka… adeseori era si un om rau.
  De aceea lui Vladimir nu ii placea sa mearga la ei… tinea mult la Katiusa… dar nu se simtea bine acolo…nu era locul sau acolo… totusi, pentru  o masa calda merita sa faca efortul , mai ales ca nu mai mancase bine de atata timp…
  Cu greu calca cu sandalele sale pietrele de pe ulita… fara sa stie de ce, partea asta din Moscova ii aducea aminte de Sevastopol…de oras, de razboi… in fiecare noapte visa Sevastopolul, isi aducea aminte de copilarie… acum, 2 ani, plecase si el la lupta, ca multi altii… nu stia pentru ce lupta, dar asa stiuse el atunci ca e un lucru ce trebuia sa il faca, si l-a facut… Plecase cu multi prieteni din satul sau, venise cu el si Ivan, cu care cutreierase atatea locuri… Mersesera cale de cateva zile prin stepa arsa de soarele puternic al verii, unde zburda inca in libertate caii si bivolii cei salbatici,  si ajunsera in tabara armatei, fiind foarte obositi… De aici incolo, amintirile deveneau triste… dar nu putea sa nu se gandeasca la asta… nu putea sa nu isi aduca aminte… soarele puternic, stepa nesfarsita, gemetele celor ucisi, tunurile… oameni care sufereau, cazaci in sarja cu mustati prelungi si aspre, tineri ce murau cu gandul la iubitele lor ce Ii asteptau acasa cu bratele lor calde… prieteni buni cazuti…
  Vladimir fusese curier…era prea tanar sa lupte. Odata, a trebuit sa se strecoare chiar prin liniile inamice…. Ii auzea cum vorbeau intre ei, pe limba lor ciudata…. Nu intelegea nimic ce spuneau..Dar probabil ca si ei aveau iubite , familii care sa ii astepte acasa… si ei iubeau si erau iubiti, da, si dusmanii erau oameni.Toti erau oameni, si toti aveau sentimente pentru el, de aceea el ura razboiul.
  Nu putu sa nu se gandeasca la ziua in care a cazut Ivan… paruse o zi ca oricare alta… Ei doi stateau pe un deal, la sud de oras… Astazi nu primisera nici o misiune…  in fata se intrezareau liniile de aparare, transeele, ce pareau un adevarat furnicar…mii de oameni circulau pe-acolo, unii duceau gloante, altii stateau cu baionetele pregatite…  tunurile mugeau in departare, iar de pe un deal mai inalt din vecinatate se tragea…un fum alburiu si innecacios se ridica de acolo. In spatele lor, se vedea Sevastopolul, din care se ridica  fum negru si inecacios. Din oras, se ridicau turlele catorva biserici, dar si niste minarete turcesti pesemne, catre rasarit. Dinspre mare,  briza lina aducea cu ea miasme amare … cerul era senin, senin, doar cativa norisori albi apareau catre apus… si asa de albastre erau si cerul si marea… si asa de pure, ca ochii celor ce iubesc cu adevarat.
Deodata, fara sa anunte nimeni nimic, incepu o adevarata zarva printre soldati, care fugeau care cum puteau, cu baionetele lor ascutite… Ivan, mai curios fiind, fugi pe deal in jos, catre transee… Vladimir, mai cuminte de felul sau, ramase pe deal…se ghemui lana un arbust uscat, si privi de acolo…in fata se vedea un nor de praf, iar pe mare, aparusera la orizont doua corabii mari, cu panzele albe. Altele se zareau in departari… Lua binoclul ce il avea, si se uita la acel nor de praf… erau defapt calareti, vedea calareti dusmani nenumarati, cum se revarsau pe stepa, cu lancile lor ascutite, si pustile lor.Venau navalnic , cazand secerati de gloante, altii parca se ridicau in locul celor cazuti, mereu veneau oameni catre moarte…  O ploaie de ghiulele se napusti catre transee si catre Sevastopol, corabiile de pe mare se intoarsera intr-o clipa parca si din gurile lor slobozira foc… Vladimir se arunca la pamant., nu mai auzi nimic…totul in jur ii parea un zgomot imens…   Il striga pe Ivan sa vina inapoi … nu mai simtea nimic, nu mai vedea nimic, in jur numai pamant rascolit, si un fum inecacios. Gemete si strigate in jurul sau.
