Carte - SUB COPACUL BUYU, de Paul White

[friend]

Cuprins

Cuvânt înainte                 

Zidul cel mare   

Capcana                                             

La fel de sigur ca otrava                         

Nu poti sa faci tu însuti totul             

Maimuta care nu credea în crocodili 

Stiinta despre hranirea vulturilor     

De partea gresita                                 

De ce L-a trimis Dumnezeu pe Isus       

Din leoparzi mici se fac leoparzi mari

Visul lui M’gogo

[friend]

Cuvânt înainte
 
    În stepa întinsa din vestul Africii se afla spitalul doctorului din jungla. Daudi, unul dintre infirmieri, tocmai amesteca leacuri. Este dupa-amiaza târziu, si umbrele se alungesc peste câmpie.
       La usa farmaciei stau în amurg pacienti flecarind împreuna. În copacul noduros Buyu care se afla deasupra lor se cearta galagios vrabiile. Când si când rasuna un tipat venind din jungla învecinata.
       "Mi-e o frica groaznica de lei", începe unul dintre ei discutia. Capul si picioarele îi sunt înca strâns bandajate. Un baiat subtire si înalt trebuie mai întâi sa termine de tusit, pentru a putea apoi sa spuna ce vrea:
       "Eu numai când ma gândesc la serpi ma trece un fior pe sira spinarii.
       Din spate se aude o voce obosita:
       "D-apoi Kifaru, rinocerul! Picioarele lui fac sa se cutremure pamântul, iar cornul lui înfiorator..." Mai mult nu poate sa spuna, caci de febra si frica dintii îi clantane tare.
       Daudi cântareste în farmacie o pulbere alba si o varsa într-o sti­cla.
       "Dar si mai mult trebuie sa te temi de Mbu, tântarul, de capusa Pappasi si de musca Hazi", spune el si apare în deschizatura usii. "Acestea sunt într-adevar animale mici, totusi omoara de o mie de ori mai multi oameni ca toate animalele mari de prada la un loc. Exista însa ceva care e mult mai periculos si totdeauna mor­tal... Vreau sa va povestesc despre aceasta, continua Daudi; "caci trebuie sa cunoasteti exact ce este.
       Câtiva oameni au adus iarba si lemn uscat. Totdeauna când stau asa laolalta îsi fac un mic foc.
       "Câte laturi are aceasta canistra?" Daudi tine în mâna o canistra mare de ulei pe care oamenii o privesc curiosi.
"Patru laturi", spune unul.
       "Si pe lânga asta un fund si un capac", completeaza M`gogo. Daudi da din cap. "Si pericolul despre care vreau sa va povestesc are multe laturi. Ascultati...

[friend]

