sinceritate?!

[androgin]

Ficare dintre noi si-a format o anumita imagine de sine si o alta despre lume, care va sa zica, despre ceilalti…oare cate dintre aceste imagini reflecta intocmai realitatea?
Desigur, aceasta intrebare ridica o mare dificultate: aceea de a nu avea un termen de comparative universal valabil…in virtutea depasirii acestei dificultati au aparut conceptele de etica si morala…

Nu va intrebati niciodata oare cum am ajuns in situatia de a ne ascunde in spatele acestor principii pana la a ne pierde simtul realitatii? Nu va minunati! Va invit ca pentru cateva momente sa va detasati de tot ceea ce pretindeti a fi pentru a va privi asa cum sunteti in realitate!

Aminteste-ti de ultima data cand ai adoptat o parere, un stil, orice, doar pentru ca ai crezut ca asa e bine, ca asa i se cade unui om respectabil, cand de fapt nevoiele si dorintele tale inclinau spre partea opusa! Te simti vizat?? Cand ai acuzat ultima data pe cineva pentru ca a incalcat conceptia ta despre cinste sau onoare?? Cand ai fost tu insuti acuzat ultima data de asta?? Unde se termina adevaratul “tu” si unde incepe “cel ce vrei sa fii”?

Probabil ca imi vei spune ca tu poti  fi ce si cum iti propui…si n-am sa te contrazic. Am sa te intreb doar daca pozitia pe care ai adoptat-o este ‘the real thing’ sau o simpla fatada. E usor sa te ghemuiesti in spatele unui proverb unanim apreciat sau in spatele unei citat al vreunui mare literat…e la fel de usor sa-ti induci sentimentul de totala apartenenta la ceva. Este, insa, din ce in ce mai greu sa stii care-ti sunt adevaratele preferinte, sa-ti cunosti personalitatea si s-o cultivi.

Apparent, suntem cu totii desavarsiti membrii ai societatii … uram minciuna, condamnam violenta si respingem vulgaritatea. Noi, cei care ne intrecem in cavalcade lingvistice si conceptii filozifice, noi, cei care criticam cu desavarsita eleganta si ne mentimem fermi pe pozitii, si totul pentru a ne consolida statul mai sus mentionat…
Cand ai dat ultima data un banut amaratului de la colt pentru ca asa ai simtit si nu pentru ca asa ai crezut ca e bine? Cand ai acceptat gafa unui cunoscut fara sa-ti soptesti in barba
“ce idiot!”?

as putea acum sa ma umflu in pene si sa spun ca ma dezgusta toata prefacatoria asta si sa-mi atribui meritul de a fi constietizat dramatismul situatiei, dar n-as face decat sa-mi ingrop si mai adanc capul in pamant!... Sinceritate, dragii mei! Iata ca ne lipseste! Sinceritatea libera de orice ambitie stupida de afirmare, sinceritate fata de noi insine!
Ne consideram oameni liberi, militanti pentru independenta si pentru drepturile omului. Libertatea de opinie…da! dar despre opiniile cui vorbim? Sunt propriile noatre idei? Sunt ele intr-adevar materializari ale simtamintelor noastre?

gata! Am privit aceste cateva momente in mine insami si … m-am rusinat! Va recunosc ca imi este rusine de falsitatea care ma inconjoara, de minciuna pe care am gasit-o in mine…
chiar in aceasta clipa, recitind ce am scris aici, simt ca anumite aspecte ale postului sunt false…tonul solemn, nota fortata de superioritate… eu sunt aici, la finalul postului. Aici sunt eu cea adevrata, cea care se judeca pe sine si refuza, pentru prima data, sa anticipeze reactiile voastre…

va cer iertare pentru ficare data cand am scris aici numai din dorinta de "a conta"! va rog sa ma iertati pentru toate datile cand mi-am innabusit primele reactii, cand am criticat unde in mod normal as fi laudat si cand am acceptat cu resemnare ceea ce as fi refuzat!

numai bine!


ps: Daca va va deranja in vreun fel procesul meu de constiinta sau modul in care l-am expus, va rog din suflet sa-mi spuneti. Promit sa revin si sa va raspund cu aceeasi sinceritate cu care am incheiat acest post.