  Vladimir se ascunse, ii era frica, mai frica poate ca niciodata… se tara, incercand sa coboare dealul… Ivan, Ivan, el era important… trebuia sa il salveze… in jur sange si morti, oameni care gemeau, cai si calareti cazuti, si pamantul care gemeau sub loviturile grele ale tunurilor.Striga din nou dupa Ivan… il vazu intins si sangerand…simti si el atunci cum cade…
  -Vladimir, esti bine ? il intreba Katiusa vazandu-l asa de palid… Ce s-a intamplat?
  -Nimic, amica mea, nimic…
  Nu, nu va povesti el nimanui cum a murit cel mai bun prieten al sau.Nici nu avea cui, caci pe el nu il iubea nimeni, nimeni nu l-a iubit cu adevarat vreodata… cine ar iubi un cersetor, cine ar iubi un om care traieste din mila altora…
  Acasa la Katiusa, se puse si el pe un scaun la masa… se uita in jur…
 -Hai, ce-astepti acuma, manca !
  Simti parca cum Katiusa se racise fata de el… nu ii mai vorbea asa de frumos ca alta data… dar era obisnuit, nu ar fii prima data cand prietenii il parasesc… .
 -Vladimir, e ultima data cand mai vii sa mananci si sa stai la mine. Mavroghin nu te prea place… daca  vrei, mai vorbim cand ne mai vedem… poate iti mai aduc eu cate ceva.
  Si Katiusa il lasa… toata lumea il lasa…
 -Vladimir... stii si tu ca ieri au venit ceva ofiteri de la Kiev…
  Ii parea rau de Vladimir, dar stia ca nu avea sa poata sa il ajute prea mult…spera ca poate acei ofiteri se numarau printre cei care au luptat in Crimeea, si il vor ajuta sa isi gasesca o viata mai buna in armata… stia ca oamenii ca el nu au nici un viitor. Avere nu avea, era sarac, deci probabil ca nici sotie nu isi va gasi… prea multe visa Vladimir, cu aceea iubita a viselor lui… dar sa viseze, macar speranta sa nu si-o piarda, de tot e asa de nefericit… .
 -Da, stiu Katiusa, dar crezi ca ei ma vor putea ajuta ? Pe mine nimeni nu ma poate ajuta nimeni, nici Dumnezeu din ceruri… si El m-a parasit acum… .
  Ea nu stia nimic… nici nu merita sa ii raspunda… .Se ridica de la masa, ii multumi frumos si asa, cu puterile mai refacute, pleca… Trebuia sa ajunga in parc, unde il asteptau pasarile. Pasarile vroiau sa stea langa  Vladimir, si de aceea, el le iubea… adeseori, le lasa sa vina sa stea pe mainile lui, si le asculta povestile. Era obisnuit ca lumea sa il numeasca nebun, dar adesea lumea numeste nebun si pe aceia care vad Universul prin inimile lor. Lumea niciodata nu a acceptat pe cei care erau diferiti, si el a stiut mereu aceasta.
  Asculta povestile ce I le spuneau pasarile, mai ales porumbeii… se mai spune ca ei sunt pasarile iubirii, si asa si era… Ii spuneau povesti din toate colturile Rusiei, din toate colturile Lumii chiar, povesti de dragoste… Vladimir iubea povestile de dragoste, desi il faceau adeseori trist, caci stia ca pe el nu il iubea nimeni… mereu el si-a dorit dragostea, si nu a avut parte decat de franturi din ea…iubise si el odata… dar acum, odata ce timpul trecea, isi dadea seama, ca nu era nici o frantura din ceea ce insemna iubire adevarata… .
   Ajunse in parc si se aseza pe o banca de lemn, inca umeda… Soarele lumina cerul, si de pe pamant se  ridicau aburi. Cupolele bisericilor straluceau luminate de razele calde, iar cerul albastru era brazdat de nori albi, pufosi. Coroanele copacilor se leganau sub adierea lina a vantului, in jur pe aleile pietruite se vedeau numerosi oameni…doi indragostiti stateau pe o banca langa…se vedea ca se iubeau, se priveau cu atata dragoste… sarutul buzelor lor era ca o rugaciune inchinata Iubirii…


