Jonathan Livingston Pescarus (carticica on line)

[minerva]

Partea întâia

Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme.
La doi kilometri de ţărm, o barcă de pescari sălta pe valuri şi gândul la micul dejun al Stolului plutea deja în văzduh, atrăgând mulţimea de mii de pescăruşi veniţi să scormonească şi să se lupte pentru fărâme de mâncare. Era începutul unei noi zile agitate.
Dincolo, în singurătate, doar el cu el însuşi, departe de barcă şi de ţărm, Jonathan Livingston Pescăruş se antrena. La înălţimea unui cer de treizeci de metri, el îşi întindea picioarele palmate, îşi înălţa ciocul şi se încorda pentru a-şi menţine curba dureros răsucită a aripilor. Curba aceasta îl putea face să zboare domol şi acum încetini până când vântul deveni o şoaptă ce-i atingea faţa, până când oceanul încremeni sub el. Işi îngustă ochii într-o concentrare încrâncenată, îşi ţinu răsuflarea, forţă cu ...... încă ...... un ....... centimetru ....... traiectoria ....... curbei ....... Apoi penele i se zburliră, îşi pierdu controlul, ezită şi căzu.
Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată. Să îţi pierzi controlul în aer este pentru ei dizgraţie şi umilinţă. Dar Jonathan Livingston Pescăruş nu se simţi ruşinat şi îşi încordă din nou aripile în curba aceea tremurătoare - încetinind, încetinind iar până la încremenire – căci el nu era o pasăre obişnuită.
Cei mai mulţi pescăruşi nu se ostenesc să înveţe mai mult decât elementele simple de zbor – cum să ajungă de la ţărm la hrană şi înapoi. Pentru majoritatea nu zborul este important ci mâncatul. Pentru acest pescăruş însă nu hrana conta, ci zborul.
Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.
Işi dădea seama că gândind astfel cineva nu putea deveni prea popular printre ceilalţi pescăruşi. Chiar şi părinţii lui erau descurajaţi căci Jonathan petrecea toată ziua singur, făcând sute de planări joase, experimentând.
Nu înţelegea de ce, dar simţea, de exemplu, că atuci când zbura la mai puţin de un lat de aripă deasupra apei, putea rămâne în aer mai mult şi cu un efort mai mic. Planările lui se încheiau nu cu obişnuitul pleoscăit al apei cu picioarele ci cu o dâră plată, lăsată de atingerea apei cu picioarele strâns lipite de-a lungul corpului.
Când a început să planeze pentru aterizările în picioare pe plaje, alunecările lui lăsând dâre pe nisip, părinţii lui erau în mod clar foarte dezamăgiţi.

“De ce Jonathan, de ce?” întreba mama lui. “De ce îţi e atât de greu să fii ca toţi ceilalţi din stol, Jonathan? De ce nu laşi pelicanilor sau albatroşilor zborul planat? De ce nu mănânci? Eşti doar pene şi os!”
“Nu-mi pasă că sunt doar pene şi os, mamă. Vreau să aflu ce pot face în aer şi ce nu, asta-i tot. Vreau să aflu.”
“Vezi, Jonathan,” i-a spus tatăl cu blândeţe. “Iarna nu e prea departe. Bărcile vor fi tot mai puţine, şi chiar peştii de suprafaţă vor înnota spre adânc. Dacă tot studiezi, atunci studiază despre mâncare şi cum să o obţii.Toată treaba asta cu zborul e bună, dar nu te poţi hrăni cu aer, ştii doar. Si nu uita că zbori pentru a mânca.”
Jonathan încuviinţă ascultător. In următoarele zile încercă să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; chiar îşi dădu osteneala, scormonind şi luptându-se împreună cu ceilalţi din Stol în jurul pontoanelor şi bărcilor de pescari, scufundându-se pentru resturi de peşte şi pâine.
Dar lucrurile nu mergeau bine. Este totul atât de fără rost, gândi el, lăsând voit să-i cadă o sardea câştigată cu greu, pentru a ajunge la un pescăruş flămând şi bătrân care-l urmărea.
Aş putea folosi tot acest timp pentru a învăţa să zbor. Am atâtea de învăţat!

Nu trecu multă vreme si Jonathan Pescăruş se regăsi din nou doar el cu el însuşi, în largul mării, flămând, fericit, învăţând.
Tema era viteza, şi într-o lună de antrenament învăţă despre zbor mai mult decât ştia şi cel mai rapid pescăruş în viaţă.
De la trei sute de metri, zbătându-şi aripile cât putea de tare, se avânta într-un picaj ameţitor spre valuri, şi înţelesese de ce pescăruşii nu fac picaje ameţitoare.
In nici şase secunde înainta cu o sută de kilometri pe oră, viteză la care orice aripă rămâne suspendată ca un apostrof.
Mereu, mereu se întâmpla aşa. Lucra cu grijă, folosindu-şi la maximum abilitatea şi totuşi, la viteza aceea mare, pierdea controlul.
Urca la trei sute de metri. Cu întreaga putere, la început drept înainte, apoi lansarea, fluturarea aripilor către plonjonul vertical.
De fiecare dată, când aripa stângă rămânea încremenită în apostrof, se rostogolea violent la stânga, şi atunci încorda dreapta pentru a se redresa, şi pâlpâia ca o flacără într-o sălbatică prăvălire răsucită spre dreapta.
Nu putea fi destul de grijuliu la apostroful acela. Incercă de zece ori şi de fiecare dată, cum depăşea o sută de kilometri pe oră, exploda într-o învălmăşire de pene, scăpată de sub control şi se prăbuşea în apă.
Soluţia, gândi el în sfârşit, ud tot, trebuie să fie să-ţi ţii aripile nemişcate la viteză mare, să le fluturi doar până la optzeci de kilometri pe oră şi apoi să ţii aripile nemişcate.

Ajuns la peste şase sute de metri înălţime încercă din nou, rostogolindu-se în plonjon, cu ciocul drept în jos, aripile nemişcate din momentul în care depăşi optzeci de kilometri pe oră. I-a trebuit o forţă teribilă, dar a mers. In zece secunde atinsese o sută cincizeci de kilometri pe oră. Jonathan stabilise un record mondial de viteză pentru pescăruşi.
Victoria lui a fost însă scurtă. In clipa în care a început plonjonul, în clipa în care şi-a schimbat unghiul aripilor, se declanşă acelaşi dezastru teribil şi de necontrolat şi, la o sută cincizeci de kilometri pe oră, fu parcă atins de dinamită. Jonathan Pescăruş explodă în văzduh şi se zdrobi de mare ca de un zid.
Când şi-a revenit, era mult după ce se întunecase, iar el plutea sub lumina lunii – pe întinsul oceanului. Aripile zdrenţuite îi atârnau ca bare grele de plumb, dar povara eşecului îl apăsa încă şi mai tare. Işi dorea, sfârşit, ca greutatea să-l apese atât de tare încât să-l poată târî până la fund şi să se termine.
Cum se scufunda în apă, o voce surdă răsună în el. Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură. Dacă mi-ar fi fost dat să zbor rapid, aş fi avut aripile scurte ca ale şoimului şi aş fi trăit mâncând şoareci şi nu peşte. Tata avea dreptate.Trebuie să uit această nebunie. Trebuie să zbor acasă la Stol şi să fiu mulţumit cu mine aşa cum sunt, un biet pescăruş, o creatură limitată.
Vocea se stinse şi Jonathan încuviinţă.
Locul unui pescăruş noaptea este pe ţărm şi de acum încolo, îşi promise el, va fi un pescăruş obişnuit. Asta îi va face pe toţi mai mulţumiţi.
Se desprinse resemnat din apele întunecate şi zbură către pământ, recunoscător pentru ceea ce învăţase despre efortul mai mic al zborului la înălţime joasă.
Dar nu, gândi el. Am terminat cu felul în care eram, am terminat cu tot ce-am învăţat. Sunt un pescăruş ca oricare altul şi voi zbura ca un pescăruş. Aşa că se înălţă cu durere la treizeci de metri şi flutură din aripi mai tare, grăbindu-se către ţărm.
Se bucura de hotărârea de a deveni doar unul dintre cei din Stol. Nu va mai fi de-acum legat de forţa aceea care l-a împins să înveţe, nu vor mai fi provocări şi nici eşecuri. Si era gata ca, nemaigândindu-se, să zboare prin întuneric, spre luminile aflate deasupra plăjii.
Intuneric! Vocea surdă scrâşni a panică. Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.

