…Cine ştie pe unde-o fi Ela, acum? Textele ei, scrise cu năduf la 19 ani, s-au oprit in noiembrie 2005. De atunci, linişte. Poate că Ela e în braţale unui băiat, iar gândurile ei, izvorând din neliniştea adolescenţei însăilată mai sus (vai, fără respectul gramaticii!), iată că încă ne mai tulbură, asemenea unei pietre aruncată într-o apă liniştită, care-şi continuă la infinit cercurile concentrice…
Filosofii antichităţii spuneau despre trecere cam aşa: “Venim, vedem, ne entuziasmăm sau dimpotrivă ne necăjim, şi plecăm”.
Venim din viaţa aceastei planete şi ne topim în viaţa ei, până când ea însăşi, supusă aceleiaşi ciclicităţi universale, va dispărea, la fel ca noi… Nimic mai simplu. Cine crede că venim de la Domnul şi ne întoarcem la El, se-nşeală amarnic. Nici un Domn, nici un Supra-Domn nu ne rezistă. Toţi mor odată cu noi. “Cu moartea mea – spunea Eminescu – moare întreaga omenire”. Noi trăim atâta timp cât gândim. Când gândim (conceptualizând totul) se cheamă că suntem conştienţi. Totul e, aşadar, în mintea noastră. Acolo sălăşuiesc impresiile, acolo se sintetizează sentimentele, trăirile, ideile, concepţiile, voinţa, caracterul, relaţiile cu semenii, precum şi iluziile (Dumnezeu şi toate cele ale religiilor). Dincolo de mintea noastră nu există absolut nimic, care să ne aparţină. Inima e un muşchi specializat – nimic mai mult; organele interne şi cele externe servesc întregului, tot aşa cum face şi mintea. Numai că mintea noastră ne proiectează înapoi şi înainte, ba chiar peste milenii, iar noi acceptăm sau nu toate aceste proiecţii, care, iată – ca-n cazul Elei – ne impresionează într-atâta încât ne doboară… Înţeleg să te doboare pesimismul cel mai negru când ai ajuns la 90 de ani, ori la 120 de ani (câţi i-au fost dăruiţi Omului, de către Creator, înainte de Potop – vezi Geneza 6,3), dar nu la 19 ani, când afară te aşteaptă întotdeauna un băiat, care să te ia de mână, să-ţi arăte fericirea…
Omul e o fiinţă egoistă: suntem (zicem noi!) singurele vieţuitoare care avem privilegiul (dreptul) succesiunii infinite a vieţilor. Câtă amăgire de sine! …Dac-ar fi aşa, atunci şi albina, şi şoricelul, şi găina, ba chiar şi gândăceii şi râmele ar trebui să se bucure de un asemenea dar al Naturii, căci şi ei/ele sunt vieţuitoare şi reprezintă viaţa. Dar nu e aşa. Cum nu seamănă nor cu nor – căci niciodată un nor nu va semăna până la identificare cu alt nor – şi cum nu seamăna frunză cu frunză, ori fir de nisip cu fir de nisip, tot aşa nu seamănă nici om cu om, căci “morţi sunt cei muriţi” (după cum bine spunea poetul)…
Ei, şi când ştii bine toate astea, ce-ţi rămâne, dragă Ela? Nimic altceva decât să te împaci cu soarta ca eşti şi suntem muritori, după cum totul şi toate în Univers sunt pieritoare.
Bucuraţi-vă, dragi prieteni, de unicitatea ce v-a fost dată şi împletiţi-vă din ea cu luciditate, clipă de clipă, fericirea de a vă fi născut pe planeta Pământ, cea mai frumoasă planetă a Sistemului nostru Solar, cel mai norocos sistem solar din câte-au existat şi-ar mai putea exista vreodată!
Subiect: suntem simple fiinte muritoare.. (Citit de 6043 ori)