( to be continued very soon)

[Lord_Saladin]

  Nu, nu mai putea sa ii vada cum se iubeau… nu era invidios, doar il durea faptul ca pe el nu il iubea nimeni…se intreba mereu de ce nu il iubea nimeni… dar de ce l-ar iubi cineva ?… El e din alt Univers, pe el lumea il uraste… de aceea poate ca e acum pe strada, singur, si traieste din mila trecatorilor… probabil ca nici nu merita sa fie iubit…  Se intoarse pe alee, si vazu in fata sa o fata minunata,…  ii parea lui cum o vedea pe ea prin aburii diminetii, ca era o zana, sau o rusalca din povesti… avea par frumos, maroniu,  ce stralucea sub razele blande ce se strecurau prin frunzisul des… si avea ochi frumosi, luminati de o lumina interioara, ciudata… ochi  blanzi, negri, dar totodata tristi. Era frumoasa cum nu mai era nimeni alta, iar mersul ei era plin de gratie, si arata in ea o noblete cum nu se vedea nici la femeile din curtea Tzarului. Mai vazuse el femei frumoase, dar ca aceasta nu.
   Nu putu sa nu o admire… era ceva nou pentru el… vedea in ochii acestei fete, atata bunatate, atata gingasie… .Nu putu sa nu isi aduca aminte de iubita viselor lui… pesemne ca ea era….
  Cand ajunsese prima data in Moscova, pe strazile-I reci si intunecoase, dar si inainte, in razboi , avusese si el pe cineva… intelesese ca strigatele sale de ajutor nu sunt auzite de cei din jurul sau.. vedea ca nu era iubit, ca nu avea pentru ce sa traiasca…. Simtea ca mai bine ar fii murit el in locul lui Ivan atunci in Crimeea… Ivan era mai bun decat el… Ivan merita sa traieasca, iar el nu… Ivan nu ar fii ajuns cersetor niciodata…
    Pe Ivan il iubea lumea, pe el nu… pe el nimeni nu il vroia… nici Katiusa… nimeni nu il iubea… multi, chiar si dintre cei pe care ii considera prieteni, ii reprosau ca de ce e asa… de ce nu e altfel… dar el nu putea fii decat el insusi. Si intr-o seara trista, cand intunecimea strazilor si singuratatea il apasa mai puternic ca niciodata, isi imagina ca este si el iubit de cineva… visa si el cu ochii deschisi o fata, o femeie, ce sa ii ofere afectiune, ce sa il stranga in bratele ei si sa ii spuna doar ca il iubeste cu adevarat… sa aiba pentru ce sa traieasca…sa aiba un sens viata sa, sa aiba un rost… caci altfel, mai bine ar fii cazut si el in lupta… nu odata, privi cu jind spre apele inghetate… da, se gandi sa isi puna capat zilelor… era prea cruda lumea cu el. In lumea din jurul sau, vedea pe strada multe femei, pe unele chiar le cunostea, care isi vindeau trupul pentru o suma oarecare de ruble… unora ajunsese sa le placa… le placea sa se vanda necunoscutilor… caci viata a fost prea cruda cu ele ca sa mai creada in dragoste, poate… mai erau si altele, ce veneau la carciumi cu sotii si amantii lor… unele veneau singure… era plina lumea de ele… si totusi, pentru el nu se gasea niciuna… cum sa se gaseasca pentru el, cand el nu era de aici… el vroia altceva… el vroia ceva pentru el, mereu… ceva pentru inima si sufletul sau, in primul rand.
  Si acum, pe aceasta alee, in acest parc, o vedea pe ea cum venea catre el… aceeasi ochi , aceeasi lumina… mai ales lumina din ochi…sa fii fost oare adevarat ?
   Vladimir incepu sa viseze cu ochii deschisi, cum o facea de atatea ori… incepu sa viseze la ea… sa se gandeasca ca aceasta femeie solitara si cu ochi luminosi si manute fine este cea sortita pentru el…
   Si visul sau se destrama… se spulbera , dar iesirea din vis a insemnat nu caderea in realitatea cruda, ci certitudinea ca exista miracole, ca exista Cineva in lumea asta care guverneaza, si care are grija ca fiecare om sa isi gaseasca Iubirea…mai devreme sau mai tarziu.
   Fata se opri langa el:
  -Buna..
  Vladimir era un pic ametit…ii era rusine de hainele modeste ce le purta pe el, de aspectul sau de om sarac...  se pierdu in ochii ei… mainile incepura sa ii tremure, tremura tot… ii era frica sa rosteasca ceva, ii era frica ca vraja se va destrama, ca totul se va sfarsi… dar isi lua curaj…
  -Buna, frumoasa domnita… cum te numesti tu…
 Acum frica era si mai puternica in el… indraznise sa o intrebe de numele ei… acuma oare ce ar fii in mintea ei ? Oare se va speria ea, oare ea e iubita viselor lui, sau e doar o amagire ?