Jonathan nu era tentat să asculte. E frumos, gândi. Luna şi luminile licăresc pe apă, trimiţând semnale strălucitoare în noapte, şi totul este atât de calm şi liniştit ....
Coboară! Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric! Dacă ai fi fost sortit să zbori noaptea, ai fi avut ochi de bufniţă. Ai fi avut hărţi în loc de creier! Ai fi avut aripi scurte ca ale şoimului!
Acolo în noapte, zburând suspendat la numai treizeci de metri, Jonathan Livingston Pescăruş clipi. Durerea şi hotărârea lui pieriră.
Aripi scurte. Aripile scurte ale şoimului!
Asta era răspunsul! Ce prost am fost!
Tot ce-mi trebuie este o gâgâlice de aripă, o aripă mititică, tot ce trebuie să fac este să-mi împăturesc cea mai mare parte a aripilor şi să zbor doar cu umerii! Aripi scurte!
Urcă la şase sute de metri deasupra apei întunecate a mării şi, fără a se gândi o clipă la cădere sau la moarte, îşi îndoi partea din faţă a aripilor lipind-o strâns de corp, lăsând doar pumnalele înguste ale umerilor întinse în voia vântului şi căzu într-un plonjon vertical.
Vântul era un monstru grohăitor care-l asurzea. O sută de kilometri pe oră, o sută cincizeci, două sute şi încă mai repede. Acum, la două sute douăzeci de kilometri pe oră, încordarea aripii nu mai era atât de dură cum fusese înainte la numai o sută, şi doar printr-o foarte uşoară răsucire a capetelor aripilor reuşi să atenueze impactul cu apa şi să iasă deasupra valurilor, un proiectil gri sub lună.
Inchise ochii, două fante despicând vântul, şi jubilă. Două sute douăzeci de kilometri pe oră! Si totul sub control! Dacă aş plonja de la o mie cinci sute de metri în loc de şase sute, mă întreb cât de repede.....
Jurămintele din clipa dinainte erau uitate, măturate de viteza ameţitoare a vântului.
Totuşi se simţea vinovat, căci încălcase promisiunile pe care singur şi le făcuse. Asemenea promisiuni le fac doar pescăruşii care acceptă obişniutul. Cel care a atins culmile în învăţătura lui nu are nevoie de astfel de promisiuni.
La răsăritul soarelui Jonathan Pescăruş exersa din nou. De la o mie cinci sute de metri bărcile pescarilor păreau picăţele pe apa netedă şi albastră, Stolul luându-şi micul dejun era un nor vag de fire de praf, care se învârteja.
Trăia, simţind furnicături de încântare, mândru că îşi putea controla frica.
Fără vreun ceremonial special, se îmbrăţişă cu partea din faţă a aripilor şi îşi întinse umerii – capete scurte şi ascuţite, plonjând direct către mare.
Când trecu de o mie două sute de metri atinsese viteza maximă, vântul deveni un zid de sunet în zbatere faţă de care nu mai reuşi să se mişte mai repede. Zbura acum drept în jos, cu trei sute cincizeci de kilometri pe oră.
Inghiţi în sec, ştiind că dacă aripile i s-ar desfăşura la o astfel de viteză ar exploda într-un milion de mici ţăndări de pescăruş. Dar viteza era putere şi era bucurie şi era frumuseţe pură.
Incepu să plonjeze la trei sute de metri, cu umerii aripilor vâjâind şi despicând vântul gigantic, barca şi mulţimea de pescăruşi înclinându-se şi crescând cu viteză de meteorit chiar în drumul său.
Nu s-ar fi putut opri, nu ştia nici măcar cum să-şi schimbe direcţia la o asemenea viteză.
Coliziunea ar fi însemnat moarte sigură.
Aşa că închise ochii.
S-a întâmplat ca atunci, în aceea dimineaţă, imediat după răsărit, Jonathan Livingston Pescăruş să se îndrepte direct spre centrul Stolului, care îşi lua micul dejun, depăşind trei sute de kilometri pe oră, cu ochii închişi, într-un imens muget asurzitor născut din vânt şi pene. Ingerul Păzitor al pescăruşilor i-a zâmbit de data aceasta şi nimeni nu a fost omorât.
In clipa când îşi întoarse ciocul în sus, către cer, gonea cu două sute cincizeci de kilometri pe oră. Când încetini la treizeci şi îşi încorda aripile, lipindu-le în sfârşit din nou, barca era ca o fărâmitură pe mare, la o mie două sute de metri dedesubt.
Gândul lui era triumfător. Viteza maximă! Un pescăruş la trei sute cincizeci de kilometri pe oră! Era o izbândă, momentul unic şi grandios din istoria Stolului şi în acea clipă o nouă eră se deschidea pentru Jonathan Pescăruş. Indepărtându-se în zbor către locul antrenamentelor sale, îmbrăţişându-şi aripile pentru un plonjon de la două mii patru sute de metri, trebuia numaidecât să înceapă să descopere cum să-şi schimbe direcţia.
Află astfel că, o singură pană de pe umerii aripilor dacă era mişcată cu o fracţiune de centimetru, era suficientă să-l conducă pe o curbă complet greşită la acea viteză înfricoşătoare.
Totuşi, înainte de a învăţa acest lucru, aflase că a mişca mai mult de o pană la aşa viteză înseamnă a te răsuci în aer ca o elice..... şi Jonathan făcuse prima aero-acrobaţie a vreunui pescăruş pe acest pământ.
Nu pierdu nici o clipă ca să stea de vorbă cu ceilalţi pescăruşi, ci zbură continuu până după apus. Descoperi looping-ul, răsucirea lentă, întoarcerea pe loc, rotaţia inversă, roata dinţată.

Când Jonathan Livingston Pescăruş se alătură Stolului, pe plajă, era noapte adâncă. Era ameţit şi foarte obosit. Cu toate acestea, încântat, mai făcu un looping înainte de a ateriza cu o rostogolire şi abia apoi atinse pământul.

Când vor auzi despre Descoperire, gândi el, vor fi nebuni de bucurie. Cât de mult va însemna asta în viaţa noastră. In loc să ne învârtim încoace şi încolo în jurul bărcilor de pescari, vom avea o raţiune pentru a trăi. Ne vom putea ridica din necunoaştere, ne vom găsi locul ca fiinţe deosebite şi inteligente şi talentate. Putem fi liberi! Putem învăţa să zburăm!