[minerva]

Daca ar fi sa vorbesc despre mine, as face-o in 2-3 cuvinte, pe cand despre altii, o fac fara frau... 
Totusi ideea sinceritatii tale mi-a parut interesanta asa ca ma intorc la o fila mai veche de jurnal si las ceea ce am simtit atunci iar azi inca mai cred cu tarie.
 Mergem ce mergem, impreuna cu rationamentele altora si dintr-o data ne revoltam si ne intrebam: ce ni se spune corect, ce ni se comunica interesant? Mai nimic! Asa ne intoarcem la noi si naruim intregul schelet verbal ce ne sufocase

[androgin]

ai trait vreodata unul din acele momente in care pur si simplu nu te mai recunosteai? mie mi s-a intamplat destul de des si de fiecare data am ales sa ignor situatia si sa pun totul pe seama schimbarii : "eheee!...se pare ca evoluez!"
mda...ce recomfortant e sa-mi motivez prostia prin evolutie... e oricum mult mai usor decat sa-mi confrunt adevaratele sentimente. de ce?! pentru ca daca indaznesc sa ma uit mai atenta la mine, risc sa descopar undeva in adancurile mele exact genul de om pe care m-am autoeducat sa-l dispretueisc!

si apoi rasuflu usurata:
uuuf, Doamne ajuta ca am destula minte sa evit un astfel de conflict interior!  ce usurare ca pot sa traiesc prefacandu-ma ca nu se intampla nimic, pacalindu-i in acelasi proces si pe ceilalti!
voi inchide in continuare ochii si-mi voi accepta tacit, poate chiar cu zambetul pe buze, prietenii pe care nu-i pot suferi, dar a caror tovarasie imi ofera un puls de valoare pe scara sociala! da! voi adopta credintele lor si ale celor ce vor veni si nu voi ezita sa zdrobesc tentativa oricarui intrus de a ne ataca integritatea! la o adica, trebuie sa cred si eu in ceva, nu? trebuie sa apartin unui grup!

asaaa! gata, nu ma mai sufoc!

eu?! aaa, paaaai... eu probabil ca am sa ma pierd undeva in tot procesul asta...nu-mi fac griji!..ma voi elibera curand si de urma asta blestemata de constiinta care ma indeamna sa scriu aici...

[david]

De ce exista atata frica,  sunt din ce in ce mai convins ca oamenii nu pot  sau nu vor a fi sinceri pana la capat si asa nu mai putem  recunoaste ce este bine si ce nu, si atunci in tot acest amalgam plin de conflicte, unii dintre noi spun  ca totul este relativ sau trecator, sau luam fiecare cate o masca. Sunt altii care stiu pe undeva ca au anumite defecte de caracter sau ca fac compromisuri si cu atata mai mult fac efortul de a nu se vedea acest lucru.
De frica ca poti pierde mai mult. Ce am fi fara toate relatiile noastre sau fara amicii nostri buni sau rai, noi trebuie sa i suportam...
ne e frica de singuratate.
 Este simplu sa recunosc ca nu sunt sincer,nu am nimic de pierdut si numai teoretic consider ca cea mai mare teama imi este sa mi pierd si dramul de constiinta care il mai am si ca trebuie sa fac ceva. Este la fel  ca povestea sarpelui din camara, in fata lui indiferent daca iti este frica sau nu trebuie sa faci ceva, altfel e de rau. Noi nu vedem raul care ni l facem.
 
 Procesul tau de constiinta Androgin este doar o “scapare” de sinceritate,
acum cand scriu cred ca acel moment a trecut demult  si poate ca va fi urmata de
 noi perioade in care ne punem la zid dar fara a face prea mare lucru. Cel puti pentru cei cu un minim de dram de constiinta.

[Lory]

 Si cand esti sincer, cu tine si cu ceilalti si nu te crede nimeni, pentru ca toti se asteapta ca "aparentele sa insele" si sunt (mult prea) circumspecti...?? Ce sa faci atunci? Ce sa faci, cand te indragostesti de cineva care a suferit o mare dezamagire in dragoste si nu mai vrea sa creada in nimeni? Cand e totul pentru tine si ii spui asta, iar el iti raspunde sec:  "vorbe.. numai vorbe.." Ce sa mai faci, cand ai stat langa el luni si luni de zile si nu l-ai dezamagit niciodata, i-ai iertat tot, toate tacerile, toate temerile nejustificate, si el tot NU INTELEGE, NU VEDE ca asta esti, ca nu ai de ce sa-l minti???
 La ce te ajuta sinceritatea, cand ceilalti nu cred in ea?? E ca si cum as plati la nesfarsit pentru greselile altora...