  -Ma numesc Evdochia, raspunse ea cu vocea-I placuta, si zambi…
 Avea niste buze foarte delicate, si rosii, precum trandafirii din gradinile palatelor. Surasul ei , era foarte placut si fin.
  Un vanticel starnit din senin ii rascoli parul ei castaniu , ducandu-I suvitele peste chipul ei angelic.Vladimir ii intinse mana sa negricioasa si aspra , care inca mai tremura, si ii indrepta parul Evdochiei… simti atingerea ca de matase a parului ei… nu vazu decat fericire pe fata ei acum… poate ca si ea suferise odata, poate ca si ea cauta ceva special… .Poate ca si in ea ardeau aceleasi sperante… poate ca si ea se saturase de o lume rece si trista care nu o intelegea…
   Dupa imbracaminte, parea mai degraba o femeie mai nobila…era foarte ingrijita, si placut mirositoare. Vladimir vazu de abia acum asta…era asa de ametit incat nici nu observase...  se simti descurajat, el era doar un cersetor, ea de vita nobila… dar daca ea era cu adevarat iubita viselor lui, cum banuia el, l-ar fii acceptat oricum, nu ?
   Se pierdea in ochii ei luminosi… Simti nevoia si el sa se prezinte pe nume..
  -Ma numesc Vladimir… Vladimir Ilicenko este numele meu… am fost si in Crimeea… la razboi…
  Simtea nevoia sa ii spuna ca a fost la razboi, poate asta o va face sa nu ia in considerare faptul ca e cersetor… Poate ca ve reusi sa o induplece… simtea ca ea era speciala… nu, nu trebuia sa o piarda… si de nu era iubita viselor lui, macar prietena…. macar atat….caci prietenii sunt adeseori alinarea sufletelor triste.
-Sa inteleg deci ca esti mai special, spuse ea zambind usor cu buzele-I frumoase.
 Ce sa ii spuna el acum ?
-Dar nu… sa nu  crezi ca am fost important… nu, nu… doar… un simplu curier am fost….
 Trebuia sa fie cat mai sincer cu ea la inceput… trebuie sa ii spuna totul… daca era Iubita viselor lui, il va intelege.Iar daca era o simpla femeie curioasa, sau o cucoana ce vroia sa se distreze intrand in vorba cu un om sarac, macar acum va fii aflat.
-Dar curierii duc adeseori vesti importante, raspunse ea cu acelasi zambet. Adeseori lucrurile care ne par marunte sunt defapt poate cele care conteaza cu adevarat.
 Acum, era mai bine… se parea ca il intelege… era cu adevarat deosebita.
-A fost greu… a fost asa de greu… Evdochia… a fost greu…
Din nou avea emotii… nu stia ce sa ii spuna.
-E bine ca ai reusit sa ramai teafar… multi au plecat increzatori si nu s-au mai intors. Multi au cazut…Chiar si tineri de vita nobila.
-Asa e , Evdochia, dar eu nu am cazut… am reusit sa ma intorc… teafar…
-Sa nu cazi niciodata, Vladimir… niciodata… .
Simti nevoia sa o tina de manuta ei delicate… dar mana lui era asa de aspra si de negricioasa… ii era rusine de el…
-Nu am sa cad niciodata,… niciodata.
Ea zambi… acelasi zambet, asa de frumos, pe chipul ei minunat.
-Vladimir, spuse ea cu voce-I blanda precum cantecul privighetoarei …. Eu va trebui sa plec acum… maine  seara, la ceasul al optulea, sa ne intalnim in acelasi loc…
   Deci ii pasa de el… deci nu era ca celelalte femei… avea sentimente, era capabila deci sa vada dincolo de hainele murdare si de trupul chinuit … .
 -Am sa vin, , am sa vin….
  Ea doar zambi, si apoi se indrepta pe alee, disparand in aburii diminetii precum un vis frumos.Un vis asa de frumos si de unic… .
   Era un vis frumos, sau a fost realitate…. nu , nu putea fii realitate… era asa de frumos, si totusi, era aievea… vedenie  nu a fost… In mod normal, Vladimir nu ar fii avut de ce sa spere… era doar un cersetor, in vreme ce Evdochia era de vita nobila, sau cel putin asa arata… putea sa fii fost o farsa… in lumea aceasta nu prea e loc de povesti... Insa Vladimir nu era din lumea aceasta, si de aceea visa… spera la fericire… .
   Se aseza din nou pe banca… spera sa primeasca un raspuns de la Dumnezeu acum… un vis, un gand, niste cuvinte…orice. Se uita in jurul sau, la copaci, la oameni, la cer, la nori, cautand sa primeasca raspunsuri… urmari fosnetul frunzelor, cantecul pasarilor, pasii oamenilor, norii albi ce brazdau din cand in cand cerul… cauta ceva semn, cauta ceva care sa il faca sa inteleaga, sa il ajute sa nu greseasca, sa nu apuce pe un drum care l-ar fii afundat si mai mult in mizeria materiala si sufleteasca in care se zbatea.