Viitorul părea un murmur în surdină plin de promisiuni.
Pescăruşii se adunaseră în Consiliu când Jonathan ateriză şi se părea că adunarea dura de ceva timp. De fapt aşteptau.
“Jonathan Livingston Pescăruş! Pofteşte în mijloc!” Cuvintele rostite de glasul Celui Bătrân păreau solemne. A sta în centru însemna fie o mare ruşine, fie o mare onoare. Să fii poftit la centru pentru onor, era cel mai adesea felul în care erau desemnaţi conducătorii pescăruşilor. Fireşte, gândi el, cei din Stol, luându-şi gustarea azi dimineaţă, au aflat despre descoperirea mea! Dar nu-mi trebuie onoruri. Nu-mi doresc să fiu şef. Vreau doar să le împărtăşesc ce-am descoperit, să le arăt cum se deschide orizontul în faţa noastră. Făcu un pas înainte.
“Jonathan Livingston Pescăruş”, spuse Cel Bătrân, “Treci în mijloc şi îndură ruşinea în faţa confraţilor tăi pescăruşi!”
Se simţi ca lovit de trăsnet. I se înmuiară genunchii, i se pleoştiră penele, auzul îi fu îngreunat de un huruit. In centru, de ruşine? Imposibil! Descoperirea! Ei chiar nu înţeleg? Se înşeală, o cât se înşeală!
“....... pentru iresponsabilitatea crasă”, intona solemn vocea Celui Bătrân, “violând demnitatea şi tradiţia neamului pescăruşilor.....”.
Să se afle în centru pentru a îndura ruşinea însemna izgonirea din rândul pescăruşilor, pradă unei vieţi solitare pe Stâncile Indepărtate.
“........într-o zi tu, Jonathan Livingston Pescăruş, vei înţelege că iresponsabilitatea are un preţ prea scump. Viaţa înseamnă necunoscutul şi acesta trebuie să rămână de ne-cunoscut pentru ca să mâncăm şi să trăim cât mai mult cu putinţă”.
Un pescăruş niciodată nu răspunde Consiliului Stolului, şi totuşi vocea lui Jonathan Livingston Pescăruş se auzi ridicându-se: “Iresponsabilitate? Fraţilor!”, ţipă el, “Cine poate fi mai responsabil decât un pescăruş care găseşte şi urmează un înţeles, un ţel mai înalt pentru a vieţui? De o mie de ani nu facem decât să scormonim pentru a găsi un rest de peşte, iar acum putem avea o raţiune de a trăi – să învăţăm, să descoperim, să fim liberi! Daţi-mi măcar o şansă, lăsaţi-mă să vă arăt ce-am descoperit...”
Stolul reacţionă ca şi cum ar fi fost împietrit.
“Frăţia este anulată”, intonară pescăruşii în cor, şi, în deplin acord, îşi astupară urechile şi îi întoarseră spatele.

Jonathan Pescăruş îşi petrecu restul zilelor în singurătate, zburând undeva departe, dincolo de Stâncile Indepărtate. Suferinţa lui nu se datora singurătăţii, ci faptului că ceilalţi pescăruşi refuzau să creadă în gloria zborului care i-ar fi putut aştepta. Refuzau să ţină ochii deschişi şi să privească.
Invăţa tot mai multe, cu fiecare zi. Invăţa că plonjonul direct la mare viteză îl poate duce către bancurile de peşti mari şi gustoşi care sălăşluiau la trei metri sub apa oceanului: nu mai avea nevoie de bărcile pescarilor şi de momeli de pâine pentru a supravieţui. Invăţa să doarmă în aer, aşezându-se noaptea în zbor pe aripile vântului, navigând sute de kilometri de la apusul soarelui până la răsărit.
Sub forţa autocontrolului, zbura prin ceaţa deasă de deasupra mării şi urca în înalt către cerul ameţitor de senin..... în timp ce toţi ceilalţi pescăruşi rămâneau pe pământ, necunoscând altceva decât umezeala şi ploaia. Invăţa să călărească pe coama vântului spre inima uscatului şi să guste la cină insecte delicate.
Ceea ce altădată îşi dorise pentru Stolul său, avea acum doar pentru el singur; învăţa să zboare şi nu-i părea rău de preţul pe care fusese nevoit să-l plătească. Jonathan Livingston descoperi că plictiseala şi frica şi furia sunt cauzele pentru care viaţa pescăruşilor este atât de scurtă, şi, putând să alunge toate acestea, trăi o viaţă lungă şi minunată într-adevăr.

Au venit într-o seară şi l-au găsit pe Jonathan alunecând calm pe cerul lui drag. Cei doi pescăruşi care au apărut de o parte şi de alta a aripilor lui erau puri ca lumina stelelor şi strălucirea lor era delicată şi prietenoasă în aerul rarefiat al nopţii.
Dar mai minunată ca orice era frumuseţea zborului lor, cu marginea aripilor mişcându-se constant şi precis la numai câţiva centimetri de aripile lui.
Fără o vorbă, Jonathan i-a pus la încercare, un test pe care nu-l mai trecuse alt pescăruş. Işi răsuci aripile, încetini la doar trei kilometri pe oră înainte de momentul încremenirii. Cele două păsări radioase încetiniră odată cu el, lin, aproape încremenind şi ele. Stiau la fel de multe despre zborul lent. Işi strânse aripile, se răsuci şi se azvârli într-un plonjon cu trei sute de kilometri pe oră. Păsările căzură odată cu el şi toţi trei brăzdară cerul într-o formaţie de o ţinută impecabilă.
In fine, schimbă viteza, îndreptându-se în sus, printr-o lungă răsucire verticală. Si cei doi pescăruşi se răsuciră odată cu el, zâmbind.
Reveni la zborul normal şi tăcu o vreme înainte de a vorbi. “Foarte bine”, spuse, “cine sunteţi voi?”
“Suntem din stolul tău, Jonathan. Suntem fraţii tăi”. Cuvintele erau calme şi puternice.
“Am venit să te luăm mai sus, să te luăm acasă”.
“Acasă? Nu am casă. Stol? Nu am nici unul. Sunt un exilat. Iar acum tocmai zburam spre limita Vântului Marelui Munte. De aici nu voi mai putea să înalţ corpul ăsta bătrân al meu decât cu încă cel mult câteva sute de metri.”
“Dar poţi Jonathan. Pentru că ai învăţat. Ai încheiat o şcoală, şi este timpul să începi o alta.”
Cu atâta claritate îl lumină acea clipă pe Jonathan Pescăruş de parcă întreaga lui viaţă i se aşternea în faţa ochilor cu limpezime. Aveau dreptate. Putea zbura mai sus şi sosise vremea să meargă acasă.
Aruncă o ultimă privire către cer şi către pământul argintat unde învăţase atât de mult.
“Sunt gata”, spuse el în sfârşit.
Si Jonathan Livingston Pescăruş se înălţă între ceilalţi doi pescăruşi strălucitori ca stelele, dispărând în cerul perfect şi întunecat.



Partea a doua

Deci acesta este raiul, gândi el şi zâmbi.
Era greu să te pronunţi asupra a ceea ce înseamnă raiul tocmai în clipa când păşeai pe poarta lui.
Sosind dinspre Pământ, pe deasupra norilor, în formaţie alături de ceilalţi doi pescăruşi strălucitori, văzu că şi corpul lui devenise la fel de strălucitor. Intr-adevăr, era acelaşi tânăr Jonathan Pescăruş care existase dintotdeauna în spatele ochilor lui aurii, doar forma lui exterioară se schimbase.
Işi simţea corpul tot de pescăruş, dar deja zbura mult mai bine cu cel de acum decât reuşise vreodată cu cel vechi.
De ce oare, gândea el, doar cu jumătate de efort ajung la o viteză de două ori mai mare şi la performanţe de două ori mai bune decât în zilele mele cele mai grozave de pe Pământ?
Penele lui deveniseră de un alb strălucitor, iar aripile erau netede şi perfecte ca nişte lame de argint lustruite.
Incepu cu încântare să se cunoască pe el, cel de acum şi să transmită forţă acestor noi aripi.
La patru sute de kilometri pe oră simţi că se apropia de limta maximă a vitezei pe care ar fi putut-o atinge. La patru sute douăzeci simţi că zbura cât de repede putea şi că îl cuprindea dezamăgirea. Exista o limită de viteză pentru acest nou corp al lui, şi, deşi ea era cu mult peste fostul său record, era totuşi o limită, pentru depăşirea căreia era nevoie de un efort extraordinar. In rai, gândi el, n-ar trebui să existe limite.
Norii se despicară şi escorta lui îi strigă, “Aterizare plăcută, Jonathan!” şi dispăru în aerul rarefiat.
Zbura deasupra unei mări, către un ţărm crestat. Doar câţiva pescăruşi planau pe stânci. Departe, către nord, chiar la orizont, zburau alţi câţiva. Noi privelişti, noi gânduri, noi întrebări. De ce sunt atât de puţini pescăruşi? Raiul ar trebui să fie împânzit cu pescăruşi! Si de ce mă simt atât de obosit, dintr-o dată? Pescăruşii din rai n-ar trebui să obosească sau să doarmă niciodată.
Unde auzise oare aceste cuvinte? Memoria despre viaţa lui pe Pământ începuse să se topească. Pământul a fost un loc unde învăţase multe, desigur, dar detaliile se estompau – ceva despre lupta pentru hrană şi despre exil.
Cei doisprezece pescăruşi de pe ţărm veniră să-l întâlnească, dar fără să scoată un sunet măcar. Simţi doar că era bine venit, că îl întâmpinau cu bucurie şi că aici era acasă. Fusese o zi mare pentru el, o zi al cărei răsărit nu şi-l mai amintea.