                                                                   ZIDUL CEL MARE
 
       Multi ochi se îndreapta spre Daudi care sta în lumina focului. Cu vocea lui joasa el începe sa povesteasca:
       Toata jungla era agitata. Sub un copac Buyu s-au adunat într-o dimineata toate animalele ca sa se sfatuiasca ce era de facut. Caci deodata, peste noapte, aparuse un zid urias de-a curmezisul jun­glei. El era înalt si lat si, dupa câte-si putea da seama Twiga girafa, foarte gros.
       "Toate frumusetile tarii noastre sunt de cealalta parte a zidului", a urlat leul Simba. "Copacii cei verzi care ne dau umbra, lacul cel mare cu minunata lui apa albastra si izvoarele reci care coboara din muntele cel înalt". Urletul lui s-a sfârsit într-un mârâit rau.
       "Asa e", se jeluia Twiga, "de partea aceasta sunt numai spini, praf si desert. Si chiar si gaurile de apa sunt pline de namol!'
       Faru, rinocerul, era furios. El sufla cu zgomot, tropaia, si ochisorii lui ardeau.
       "Kah", si-si misca limba încolo si încoace ca o banda de feras­trau. "Asta da zid! Dar eu o sa-l strapung!"
       Toate animalele au dat din cap. Poate ca era o solutie.
       Faru s-a dat câtiva pasi înapoi ca sa-si ia avânt. Apoi s-a repezit cât de repede putea cu picioarele lui scurte spre zid. Praful s-a ridi­cat în vârtejuri sub copitele lui, iar cornul era ridicat amenintator în sus. Zidul se apropia tot mai mult. Faru si-a coborât capul: Rummms!
       Faru s-a dat înapoi clatinându-se buimacit.
       Dar zidul statea în picioare, la fel de neschimbat ca si înainte. Rinocerul a simtit ca ochii tuturor se îndreptau întrebator spre el. Suflând tare si-a mai luat un avânt: De data aceasta s-a proptit cu picioarele din spate de un copac puternic pentru ca avântul sa fie mai mare si sa poata fugi si mai repede. Pamântul s-a cutremurat. Praful s-a ridicat în aer ca un nor, si rinocerul s-a izbit înca o data de zid:Rummms!
       Dar si de data asta s-a dat înapoi clatinându-se. S-a ghemuit pe pamânt si si-a pipait cu atentie cornul strâmbat. Pe frunte i-a crescut vizibil un cucui mare, iar ochii îi erau dati peste cap. În capul lui însa parca se învârtea ceva ca Kifulafumbe, vijelia.
       "Da, da", a spus girafa Twiga dupa un rastimp, ca sa deschida din nou discutia, "cu adevarat e un zid puternic".
       Jumbo, elefantul, si-a fluturat trompa si a dat din ciotul lui de coada în acelasi ritm; numai ca nu la fel de repede.
       "Aici e nevoie de un umar puternic ca sa rastorni un zid ca aces­ta", a trâmbitat el, s-a dus la zid si l-a încercat cu trompa dupa cum fac elefantii. Apoi s-a aruncat în zid cu umarul lui mare si puter­nic: o data, de doua ori, de trei ori, de patru ori...
       Dar zidul nu a cedat, nici macar cât latimea coditei lui. Jumbo s-a întors încet înapoi si a încercat si cu celalalt umar. Din trompa lui iesea rasuflarea ca niste norisori, în timp ce se tot izbea de zid. Într-un sfârsit s-a furisat epuizat într-o parte si s-a ghemuit lânga Faru.
       "Într-adevar", a recunoscut el gâfâind. "Prin acest zid nu exista drum. El e prea gros".
       Apoi s-a îndepartat spre mlastina ca sa-si stropeasca ranile cu namol racoros si moale.
       Atunci hiena Mbisi, cu râsul ei neplacut, s-a facut auzita:
       "Pentru misiunea asta n-au ce cauta animale cu putere mare si cu minte putina. Dar eu sunt cunoscuta pentru siretenia mea. Eu o sa gasesc un drum în jurul zidului".
       În glasul ei era un ton care le facea pe multe animale sa-si în­crunte suparate fruntea. Twiga, care tocmai rontaia câteva pastai din coroana unui maracine, s-a uitat în jos din înaltimea ei maies­tuoasa.
       "O, sigur", a spus ea si si-a lasat limba lunga sa alunece în coltul gurii. "Arata-ne tu drumul întelepciunii!”
       Mbisi i-a întors spatele si a luat-o din loc, disparând pe o poteca serpuita de-a lungul zidului.
       Soarele era în amurg. Animalele care asteptau simteau cum le chioraie matele. Dar când si luna s-a ridicat deasupra zidului, înca tot nu se vedea nimic din hiena. Au aparut zorile unei zile noi. Dar Mbisi tot nu venise. Si a fost iarasi seara, dar Mbisi tot n-a aparut.
       În ziua urmatoare s-au întâlnit iarasi animalele sub batrânul co­pac Buyu si au asteptat împreuna întoarcerea hienei, pe care o nu­meau în taina gunoierul junglei.
       Cu greutati mari si cu ajutorul lui Nyani, maimuta, rinocerul Faru si-a îndreptat iarasi cornul. El se simtea iarasi proaspat si cu­rajos. Ndeje, pasarea, ciugulea capuse din pielea Iui si-i soptea la ureche ca toata treaba nu e nici pe jumatate asa de rea cum parea.
       Jumbo elefantul îsi picura atent namol racoros pe spatele dureros. El trâmbita usor si-si murmura cuvinte mângâietoare - cu­vinte care pareau celorlalti ca niste tunete îndepartate.