(lucrez la continuare, va veni in curand)

[cv]

  dar curand ...curand .sper

[jucatorul]

Inca mai ashteptam!!! 

[cv]

mai speri prietene? eu mi-am cam luat gandul. Muzafer a uitat de noi

[CLARA]

Te rog din suflet continua odata povestea asta ca deja nu mai pot...de fiecare data cand intru pe site ,astept cu sufletul la gura sa se incarce pagina asta si sa vad o continuare....si tot nimic.....Si fac asta in fiecare zi!!!!
E la fel de cumplit sentimentul acesta ca si acela cand nu gasesti nici un cadou pt tine sub bradul de Craciun....
                                                                        CLARA

[Semiramis]

aproape ca-mi doresc sa fiu acum langa Vladimir pe banca...
cred ca l-as fi putut iubi...
astept sa vad daca nobila domnita va veni maine in ceasul al optulea...

[Lord_Saladin]

 Ok, zise Muzafer dand peste cap un pahar de votka... maine promit sa va spun povestea incontinuare...

[Lord_Saladin]

   Atipi pe banca inca umeda… se pierdu din nou in lumea frumoasa, dar rece a viselor...abia inchise ochii, cand auzi ca cineva il striga pe nume… vocea ii era cunoscuta, dar acum, nu isi mai aducea aminte…oare cine sa fii fost ? Oare cine ? O voce de barbat… Vladimir deschise ochii, si vazu in fata sa un barbat de varsta mijlocie, bine legat, cu o mustata stufoasa, si bine imbracat…
 -Yuri ? Tu esti….
 Nu, nu putea sa fie Yuri… nu il mai intalnise de pe vremea razboiului. Yuri a fost atunci unul din putinii sai prieteni, alaturi de Ivan. Era un soldat curajos, ce a promovat pe rand multe grade in armata rusa. A fost intr-un fel protectorul sau…singurul barbat pe care il admira cu adevarat... a fost pentru el ca si un al doilea tata. Aveau amintiri deosebite impreuna… dupa ce murise Ivan, Yuri a fost cel ce l-a luat pe Vladimir de pe campul de lupta, si la dus in siguranta… l-a salvat de la o moarte sigura, l-a salvat de plumbii ucigatori ai inamicului.L-a salvat de aceea sarja ucigasa in care au murit atatia soldati tineri , plini de speranta... L-a salvat din lupta care a lasat atatea tinere femei inlacrimate...Nu il mai revazuse de mult timp…de prea mult timp.Dar de cand s-a terminat razboiul, se schimbasera atata de multe... prea multe. Dupa ce ajunsese cersetor pe strazile Moscovei, Vladimir renunta la multe din sperantele sale.E greu sa speri intr-o lume lipsita de speranta.Insa acum se parea ca Dumnezeu nu a renuntat la el.  Se uita in ochii lui Yuri, si il stranse de mana, prieteneste.Simti palma aspra si strangerea puternica a celui ce a luptat cu curaj in razboi…a barbatului adevarat, a prietenului si a tatalui...  a celui ce i-a fost , poate singurul model de urmat in viata.
 Yuri il privi in ochi.Il intelegea pe Vladimir, si ii vedea suferinta.Se gandise sa nu il mai intrebe cum de s-a intamplat sa ajunga asa, ci sa il ajute.Caci oamenii legati de minunatul juramant al prieteniei mereu au datoria sa se ajute, in orice imprejurari ar fii.
-Vladimir, de acum incolo viata ta de cersetor s-a sfarsit… am sa te ajut sa o iei de la capat, sa iti gasesti un loc, o sotie, sa iti intemeiezi familia ta.Am sa te ajut sa ii revezi si pe ai tai, sa revezi si satul tau... e datoria mea de prieten sa fac asta, si mi-e martor Dumnezeu ca am sa merg pana in panzele albe ca sa te ajut !