Se îndreptă către ţărmul plajei, bătându-şi aripile pentru a rămâne o clipă în aer şi apoi coborî uşor pe nisip. Ceilalţi pescăruşi aterizară şi ei, uşor, cu o zbatere de aripă. Se legănară în bătaia vântului, cu aripile lor strălucitoare întinse, iar apoi schimbară cumva curba penelor până când se opriră din zbor exact în clipa când picioarele lor atingeau pământul. Era minunat acest autocontrol, dar Jonathan era prea obosit ca să încerce şi el. Stând acolo pe plajă, fără a auzi un sunet în jur, adormi.
In zilele ce-au urmat, Jonathan văzu că erau la fel de multe de învăţat despre zbor în acest loc ca şi în viaţa lui trecută. Cu o singură deosebire. Aici erau pescăruşi care gândeau ca şi el. Pentru fiecare din ei cel mai important lucru în viaţă era să urmărească şi să atingă perfecţiunea în tot ceea ce le plăcea mai mult să facă, şi asta era zborul. Erau păsări minunate şi îşi petreceau oră după oră, în fiecare zi, antrenându-se pentru zbor, încercând să-şi desăvârşească performanţa aeronautică.
Pentru multă vreme Jonathan uită de lumea din care venise, acel loc unde Stolul trăia cu ochii strâns închişi la bucuria zborului, folosindu-şi aripile doar ca mijloc pentru a-şi atinge scopul – căutarea şi lupta pentru hrană. Totuşi, din când în când, îl mai fulgera amintirea pentru o clipă.
Işi reaminti şi odată, într-o dimineaţă, în timp ce se odihnea cu instructorul lui pe o plajă, după un curs de rostogoliri rapide cu aripile strânse.
“Unde sunt ceilalţi, Sullivan?” întrebă în tăcere, obişnuit acum cu telepatia gândului care era folosită aici în locul ţipetelor şi croncănitului. “De ce nu se află aici mai mulţi dintre noi? De ce acolo de unde vin eu erau....”
“ .....mii şi mii de pescăruşi. Stiu.” Sullivan îşi scutură capul. “Singurul răspuns pe care îl cred posibil este că eşti o pasăre una dintr-un milion. Cei mai mulţi dintre noi ajungem aici atât de greu. Am trecut dintr-o lume în alta care-i semăna perfect, uitând imediat de unde veneam şi nepăsându-ne încotro ne îndreptam, trăind numai momentul. Ai idee prin cât de multe vieţi trebuie să fi trecut până când să ne treacă măcar prin minte gândul că viaţa înseamnă mai mult decât a mânca sau a lupta sau a fi puternic în Stol? O mie de vieţi Jonathan, zece mii! Si apoi încă o sută de vieţi până când să învăţăm că există ceva ce se cheamă perfecţiune,şi încă o sută ca să înţelegem că rolul nostru în viaţă este să găsim perfecţiunea, şi să o atingem. Aceeaşi regulă se aplică şi acum pentru noi, cu siguranţă: ne alegem lumea viitoare prin ceea ce învăţăm în cea de acum. Nu înveţi nimic şi lumea viitoare va fi ca şi aceasta, aceleaşi limitări şi aripi de plumb de depăşit.”
Işi strânse aripile şi se răsuci cu forţă către vânt. “Dar tu, Jonathan” spuse el “tu ai învăţat atâtea ditr-o dată, că nu a mai trebuit să treci printr-o mie de vieţi pentru a ajunge la aceasta.”
Intr-o clipă erau în aer din nou, antrenându-se. Rostogolirea la punct fix în formaţie era dificilă căci pe jumătate de timp Jonathan trebuia să gândească invers, răsturnând curba aripii sale exact în aceeaşi clipă cu instructorul său, în armonie.
“Hai să mai încercăm,” spunea Sullivan, iar şi iar. Si apoi, în fine, “Bine.” Incepură apoi să se antreneze pentru looping-uri exterioare.

Intr-o seară, pescăruşii care nu zburau noaptea stăteau împreună pe nisip, gândindu-se. Jonathan îşi adună tot curajul şi păşi spre Cel Bătrân, care, se spunea, urma în curând să se mute de la ei dincolo de lumea aceasta.
“Chiang....” spuse el, cu puţină nervozitate.
Bătrânul pescăruş se uită la el cu bunăvoinţă. “Da, fiule?” In loc să fie slăbit de vârstă, Cel Bătrân devenise mai puternic; putea depăşi pe orice pescăruş din stol şi căpătase o îndemânare la care ceilalţi aveau să ajungă doar treptat.
“Chiang, această lume nu este raiul, nu-i aşa?”
Bătrânul zâmbi sub lumina lunii. “Inveţi în continuare, Jonathan Pescăruş,” spuse el.
“Ei bine,ce se întâmplă de aici încolo? Incotro ne îndreptăm? Chiar nu există locul acela numit rai?”
“Nu Jonathan, nu există acel loc. Raiul nu este nici loc şi nu este nici timp. Raiul înseamnă perfecţiune.” Tăcu pentru o clipă. “Tu zbori foarte repede, nu?”
“Eu ... eu iubesc viteza,” răspunse Jonathan, puţin stânjenit dar mândru că Cel Bătrân remarcase.
“Vei începe să atingi raiul, Jonathan, în momentul în care vei atinge viteza perfectă. Si asta nu înseamnă să zbori cu o mie de kilometri pe oră sau o sută de mii sau să zbori cu viteza luminii. Pentru că orice număr este o limită şi perfecţiunea nu are limite. Viteza perfectă, fiule, înseamnă să te afli acolo.”
Fără să-l avertizeze Chiang dispăru şi apăru la marginea apei, douăzeci de metri mai departe, totul într-o fărâmă de clipă. Apoi dispăru din nou şi în aceeaşi secundă se afla lângă umărul lui Jonathan.
“E un fel de joacă,” spuse el.

Jonathan era năucit, uimit. Uită să mai întrebe despre rai. “Cum faci asta? Ce simţi? Cât de departe poţi ajunge?”
“Poţi să mergi în orice loc şi în orice timp doreşti”, spuse Cel Bătrân.
“Eu am fost oriunde şi oricând mi-a trecut prin minte.” Privi spre mare. “E ciudat. Pescăruşii care doresc perfecţiunea de dragul călătoriilor merg către nicăieri şi cu încetineală. Cei care renunţă la călătorii de dragul perfecţiunii merg oriunde instantaneu. Nu uita, Jonathan, raiul nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul sunt fără înţeles. Raiul este ... “
“Mă poţi învăţa să zbor şi eu aşa?” Jonathan Pescăruş ardea de nerăbdare să cucerească din nou necunoscutul.
“Desigur, dacă doreşti să înveţi.”
“Doresc. Când începem?”
“Putem începe chiar acum, dacă vrei.”
“Imi doresc să învăţ să zbor aşa”, răspunse Jonathan şi o lumină stranie licări în ochii lui. “Spune-mi cum să fac?”
Chiang vorbi încetişor şi-l privi cu atenţie pe pescăruşul cel tânăr.
“Ca să zbori la fel de repede ca gândul, către oriunde,” spuse el “trebuie să începi prin a şti că deja ai ajuns....”
Secretul, pentru Chiang, era ca Jonathan să nu se mai vadă prins în capcana unui corp limitat care avea deschiderea de o sută cinci centimetri şi performanţe ce ar putea fi înscrise într-un tabel. Secretul era ca el să ştie că adevărata lui esenţă trăia, ca un perfect număr nescris, oriunde şi oricând în spaţiu şi timp.