[david]

Omul sincer poate recunoaste foarte usor pe celalalt atunci cand si acesta e sincer pt ca oamenii sinceri pot fii mult mai obiectivi decat altii care nu sunt sinceri, din experienta mea oamenii apreciaza mai mult pe cei care sunt sinceri si stiu ca se pot baza pe acestia, oricat ar vrea sa fie de circumspecti dar exista si cealalta categorie care nu inteleg nimic, fiind rauvoitori.
 Uneori dragostea nu se arata numai prin cuvinte,  iar daca tu spui ca nu ti recunosc gesturile asta poate fi si din cauza ca celalalt nu este suficient de deschis, este la fel cu melcul care atunci cand este intepat se retrage in cochilie, dar pana la urma iese afara pt ca altfel nu poate trai, (sau in caz contrar el se va izola din ce in ce mai mult). Bine inteles aici poate fi vorba si de o tactica  prin care sa fii extrem de sceptic, stiind ca astfel de oameni sunt in general mai apreciati sau  ei cred ca vad mai bine lucrurile decat altii. cel mai rau lucru in relatiile dintre oameni este atunci cand nu exista comunicare cand nu exista vointa de a te intelege cu celalalt, atunci cand tie nu ti pasa de cel de langa tine, asa ca eu cred ca ar trebui sa observi toate reactiile celor din jurul tau sau sa i provoci pt a afla ce gandesc, pt ca nu mai asa poti stii daca ei te apreciaza sau nu, deci e necesara o anumita detasare de lucrurile din jur. Dar oamenii cu cat se simt mai singuri cu atat tind sa fie mai depedenti de toate  relatiile superficiale pe care le au.

[lumycriss]

Am tot citit si recitit un text de-al lui Mircea Eliade peste care am dat intamplator si care se numeste nu "Sinceritate", ci "Despre prietenie"... Ma voi rezuma la a comenta numai unele pasaje, cele mai relevante in opinia mea, legate tocmai de tema acestui topic, "Sinceritatea".

Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic" celuilalt, ci cand nu ascunzi ceea ce asteapta de la tine sa ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai atunci cand spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Ma gandesc daca e corecta atitudinea noastra in aceasta privinta, sau nu. Oricum ar fi ea, insa, pana la urma, acest lucru este lipsit de importanta, atata timp cat ne va afecta adevarul total, sau sinceritatea absoluta, pana intr-atat incat sa acuzam persoana care ni-l releva de egoism, ignoranta sau invidie, nicidecum laudand-o pentru prietenia sincera pe care ne-o poarta. Ma intreb, totusi, cat de potrivit este sa-i spui unui prieten ce ai auzit despre el la un pahar de barfa, chiar daca tu personal nu l-ai barfit. Adica nu ai spus nimic nici pentru a-l apara nici pentru a-l acuza, si totusi, simplul fapt ca ai ascultat ce se spune despre el nu se numeste ca ai participat la acel act calomniator? Unii confunda aceasta informatie cu o dovada reala de prietenie "Ce bine ca mi-ai spus, sa stiu sa ma feresc de ei! Ce bun prieten imi esti tu! Ce m-as fi facut daca nu existai! Cine mi-ar mai fi spus ce gandesc ceilalti despre mine?" Altii, din contra: "Si tu? Ce ai spus in apararea mea? De ce ai mai ascultat toate balivernele astea?" Degeaba ai argumenta ca nu puteai sa pleci asa tam-nesam, ca nu ai avut nici o legatura cu ce se discuta etc. Cum este mai bine, pana la urma? N-ar fi mai bine sa renuntam la opiniile celorlalti despre o anumita persoana si sa incercam sa ne formulam una proprie, pe care putem alege sa i-o comunicam si persoanei in cauza sau putem sa o pastram pentru noi? Sau putem alege sa i-o comunicam doar partial, in functie de ceea ce vrea sa auda celalalt de la noi, dupa cum sugereaza si Mircea Eliade? N-ar fi mai corect ca intr-o relatie de prietenie totul sa atarne doar de cele doua persoane in cauza, doar de ceea ce au cele doua in comun, de ceea ce le uneste si mai putin de ceea ce le separa sau de influentele din exterior?

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un simplu
manechin.
Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.

De ce ne multumim cu putin? Si de ce suntem egoisti, si nu daruim la capacitate maxima? Ne e frica oare ca ni se vor epuiza resursele? Atunci ar cam fi cazul sa incepem sa fim sinceri macar cu noi insine. Nu daruim atat cat am putea sa daruim din egoism. Nu primim atat cat ni se daruieste din narcisism. Ne consideram autosuficienti si ne plangem ca nu ne putem gasi o jumatate. Suntem plini de contradictii si de prejudecati... Ma intreb daca exista vreun leac pentru toate aceste greseli pe care le facem in mod deliberat fara insa sa ne dam seama...