  Acum Vladmir intelegea… totul s-a schimbat pentru el de cand a intalnit-o pe Evdochia. Avea nevoie de un semn de la Dumnezeu sa inteleaga ce trebuia sa faca, sa stie ce drum sa urmeze… acum stia… .Acum stia ca n-au fost in zadar rugile sale.
  Porni alaturi de Yuri pe alee, catre drumul pietruit ce merge catre Kremlin, si unde era caleasca.Multime de oameni treceau in jur. Cu toate astea insa lui Vladimir nu mai ii era rusine de sine... se uita drept, inainte, ca un adevarat soldat, infruntand astfel privirile adeseori rautacioase ale trecatorilor.Acum , avea alaturi de el un prieten, si un prieten care facea mai mult decat orice.Pe drum, depanara amintiri din razboi, despre cei cazuti, despre Ivan, dar si despre viata ce fusese asa de nedreapta pana acum cu Vladimir.
Se suira in caleasca, si Yuri ii spuse vizitiului sa ii duca undeva, la un conac de la periferia Moscovei.
  -Prietene, am sa te duc acum la mine acasa, sa te schimbi, sa mananci bine… Stiu ca de asta ai tu nevoie acum.Am sa ma ocup s aiti gasesc si un post in Armata... Dar nu te speria, nu vei merge din nou pe front.. va fii un post, pe aici, prin Moscova.. sa mergi o data pe luna sa iti iei leafa, fii fara griji, incheie el zambind .
  Intr-adevar, asta era o zi deosebita pentru Vladimir… incepuse ca o zi oricare alta, si acum, se parea ca Dumnezeu isi intoarse fata sa sfanta catre el.In caleasca, nu vorbira prea mult… vizitiul mana incet caii, si in fata lor se aratau privelistile strazilor umede ale Moscovei, luminate de soarele ce se apropia de amiaza.Cleasca tremura usor, iar rotile scartaiau la atingerea pietrelor ce inca frematau de apa.
  Yuri il privi insistent in ochi si ii vorbi.Simtea nevoia sa il asigure pe prietenul sau.
 -Prietene, soarta a facut ca eu sa ajung acum un om bogat. Insa cu toate ca sunt bogat, nu am uitat ca odata am fost si eu necajit si dispretuit… eu am avut sansa aceasta, Vladimir! Vreau sa te ajut… pana dupamasa vei intra si tu in randul celor fericiti.Iti promit.
  Alexei il privi in ochi pe Yuri… o privire calda, cum e intre cei legati de juramantul prieteniei si datoriei.
 -Sa iti spun ca iti multumesc, ar fii mult prea putin, Yuri… cum as putea sa te rasplatesc…Ce bine am facut eu in fata ta, prietene, de ma rasplatesti asa ?Spune-mi, prietene despre acel bine.
 Yuri zambi din nou usor, in vreme ce caleasca o lua pe un drum pietruit ce ducea undeva intr-o padure de la marginea orasului.Era cam la vreo jumatate de ceas de mers din Moscova.
 -Sa nu multumesti niciodata pana nu stii in ce consta rasplata ta… mai adauga el.
 Vizitiul intoarse brusc caleasca pe un drum mai laturalnic, de pamant, ce se strecura in curbe stranse printre copacii mari , care-si aruncau coroanele stufoase deasupra drumului, dand impresia trecerii printr-un tunel verde.Nu dupa multa vreme  Un batran ce statea proptit de gard, sari imediat sa deschida poarta. Caleasca intra in curte, si se opri in fata conacului. Conacul parea intr-adevar a apartine unui om bogat, era o cladire mare de piatra, cu ferestre mari, si cu o intrare boltita.