Jonathan exersa cu îndârjire, zi după zi, de la răsărit până după miezul nopţii. Si cu tot acest efort nu reuşea să se deplaseze nici măcar cu un pas de la locul lui.
“Uită ceea ce crezi!” spunea Chiang iar şi iar. “Nu ceea ce credeai ţi-a folosit ca să înveţi să zbori ci faptul că ai înţeles ce este zborul. E exact la fel. Acum încearcă iar....”
Apoi, într-o bună zi, Jonathan, stând pe ţărm, închizând ochii, concentrându-se, înţelese dintr-o dată ce vroia să-i spună Chiang. “Dar e adevărat! Sunt un pescăruş perfect şi fără limită!” Se simţi cuprins de bucurie.
“Bun!” spuse Chiang, şi se auzea victoria în glasul lui.
Jonathan deschise ochii. Stătea alături de Cel Bătrân pe un ţărm complet diferit – copaci pe marginea apei, doi sori galbeni atârnând deasupra.
“In fine ai priceput,” spuse Chiang “dar mai trebuie să lucrezi asupra autocontrolului....”
Jonathan era înmărmurit. “Dar unde suntem?”
Total neimpresionat de peisajul straniu din jur, Cel Bătrân se arătă detaşat de întrebare. “Suntem pe vreo planetă, în mod sigur, cu cerul verde şi o stea dublă în loc de soare.”

Jonathan scoase un ţipăt de încântare, primul sunet de când părăsise Pământul.
“A mers.”
“Ei bine, desigur că a mers, Jonathan,” spuse Chiang “Intotdeauna merge, atunci când ştii ce faci. Iar acum despre controlul tău....”
Când s-au întors era întuneric. Ceilalţi pescăruşi priveau la Jonathan cu ochii lor galbeni plini de veneraţie, pentru că îl văzuseră dispărând din locul în care se rotise îndelung.
Primi felicitările lor timp de aproape un minut.
“Sunt cel mai nou venit aici! Sunt abia la început! Eu trebuie să învăţ de la voi!”
“Mă îndoiesc de asta, Jonathan”, spuse Sullivan, stând lângă el. “Ti-e mai puţină teamă să înveţi decât oricărui pescăruş pe care l-am văzut în zece mii de ani.”
Se făcu linişte şi Jonathan se simţi stânjenit.
“Putem începe să lucrăm asupra timpului,” zise Chiang “până când vei reuşi să zbori în trecut şi în viitor. Iar apoi vei fi gata să începi ceea ce este cel mai greu, mai dătător de putere şi mai încântător dintre toate. Vei fi gata să începi să te înalţi înţelegând sensul bunătăţii şi dragostei.”
Trecu o lună, sau ceva ce păru ca o lună, şi Jonathan învăţa într-un ritm extraordinar. Intotdeauna învăţase repede din experienţe obişnuite, iar acum, elevul special al Celui Bătrân, îşi însuşi idei noi ca aceea că aripile sunt de fapt un adevărat computer aerodinamic.
Dar apoi a venit şi ziua când Chiang a dispărut. Tocmai vorbea calm cu ei toţi, îndemnându-i să nu renunţe niciodată la învăţat şi la antrenamente şi la lupta pentru a înţelege tot mai adânc principiul perfect invizibil al vieţii. Dar, cum vorbea, penele îi deveniră strălucitoare şi ajunseră atât de arzătoare că nici un pescăruş nu-l mai putu privi.
“Jonathan,” spuse el, “continuă să te perfecţionezi în dragoste!” Si acestea fură ultimele cuvinte pe care le rosti.
Când pescăruşii reuşiră să vadă din nou, Chiang nu mai era printre ei.
Cu trecerea zilelor, Jonathan se trezi gândindu-se tot mai des la Pământul de unde venise. Dacă ar fi ştiut, pe când era acolo, măcar a zecea parte, a suta parte din ce ştia aici, cu mult mai mult ar fi însemnat viaţa pentru el! Stătea pe nisip şi se întreba dacă exista oare, acolo, în urmă, un pescăruş care să se lupte pentru a-şi depăşi limitele, pentru a vedea în zbor altceva decât un mod de a călători pentru a culege o firimitură dintr-o..... Poate că exista chiar unul care fusese exilat pentru că îşi rostise adevărul în faţa Stolului. Si cu cât se antrena mai mult Jonathan în dragoste, şi cu cât muncea mai mult pentru a înţelege natura dragostei, cu atât mai mult îşi dorea să se întoarcă pe Pământ.

Căci, în ciuda trecutului singuratic, Jonathan Pescăruş se născuse pentru a fi instructor, şi felul lui special de a-şi arăta dragostea era să dăruiască ceva din adevărul pe care l-a trăit unui alt pescăruş, care şi-ar dori şansa de a vedea adevărul pentru el însuşi.
Sullivan, adept acum al zborului cu viteza gândului şi ajutându-i pe ceilalţi să-l deprindă, era cuprins de îndoieli.
“Jonathan, ai fost exilat odată. De ce crezi că vreunul din pescăruşii de pe vremea ta te-ar asculta acum? Stii proverbul şi e chiar aşa: Pescăruşul care zboară mai sus vede mai bine. Acei pescăruşi de unde vii tu stau pe pământ vociferând şi luptându-se între ei. Sunt la mii de kilometri de rai - şi tu ai vrea să-i faci să vadă raiul de acolo de unde stau! Jonathan, ei nu sunt în stare să-şi vadă nici măcar vârful propriilor aripi. Rămâi aici. Ocupă - te de noii pescăruşi care sosesc, cei care au ajuns suficient de sus pentru a putea vedea ceea ce le arăţi tu.” Tăcu pentru o clipă şi apoi adăugă: “Ce s-ar fi întâmplat dacă Chiang s-ar fi întors în vechea sa lume? Ce-ai mai fi ştiut tu astăzi?"
Ultimele cuvinte loviseră chiar la ţintă şi Sullivan avea dreptate.
Cu cât pescăruşii zboară mai sus cu atât ei văd mai departe.
Jonathan rămase şi se dedică lucrului cu noii veniţi, care erau toţi strălucitori şi rapizi în a învăţa. Dar vechiul sentiment îl invada din nou şi nu se putea opri să nu se gândească la posibilitatea ca acolo, pe Pământ, să existe măcar unu – doi pescăruşi care să fie în stare să înveţe şi ei. Cât de multe ar fi ştiut el dacă Chiang ar fi venit la el în ziua când fusese exilat!
“Sully, trebuie să mă duc înapoi” spuse el într-un târziu. “Studenţii tăi progresează. Ei te pot ajuta să-i antrenezi în continuare pe noii veniţi.”
Sullivan oftă, însă nu mai ripostă. “Cred că-mi vei lipsi Jonathan” fu tot ce rosti.
“Sully, să-ţi fie ruşine!” spuse Jonathan cu reproş, “şi nu te mai prosti! Ce încercăm noi să realizăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră ar depinde de lucruri ca spaţiul sau timpul, atunci în clipa când vom fi depăşit spaţiul şi timpul ar însemna că ne-am distrus propria înfrăţire! Depăşind spaţiul, tot ce ne rămâne este Aici. Si depăşind timpul rămânem cu Acum. Iar între Aici şi Acum, nu-ţi dai seama că ne putem vedea unul cu altul măcar odată sau de două ori?"
Sullivan Pescăruş râse în ciuda a ceea ce simţea.
“Eşti o pasăre trăznită,” spuse el amuzat. “Dacă poate cineva pe Pământ să-i înveţe cum să zărească la trei mii de kilometri depărtare, atunci acesta este doar Jonathan Livingston Pescăruş.” Se uită apoi spre nisip. “La revedere, Jon, prietene.”
“La revedere, Sully. Ne vom mai întâlni.”
Si spunând acestea, Jonathan o porni, cu imaginea unor stoluri imense de pescăruşi pe ţărmul unui alt timp în minte. Era pe deplin conştient că el nu este făcut din oase şi pene ci că este întruparea ideii perfecte de libertate şi zbor, dincolo de orice limitări.