       Twiga cauta de zor cele mai frumoase pastai în vârful unui co­pac-umbrela.
       Nyani, maimuta, se vaita si se certa cu cei din neamul ei. Nzoka, sarpele, statea încolacit pe nisipul cald si visa la mâncare. În sfârsit, la apusul soarelui; a venit Mbisi schiopatând din prici­na labelor ranite. "Oh", a murmurat ea cu capul plecat, „a fost degeaba. Nu exista drum în jurul zidului. El nu are nici început, nici sfârsit".
       Nzoka si-a descolacit încet trupul si si-a ridicat capul subtire: "Da", a sâsâit el, "voi sunteti puternici, sireti si puteti sa alergati multe mile. Eu însa, Nzoka; pot sa ma sucesc în toate partile si sa ma strecor peste tot... Eu o sa gasesc un drum pe sub zid".
       Câteva clipe mai târziu, celelalte animale observau cum îi dis­parea coada într-o gaura de lânga zidul care împartea jungla. Ele au asteptat cu atentie, dar totul a ramas linistit.
       Timpul a trecut. Târziu dupa-amiaza, o cioara s-a întors în ca­pacul ei si-si croncanea cântecul de seara. Tocmai când celelalte a­nimale voiau sa plece spre casa, le-a fost atrasa atentia de un nor de praf de la baza zidului. Totii ochii s-au îndreptat spre acel punct.
       Atunci a aparut deodata capul lui Nzoka întors cu spatele spre zid:, "Da", a sâsâit el cu triumf salbatic, "am reusit! Dintre toate ani­malele din jungla numai eu am gasit drumul spre cealalta parte a zidului".
       "Îmi pare foarte rau", a spus Twiga si si-a aplecat fatarnic gâtul lung pâna aproape de pamânt. "Dar esti tot de aceeasi parte ca si noi toti".
       Nzoka a tresarit. A batut mânios pamântul cu coada si a stri­gat: "Da, mi-am scormonit galerii lungi prin pamânt si totdeauna m-am descurcat foarte bine. Nimeni nu poate sa faca ce am facut eu. Nu exista nici un drum pe sub acest zid.
       "Asta-i foarte adevarat", a încuviintat Twiga dând din cap si si-a tras cu grija limba înapoia buzelor ei groase.
       Dar Nyani, maimutoiul, a strigat: „Eu o sa ma catar pe deasu­pra". El transpira de emotie în timp ce se legana prins de creanga cu coada si-si relaxa muschii. Cu un salt a fost pe zid si s-a catarat tot mai sus. Dar cu cât ajungea mai sus, cu atât mai mici erau pasii lui. Deodata, coada i s-a alungit speriata în sus - labele i s-au în­tins în gol.
       A început sa alunece, apoi a cazut rostogolindu-se în jos. El a aterizat pe spate chiar la picioarele girafei.
       Nyani rasufla din greu.
       "Kah", a gâfâit el si s-a scarpinat din obisnuinta: „Lipeste-te de zid, Twiga. Vreau sa ma prind de coada ta, apoi sa ma catar pe gât si de pe capul tau sa sar pe zid. Apoi ma voi putea catara cu putere mare mai departe si voi ajunge în vârf".
       Twiga a facut ce voia Nyani. El s-a apucat de coada girafei, a sarit pe spatele ei, s-a catarat pe gât, iar de pe cap a sarit pe zid si apoi s-a tot catarat. Dar din nou, înca departe de vârf, i-a slabit puterea, si animalele junglei l-au vazut pe Nyani cazând prin aer si rostogolindu-se în tumbe mari.
       El s-a prabusit pe pamânt în fata picioarelor lui Jumbo. Acesta si-a întins trompa si a încercat sa-i faca respiratie artificiala ca sa-l puna iarasi pe picioare. Apoi l-a apucat de coada si l-a ridicat în aer.
       "Kumbe, Nyani", a mormait el. "Care-i treaba cu drumul peste zid?"
       "Pai", a gâfâit Nyani cu efortul acelora care trebuie sa vorbeasca cu capul atârnând în jos: "Nimeni din toata jungla nu se catara ca mine. Cu siguranta ca nimeni nu poate trece peste zidul asta".
       Acum încercasera animalele tot ce era posibil. Dar nu au gasit nici o solutie. Nici prin zid, nici peste el, nici pe lânga el, nici pe sub el.
       Atunci au observat dintr-odata ca acest zid avea un nume. El era scris cu litere mari pe zid, dar nu-l puteau citi decât cei care întele­geau ce însemna el: însa Twiga, girafa, nu stia ce sa faca cu acest nume.
       ***
       "Mda", spune Daudi în tacerea plina de asteptare care s-a lasat; "dar ele nu erau decât niste animale. Stiti voi cum se numeste acest zid? El nu poate fi strapuns. El este asa de înalt, încât nimeni nu-l poate trece prin catarare, si nu exista drum pe sub el sau pe lânga el.
       Unul dintre ascultatori, cu un bandaj gros peste ochiul stâng, se apleaca si spune: "Numele acelui zid este pacat.”
       Daudi încuviinteaza. "Asa e. Pacatul e zidul cel mare care ne desparte de Dumnezeu. Dar exista oameni care stiu ca este totusi un drum spre cealalta parte a zidului. Caci el are o usa! Isus, Fiul lui Dumnezeu, spune: „Eu sunt usa. Cine intra prin Mine va fi sal­vat”. De ce sa mai ramânem atunci de partea aceasta a zidului?"
       Flacarile focului de tabara îsi arunca lumina pâlpâitoare pe fetele ascultatorilor. Unii dau gânditori din cap. Iar M`gogo îsi sprijina barbia în pumni. Aceasta istorie îl nelinisteste.