(continuarea maine)

[cv]

  asa da!
 mare noroc am avut cu jucatorul ca a redeschis seria mesajelor
te-ai cam lasat rugat, prietene Muzafer

[Semiramis]

nu prea am incredere in yuri...
asteptam cu interes 

[Lord_Saladin]

  -E vremea sa ne coboram , zise Yuri.
  -Aici locuiesti tu, prietene ?
  -Da , aici locuiesc eu, cu familia mea.Am mostenit conacul de la tatal meu, Ilija, care a fost boier mai de demult, si avea o mosie mare aici.Toata aceasta padure pe care ai vazut-o a lui a fost, si adeseori, in tinerete, mergeam impreuna sa vanam aici.
 -Sa inteleg, ca ai amintiri frumoase... E bine sa ai un loc al tau in viata.Un loc numai al tau, si al celor dragi tie.
 -Tocmai de asta vreau sa te ajut, tinere, sa iti realizezi si tu un astfel de loc in viata.Razboiul din Crimeea m-a invatat multe, Vladimir... Lupta, si razboiul nu sunt afaceri glorioase, asa cum se spune...
 -Toti cei care au luptat cred ca stiu asta....
 -Dar vezi tu, eu cand m-am intors, am avut unde a ma intoarce... Ma astepta Natasa mea cu bratele deschise...ma asteptau copiii, acest conac.De felul meu, Vladimire, sunt un om idealist... daca ar fii dupa mine, toti oamenii de pe aceasta lume ar fii fericiti.Mai ales cei care au luptat pentru maica noastra Rusia....
 Vladimir nu isi putea lua gandul de la Evdochia... desi abia o cunoscuse.... mereu se gandea la ea... la clipa in care o va reintalni pe ea, pe iubita viselor lui, pe cea care i-a dat, si asa, macar o clipa de fericire. Macar o clipa...
 Incerca sa isi reprime visarea macar pentru un scurt timp, si cobora din caleasca. Era pentru prima data cand Vladimir vedea de aproape casa unui nobil.Mai vazuse el astfel de conace de departe, si mai auzise si din povestile pe care s-i le spuneau soldatii de pe front, dar acum vedea de aproape, cu ochii lui, si mai era inca si invitat. Era ceva nou pentru el, si asta il speria oarecum.Se obisnuise cu saracia din strazile moscovite, si acum, acest palat parea rupt din povesti… parea la fel de ireal ca si povestile cu sirene, ce le auzise de la niste pescari de la Marea Neagra. In timp ce mergea pe front, trupa de soldati se opri pentru o scurta vreme intr-un sat pescaresc de pe coasta batuta de vanturi a Marii Azov... Comandantul dadu timp liber soldatilor sa mai se plimbe, sa se odihneasca vreme de cateva ceasuri, pana ce vor porni din nou la drum.
 Vladimir impreuna cu Ivan nu s-au dus sa priveasca fetele cu obrajii rosii si par balai, ca ceilalti prieteni de-ai lor, ci s-au dus sa priveasca marea.Acolo, au dat peste un pescar batran, cu o barba mare si carunta, care le istorisi diferite povesti spuse pe aceste  meleaguri unde stepa verde si nesfarsita se intalneste cu intinderea cristalina a apelor reci. Isi amintea mereu Vladimir de o poveste anume, despre un neam de sirene, ce ieseau la lumina lunii plina afara din mare, si luau chipul unor femei frumoase, indragostindu-se de tinerii cu suflet curat... Sa fii fost Evdochia o astfel de sirena.... o astfel de femeie minunata rupta din povesti ? Vladimir stia ca toate povestile aveau in ele un sambur de adevar, chiar si cele care par de-adreptul de necrezut…doar oamenii rai, si care nu simt cu inima lor nu le puteau intelege, si le luau ca simple basme. Putea sa fii fost insa si o nimfa… auzise si el din batrani ca fiecare rau, fiecare   padure, fiecare lac are zanele ei…
  Vladimir insa isi aranja iute gandurile cand Yuri ii facu semn sa intre in conac.Ii facu semn sa intre printr-o usa laturalnica, mai prin spate... Se gandea Yuri ca mai intai sa il aranjeze, sa il trimita la niste slujitori sa il ingrijeasca, inainte de a il prezenta familei.Vladimir pasi inauntru cu frica. Inauntrul conacului, era asa de cald… era asa de multa lumina… pe jos covoare persiene, moi si placute, cu numeroase ornamente… mobilier elegant, dintr-un lemn inchis la culoare .   

[CLARA]

In sfarsit!!! iti multumesc ....dar sper ca stii ca n-o sa te las pana nu sfarsesti povestea asta...nu?

[Lord_Saladin]