Fletcher Lynd Pescăruş era încă destul de tânăr, dar deja ştia că nici o pasăre nu fusese vreodată tratată ca el, cu atâta duritate şi cu atâta nedreptate de către propriul Stol.
“Nu-mi pasă ce spun ei,” gândi el aprig, şi gândul se limpezi în timp ce zbura către Stâncile Indepărtate.
“Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Un..... ţânţar face asta! O simplă răsucire în jurul Celui Bătrân, aşa, de amuzament, şi iată-mă exilat! Oare sunt orbi? Nu pot înţelege? Nu-şi dau seama de gloria la care am ajunge dacă am învăţa într-adevăr să zburăm?”
“Nu-mi pasă ce gândesc ei. Le voi arăta eu ce înseamnă a zbura! Voi fi un exilat dacă aşa vor ei. Si o să-i fac să regrete.....”
O voce răsună parcă în mintea lui şi, deşi era foarte delicată, îl uimi atât de tare încât şovăi şi se poticni în aer.
“Nu fii aspru cu ei, pescăruşule Fletcher. Exilându-te, ceilalţi pescăruşi n-au făcut decât să-şi facă rău lor înşişi şi într-o zi vor afla asta. Intr-o zi vor ajunge şi ei să vadă ceea ce vezi tu. Iartă-i şi ajută-i să înţeleagă.”
La un centimetru de aripa lui dreaptă zbura cel mai strălucitor pescăruş alb din lume, planând fără efort, fără să-şi mişte o pană, la o viteză ce reprezenta aproape maximum posibil pentru Fletcher.
Tânărul pescăruş se simţi pierdut pentru o clipă.
“Oare ce se petrece? Am înebunit? Am murit? Ce-i asta?”
Joasă şi calmă, vocea continuă să se audă în gândurile lui, aşteptând un răspuns. “Fletcher Lynd Pescăruş, doreşti să zbori?”
“DA, IMI DORESC SA ZBOR !”
“Fletcher Lynd Pescăruş, îţi doreşti să zbori atât de mult încât să-i ierţi pe cei din Stol, să înveţi să zbori şi apoi să te întorci la ei într-o bună zi şi să-i ajuţi şi pe ei să înveţe?”
Nu se simţi nici o umbră de minciună în răspunsul acestei fiinţe atât de talentate, indiferent cât de mândru sau de îndurerat era.
“Da, doresc” spuse el încetişor.
“Atunci Fletch,” îi răspunse creatura strălucitoare, cu o voce atât de bună, “hai să începem cu Zborul la Nivel.....”



Partea a treia

Jonathan se învârti lent deasupre Stâncilor Indepărtate, privind. Acest tânăr aprig, Fletcher Pescăruş, era aproape studentul perfect pentru zbor. Era puternic şi uşor şi rapid în aer, dar, ceea ce era cu mult mai important, avea o dorinţă arzătoare să înveţe să zboare.
Si deodată apăru: o formă gri voalată ţipând în timp ce plonja, atingând două sute patruzeci de kilometri pe oră, îşi depăşi instructorul. Tâşni abrupt într-o altă încercare pentru o răsucire verticală în şaisprezece puncte, numărând cu glas tare fiecare punct:
“.... opt .... nouă .... zece .... Vezi Jonathan, alerg cu viteza vântului .... unsprezece .... vreau să opresc cu precizie impecabilă ca şi tine .... doisprezece .... dar, fir-ar să fie, abia reuşesc .... treisprezece .... aceste ultime trei puncte .... fără .... paisprezece .... aaaah!”
Nereuşita usturătoare a lui Fletcher era greu de suportat din cauza furiei şi mâniei ce-l cuprindea în faţa eşecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se năpusti sălbatic într-o răsucire inversă şi îşi reveni în fine, coborând în pantă, la o sută de picioare sub nivelul instructorului său.
“Iţi iroseşti timpul cu mine, Jonathan! Sunt prea nepriceput! Prea prost! Incerc şi iar încerc, dar nu voi reuşi niciodată!”
Jonathan Pescăruş privi în jos către el şi încuviinţă.
“Desigur nu vei reuşi atâta timp cât pornirea ta e atât de puternică. Fletcher, ai pierdut peste cincizeci de kilometri la oră din cauza pornirii! Trebuie să intri lin! Ferm dar lin, îţi aminteşti?”
Coborî la nivelul tânărului pescăruş. “Hai să încercăm acum împreună, în formaţie. Să fii atent la pornire. Este o intrare lină, uşoară.”
Către sfârşitul primelor trei luni, Jonathan avea încă şase studenţi, cu toţii exilaţi, toţi curioşi să afle despre aceste idei stranii şi noi cu privire la zbor, la bucuria zborului.
Este adevărat că le era mai uşor să atingă performanţe înalte decât să înţeleagă ce se află în spatele acestor idei.
“Fiecare dintre noi este de fapt o idee a Marelui Pescăruş, o idee de libertate fără limite,” le repeta Jonathan serile pe plajă, “şi precizia zborului este un pas către exprimarea adevăratei noastre naturi. Trebuie să lăsăm deoparte tot ceea ce ne limtează. Pentru asta antrenamentele de mare viteză, şi de viteză scăzută, şi aero-acrobaţia ....”
... şi studenţii adormeau, istoviţi de zborul de peste zi. Le plăcea să exerseze, căci totul era rapid şi îi exalta şi le hrănea dorinţa de a învăţa, care creştea cu fiecare nouă lecţie.
Dar nici unul dintre ei, nici măcar Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor poate fi la fel de real ca zborul vântului şi al penelor.
“Intregul tău corp, de la un vârf de aripă la celălalt,” le spunea alteori Jonathan, “nu este nimic mai mult decât propriul tău gând, luând o formă pe care o poţi vedea. Rupe lanţurile gândurilor tale şi vei rupe întocmai lanţurile propriului tău trup....”
Dar indiferent în ce formă le-ar fi spus-o, suna ca pură ficţiune, care le creştea dorinţa de a dormi şi nimic mai mult.
După o lună, Jonathan le spuse că sosise pentru ei vremea să se întoarcă la Stol.
“Nu suntem gata! Suntem exilaţi!”
“Doar nu putem să mergem acolo unde nu suntem bineveniţi, nu-i aşa?”
“Suntem liberi să mergem unde dorim şi să fim ceea ce suntem,” răspunse Jonathan şi se ridică de pe nisip întorcându-se spre est, către pământurile unde sălăşluia Stolul.
Se produse o scurtă panică printre studenţii săi, căci Legea Stolului interzicea unui exilat să se mai întoarcă vreodată, iar legea nu fusese încălcată nici măcar o singură dată timp de zece mii de ani. Legea le spunea să rămînă pe loc; Jonathan le spunea să meargă; şi deja el se îndepărtase cu un kilometru deasupra apei. Dacă vor mai sta pe gânduri, el va ajunge să întâmpine Stolul ostil de unul singur.
“Ei bine, noi nu trebuie să mai ascultăm Legea din moment ce oricum nu mai facem parte din Stol, nu?” rosti Fletcher, destul de stânjenit. “De asemeni, dacă se naşte un conflict, vom fi mult mai de ajutor acolo decât rămânând aici.”
Aşa că zburau în acea dimineaţă dinspre vest, opt pescăruşi într-o formaţie dublu-diamant, cu vârfurile aripilor aproape suprapunându-li-se.
Ajunseră deasupre Plajei Consiliului Stolului zburând cu peste două sute de kilometri pe oră, cu Jonathan în frunte, Fletcher situat calm în dreapta aripei lui, şi Henry Calvin avântându-se jucăuş în stânga. Apoi întreaga formaţie se răsuci încetişor către dreapta, ca şi cum ar fi fost o singură pasăre.....nivel.....răsturnare.....nivel....., vântul biciuindu-i pe toţi împreună.
Tipetele şi croncănitul vieţii obişnuite a Stolului se destrămară sfâşiate parcă de formaţia de pescăruşi în zbor ca de un uriaş cuţit, şi opt mii de ochi de pescăruşi priviră cerul fără să clipească. Una câte una, cele opt păsări ţâşniră ascuţit în sus într-un looping şi zburară deasupra, lăsându-se apoi pe nisip într-o aterizare încremenită ce încheia coborârea lentă. Apoi, ca şi cum astfel de lucruri se întâmplau în fiecare zi, Jonathan Pescăruş îşi începu critica privind zborul lor.
“Pentru început,” spuse el cu un zâmbet strâmb, “aţi întârziat cu toţii puţin când v-aţi adunat.”

Stolul fu străbătut ca de un fulger.
Aceste păsări erau exilate! Si totuşi se întorseseră! Si asta.... asta nu se poate întâmpla! Presentimentul lui Fletcher cu privire la bătălie se topi în confuzia Stolului.
“Ei bine, sigur, OK, sunt exilaţi,” spuseră unii din pescăruşi.... “dar, hai să vedem, unde oare au învăţat să zboare aşa?”
Trecu aproape o oră până când Cuvântul Celui Bătrân să fie rostit către Stol: “Ignoraţi-i. Pescăruşul care vorbeşte unui exilat este el însuşi exilat. Pescăruşul care priveşte către exilat încalcă Legea Stolului.”
Spinări de pene gri se întoarseră către Jonathan din acea clipă, dar el nu păru să observe. Işi continuă şedinţa de zbor chiar deasupra Plajei Consiliului şi, pentru prima oară începu să-i îndemne pe studenţii săi să-şi depăşească propriile limite.
“Martin Pescăruş,” strigă el peste cer. “Spui că ştii zborul la viteză mică. Nu ştii nimic dacă nu demonstrezi! Zboară!”
Tăcut, micul Martin William Pescăruş, uimit să fie prins în bătaia focului instructorului, se surprinse pe el însuşi devenind un vrăjitor al zborului lent. Chiar în briza cea mai uşoară îşi putea curba penele pentru a se ridica fără nici o fâlfâire de aripă de la nisip la nori şi înapoi.
La fel, Charles Roland Pescăruş zbura cu Vântul Marelui Munte la peste şapte mii de metri, întorcându-se înapoi albăstrit din cauza aerului rece şi rarefiat, uimit şi fericit, hotărât ca mâine să urce încă şi mai sus.
Fletcher Pescăruş, căruia îi plăcea aero-acrobaţia mai mult decât orice, cuceri unul câte unul cele şaisprezece puncte de rostogoliri lente pe verticală şi a doua zi se autodepăşi printr-un triplu salt rotit, cu penele de un alb strălucitor scânteind către plaja de unde nu doar o pereche de ochi îl urmărea pe furiş.
In fiecare clipă Jonathan era acolo, putând fi văzut de fiecare dintre studenţii săi, demonstrând, sugerând, încurajându-i, ghidându-i.
Zbura cu ei în noapte, printre nori şi în inima furtunii, pentru plăcerea zborului, în timp ce Stolul se îngrămădea în neorânduială pe pământ.
Când terminau cu zborul, studenţii se relaxau pe nisip şi, treptat, îl ascultau tot mai atent pe Jonathan. Avea unele idei trăznite pe care nu le puteau pricepe, dar avea şi unele extraordinare pe care le înţelegeau.
Treptat, noaptea, un alt cerc se forma în jurul celui al studenţilor – un cerc de curioşi, ascultând în întuneric ore în şir, nedorind să-i vadă sau să fie văzuţi de ceilalţi şi dispărând încetişor, odată cu ivirea zorilor.
Abia la o lună după Reîntoarcere, primul pescăruş din Stol depăşi limita cercurilor şi ceru să fie învăţat cum să zboare. Prin acest gest, Terrence Lowel Pescăruş deveni o pasăre condamnată şi etichetată ca Exilat; el deveni şi cel de-al optulea între studenţii lui Jonathan.

In noaptea următoare sosi din Stol şi Kirk Maynard Pescăruş, clătinându-se pe nisip, trăgându-şi aripa stângă şi prăbuşindu-se la picioarele lui Jonathan.
“Ajută-mă,” spuse el încetişor, vorbind cu glasul cu care vorbesc muribunzii.
“Imi doresc să zbor mai mult decât orice pe lume....”
“Vino atunci,” spuse Jonathan. “Urcă împreună cu mine departe de pământ şi vom începe.”
“Nu înţelegi. Aripa mea. Nu-mi pot mişca aripa.”
“Maynard Pescăruş, ai libertatea să fii tu însuţi, într-adevăr tu însuţi, aici şi acum; şi nimic nu te poate opri. Aceasta este Legea Marelui Pescăruş, singura care există cu adevărat.”
“Vrei să spui că pot zbura?”
“Spun că eşti liber.”
Intr-o clipită, Kirk Maynard îşi întinse aripile fără efort şi se înălţă în aerul întunecat al nopţii. Stolul fusese trezit din somn de ţipătul lui, care ţâşnise cu putere de la înălţimea de o sută cincizeci de metri unde ajunsese: “Pot zbura! Auziţi! POT ZBURA!”
Când se lumină, erau aproape o mie de păsări aflate dincolo de cercul studenţilor şi privind curioase către Maynard.
Nu le mai păsa dacă erau sau nu văzute şi ascultau, încercând să-l înţeleagă pe Jonathan Pescăruş.
Vorbea despre lucruri foarte simple – că e normal ca un pescăruş să zboare, că libertatea este chiar esenţa existenţei lor, că orice se ridică împotriva acestei libertăţi trebuie depăşit, indiferent dacă e vorba de superstiţie sau de limtări de orice fel.
“Cum adică să le depăşim?” se auzi o voce din mulţime, “chiar dacă e vorba de Legea Stolului?”
“Singura lege adevărată este aceea care duce la libertate,” spuse Jonathan. “Nu există alta!”
“Cum crezi că vom putea ajunge să zburăm ca tine?” se auzi o voce. “Tu eşti deosebit şi talentat şi divin, între toate păsările.”
“Priviţi la Fletcher! Lowell! Charles-Roland! Judy Lee! Si ei sunt deosebiţi şi talentaţi şi divini? Nu mai mult decât voi, nu mai mult decât mine. Singura diferenţă, chiar singura, este că ei au început să înţeleagă ce sunt ei cu adevărat şi să pună asta în aplicare.”
Studenţii, mai puţin Fletcher, se foiră stânjeniţi. Incă nu-şi dăduseră seama că asta făceau de fapt.
Mulţimea din jur creştea cu fiecare zi şi punea întrebări, admira, comenta.
“In stol se spune că dacă nu eşti chiar Fiul Marelui Pescăruş,” îi spuse Fletcher lui Jonathan într-o dimineaţă după ce tocmai terminaseră Practica Avansată pentru Viteză, “atunci eşti în orice caz cu o mie de ani înaintea timpului tău.”
Jonathan oftă. Riscul de a nu fi înţeles, gândi el. Te consideră fie zeu, fie demon....
“Tu ce crezi Fletcher? Suntem noi înaintea timpului nostru?”
O linişte apăsătoare se aşternu.
“Deci acest fel de a zbura a existat dintotdeauna, aşteptând să fie învăţat de oricine îşi doreşte să-l descopere; n-are nici o legătură cu timpul. Suntem înaintea modei, asta poate. Inaintea felului în care majoritatea pescăruşilor zboară.”
“Si asta e ceva.” continuă Jonathan, rostogolindu-se pentru a plana răsturnat un timp. “Dar nu este nici pe jumătate atât de rău ca a fi înaintea timpului nostru.”