 Ceea ce a urmat, a fost ceva cu adevarat nou pentru Vladimir... s-a simtit ca un adevarat tzar, cand   slujitorii trimisi de Yuri au venit, l-au imbaiat, l-au ras, si l-au transformat intr-un altfel de om... I-au aratat si o incapare mare in care sa stea, un pat mare, cu asternuturi calde si moi, cu o perna mare, un dulapior, o oglinda si un birou de lemn negru, cu cateva carti si cu o penita, si cu o fereastra mare din care se vedea padurea, cu arborii ce-si leganau agale coroanele in adierea vantului dupamesei.Arar trecea si cate-o frunza ingalbenita prin fata ferestrei, dusa de vant.... Vladimir se uita cu curiozitate la pat, se aseza un pic, si se intinse pe spate, zambind... nu ii venea sa creada.Se scula imediat, si incepu sa se uita prin camera... gasi si niste haine noi, curate, pregatite special de Yuri pentru el, si lasate intr-un dulapior.Se imbraca repede, si fugi la oglinda.... nu, nu ii venea sa creada cum arata acum... arata ca un adevarat nobil.. el, Vladimir, cel care se sculase in aceasta dimineata cu mainile reci, care mancase paine stricata atata vreme, el, care dormise pe strazi atata vreme... el, batjocura tuturor, arata acum intocmai ca un om de vita boiereasca.
 Zambi satisfacut, si se privi in proprii lui ochi... se uita, incercand sa caute schimbarile... dar nu era nici o schimbare in el... aceeasi ochi erau, inca plini de suferinta, si de niste lacrimi ce stateau acolo, in ochi, lacrimi care niciodata nu curgeau, doar ramaneau ca doua facii.
 Pe coridorul larg, veni Yuri, si batu in usa. Vladimir, se sperie pe moment, in vreme ce inca se privea in oglinda.Deschise cu repeziciune usa, si il privi pe Yuri zambind.
 -Arati ca un adevarat print, ii spuse Yuri zambind la randul sau. De te-ar vedea Tzarul, cu siguranta te-ar lua la Curte, si te-ar lasa sa alegi ca sotie din cele mai nobile fete! Acum vino cu mine, Vladimire, sa cunosti si familia mea. Vei lua cina alaturi de noi, si apoi voi merge sa vorbesc cu o cunostinta, domnul Puskin.Urmeaza-ma catre camera de zi, mai adauga Yuri.
  Vladimir il urma, incercand sa fie atent la fiecare cuvant al prietenului sau. Calca cu grija pe covorul moale, si se uita in jur la tablourile de pe pereti, la cele cateva statuete mici.Vladimir iubea arta, si cu adevarat, daca a avut vreo pasiune, vre-un vis sau vreo dorinta, aceea a fost legata de arta.
  In vreme ce se indreptau catre sala de mese, Yuri continua sa vorbeasca, dar Vladimir a fost furat cu gandul de cele din jur... simtea ca se cufunda din nou intr-o stare de visare. Nu intelesese mare lucru de la Yuri, decat ca acest Puskin ar fii fost un general in armata rusa, ca ar fii fost si el in Crimeea, la Sevastopol chiar, si ca ar putea sa il ajute sa isi construieasca un viitor, sau sa isi gaseasca o slujba in domeniu militar....
  Oricum, ceea ce conta acum era Evdochia... aceea iubire... sperantele acelea... isi dorea si el sa fie ca Yuri, sa aiba o familie fericita, sa aiba copii, sa aiba o casa frumoasa, calduroasa, unde sa gaseasca un loc al iubirii, un loc minunat, un loc al sau.
  Nu stia la ce sa se astepte de la aceasta cina, luata intr-o familie de nobili... Nu a mai luat o cina frumoasa de cand era la el in sat, acasa... Isi aducea aminte de acele cine, de serile cand mama sa il striga sa vina de la joaca, sa nu mai stea cu Ivan cel balai si jucaus, ci sa vina inauntru, sa manance... Da, era frumos pe atunci... pe atunci nu stia ce era iubirea, singuratatea, suferinta... atunci nu stia nici ce e razboiul, nu vazuse niciodata oameni in suferinta, oameni murind.Atunci era asa de frumoasa viata... asa de libera... fara de griji...toata stepa, toata campia era a lui. Se suia pe manzul frumos, negru, care era numai al lui, si alaturi de Ivan pornea in calatorii, sa cerceteze... Se jucau uneori si de-a razboiul, cu copii din alte sate... ce frumos, ce nevinovat aparea razboiul in jocurile lor de copii... si ce crunt era defapt in realitate... Asa de simpla era viata atunci... tatal venea de la camp seara, lasa furca in grajd, lua caii de la pascut, si venea inauntru, in casa, unde mama il imbratisa cu bratele ei otelite. Tatal intra in casa cu pasii sai arari si grei, aprindea opaitul in bucatarie si la aceea lumina slaba, palpainda, dar vie, se asezau cu totii , fratii si surorile pe micile scaunele de lemn, fiecare avand un scaunel special al lui.Mama se aseza de obicei langa Vladimir,si langa tatal sau,  si cu mana ei blanda impartea mancarea tuturor.Tatal , cazac batran, isi aranja mustata carunta, stufoasa, se ridica mai apoi si  privea catre cer, catre Dumnezeu,  facandu-si semnul crucii, multumind pentru bucatele ce le manca. Mancare putina, dar buna, si toti mancau fericiti putinul ce il aveau . Mai faceau si cate-o gluma uneori, caci erau frati, si aceasta dragoste frateasca e o dragoste frumoasa, adeseori jucausa.

[Semiramis]

drag pirat,
ateptam povestea...ce faci? cend ne-o scrii? trezeste-l pe vladimir!!!