Se întâmplă exact peste o săptămână.
Fletcher demonstra elemente ale zborului cu viteză mare unei clase de studenţi. Tocmai se redresa dintr-un plonjon de la două mii de metri, o dungă gri alungită luând parcă foc la câţiva centimetri deasupra plajei, când o pasăre tânără, care zbura pentru prima oară, plană exact în calea lui, strigându-şi mama. Având doar o zecime de secundă pentru a evita coliziunea, Fletcher Lynd smuci tare spre stânga, şi la circa trei sute de kilometri pe oră se proiectă într-o stâncă solidă din granit.
Era pentru el ca şi cum stânca ar fi fost o uşă gigantică spre o altă lume. O izbucnire de teamă şi şoc şi întuneric când se lovi, şi apoi se simţi azvârlit într-un cer straniu, straniu de tot, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; speriat şi trist şi regretând, regretând amarnic.
Vocea veni către el aşa cum se întâmplase în aceea primă zi când îl întâlnise pe pescăruşul Jonathan Livingston.
“Siretlicul, Fletcher, este să încercăm să ne depăşim limitele în mod ordonat, cu răbdare. Nu ne ocupăm de zborul prin stâncă decât ceva mai târziu în programul nostru.”
“Jonathan!”
“Zis şi Fiul Marelui Pescăruş,” răspunse instructorul cu răceală.
“Ce faci aici? Stânca! N-am....oare n-am....murit?”
“Hai Fletcher, fii serios. Gândeşte. Din moment ce-mi vorbeşti, e clar că n-ai murit, nu? Ce-ai reuşit să faci este să-ţi schimbi nivelul de conştienţă destul de brusc. Acum tu trebuie să alegi. Poţi rămâne aici şi să înveţi pornind de la acest nivel – care, drept să-ţi spun, este doar cu puţin mai înalt decât cel pe care tocmai l-ai părăsit – sau poţi să te întorci înapoi şi să continui să lucrezi cu Stolul. Cei bătrâni sperau să vadă un fel de dezastru, dar au fost uimiţi să constate că de fapt le-ai dat o lecţie.”
“Vreau să mă întorc la Stol, desigur. Abia începusem să lucrez cu noul grup!”
“Foarte bine, Fletcher. Aminteşte-ţi ce spuneam despre trupul cuiva, că nu este nimic altceva decât ceea ce acel cineva gândeşte despre el însuşi....”

Fletcher îşi scutură capul, îşi întinse aripile şi îşi deschise ochii, regăsindu-se la baza stâncii, în mijlocul întregului Stol reunit. Se auzi o zarvă de ţipete şi croncănituri din mulţime în clipa când făcu prima mişcare.
“Trăieşte! Acela care a murit trăieşte!”
“L-a atins cu aripa! L-a readus la viaţă! Fiul Marelui Pescăruş!”
“Nu! Nu recunoaşte! Este un demon! DEMON! a venit să dezbine Stolul!”
Erau patru mii de pescăruşi adunaţi, înspăimântaţi de ce se petrecuse, iar ţipătul DEMON! îi străbătu ca vântul furtunii din ocean. Ochii lucioşi, ciocurile ascuţite, se închiseră ca pentru a-l distruge.
“Te-ai simţi mai bine dacă am pleca, Fletcher?” îl întrebă Jonathan.
“Cu siguranţă că nu m-aş împotrivi prea tare.”
Instantaneu, poposiră amândoi la un kilometru mai departe şi ciocurile ameninţătoare ale gloatei se închiseră fără a înghiţi altceva decât aerul din jur.
“Oare de ce,” se întrebă Jonathan, cel mai greu pe lume este să convingi o pasăre că este liberă şi că, pentru a-şi putea dovedi asta, nu trebuie decât să petreacă puţin timp exersând? De ce este aşa de greu?”
Fletcher era încă orbit de schimbarea peisajului. “Cum ai reuşit? Cum de-am ajuns aici?”
“Ai spus doar că îţi doreşti să fii departe de gloată, nu?”
“Da! Dar cum ai....”
“Ca orice altceva, Fletcher. Exersând.”

Dimineaţa, Stolul îşi uitase isteria, dar nu şi Fletcher.
“Jonathan, îţi aminteşti ce-ai spus nu cu mult timp în urmă, despre cum trebuie să iubeşti Stolul pentru a dori să te întorci la el şi să-l ajuţi să înveţe?”
“Sigur.”
“Nu înţeleg cum poţi reuşi să iubeşti o gloată de păsări care tocmai au încercat să te omoare.”
“O, Fletcher, nu asta trebuie să iubeşti! Cu siguranţă nu poţi iubi ura şi răul. Trebuie să te antrenezi şi să vezi ce înseamnă cu adevărat pescăruşii, partea bună din fiecare dintre ei, şi să-i ajuţi să o vadă şi ei în ei înşişi. Asta înţeleg prin dragoste. Si e plăcut când ajungi să ai îndemânarea pentru a face asta.
Imi amintesc de un tânăr pescăruş aprig, cum ar fi cel cu numele de Fletcher Lynd. Tocmai fusese Exilat şi era gata să se lupte cu Stolul până la moarte, şi începuse să-şi construiască propriul iad otrăvit pe Stâncile Indepărtate. Si iată-l acum, construindu-şi propriul rai şi conducând întregul Stol în direcţia asta.”
Fletcher se întoarse spre instructorul lui şi o clipă se citi frica în ochii lui.
“Eu să-i conduc? Cum adică eu să-i conduc? Tu eşti instructorul aici. Nu poţi să ne părăseşti!”
“Oare? Nu crezi că pot exista şi alte stoluri, alţi Fletcher-i, care au nevoie de un instructor mai mult decât voi, care deja aţi pornit către lumină?”
“Eu? Jonathan, eu nu sunt decât un biet pescăruş, în timp ce tu eşti....”
“....singurul fiu al Marelui Pescăruş, presupun?” oftă Jonathan, privind către mare. “Nu mai ai nevoie de mine. Trebuie doar să continui să te cauţi pe tine însuţi, câte puţin mai mult în fiecare zi; să găseşti pe acel adevărat, nelimitat Fletcher. El este instructorul tău. Pe el trebuie să-l înţelegi şi pentru a deveni cu adevărat el trebuie să te antrenezi.”
O clipă mai târziu, trupul lui Jonathan se undui în aer, devenind mai palid, mai transparent. “Nu-i lăsa să împrăştie zvonuri prosteşti despre mine sau să mă transforme în zeu. O.K., Fletcher? Sunt un pescăruş. Imi place să zbor, poate....”
“JONATHAN!”
“Dragule Fletcher. Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura.”
Unduirea se opri. Jonathan se topi devenind una cu aerul.
După un timp, Fletcher se desprinse către cer, şi întâlni un nou grup de studenţi, dornici să înceapă prima lor lecţie.
“Pentru început,” rosti el cu greutate, “trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este o idee a libertăţii fără limite, o imagine a Marelui Pescăruş, şi că întreg corpul vostru, de la un vârf de aripă la celălalt, nu e nimic altceva decât ceea ce voi înşivă gândiţi despre el.”
Pescăruşii cei tineri priviră la el uimiţi. Hei, gândiră ei, asta nu prea seamănă cu o regulă pentru un looping.
Fletcher oftă şi o luă de la capăt.
“Hm....Ah....foarte bine,” spuse el şi îi privi cu ochi critic. “Hai să începem cu Zborul la Nivel.” Si zicând aceasta, înţelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese într-adevăr cu nimic mai divin decât era el, Fletcher.

Nu există limite, Jonathan? gândi el. Ei bine, atunci, nu e departe clipa când voi apărea din aerul rarefiat chiar pe plaja ta, ca să-ţi arăt câte ceva despre zbor!
Si deşi încerca să-şi păstreze atitudinea severă faţă de studenţi, pescăruşul Fletcher îi văzu dintr-o dată aşa cum erau ei într-adevăr şi, pentru o clipă, simţi nu numai că-i plăceau dar că îi iubea pe cei pe care îi vedea. Nu există limite, Jonathan? gândi el şi zâmbi. Cursa lui către a învăţa cu adevărat începuse.
de Richard Bach