[friend]

                                                                    CAPCANA

       Perembi, vânatorul, a pus o capcana. Ea consta pur si simplu dintr-o canistra de ulei în care era facuta o gaura. Perembi o um­pluse cu pietre si nisip, iar deasupra pusese un strat de nuci. El a adus capcana sub un copac Buyu din jungla. Apoi s-a îndepartat repede si s-a asezat la umbra ca sa stea la pânda.
       Nu a durat mult pâna când au venit în numar mare tovarasele maimutei Nyani din neamul lor. Au si simtit în nas mirosul ispiti­tor al nucilor. Palavragind cât le tinea gura, s-au apropiat..
       Una dintre ele, Toto, s-a aventurat pâna la canistra. A apucat-o si a scuturat-o. S-a uitat apoi fix înauntru si si-a bagat nasul în des­chizatura. Aa, ce bine mirosea!
       Mintea de maimuta îi spunea: N-ai decât sa-ti bagi laba prin gaura, si toate nucile vor fi ale tale!
       Toto s-a uitat în jurul lui. Mirosul care îi ajungea la nas vorbea o limba clara. Repede ca fulgerul, a bagat laba prin gaura mica Si a apucat cât de multe nuci putea. Si acum repede afara cu ea! Dar încheietura îl durea si nu iesea prin deschizatura.
       Laba cu toate nucile nu iesea pe gaura. Toto se vaicarea tare. Iar celelalte maimute strigau ca din gura de sarpe. Una dupa alta se întreceau cu sfaturi bune. Toto tragea cu toata puterea de laba. Dar nu ajuta la nimic.
       Perembi stiuse exact cât de mare sa faca gaura. Twiga s-a ivit deodata de deasupra unui tufis.
       "Da drumul la nuci, Toto", a strigat prieteneste girafa, "si atunci vei putea sa-ti scoti laba".
       Dar în neamul maimutelor nu era obiceiul sa dai drumul unor nuci deja apucate.
       Din nou a strigat Twiga: "Nu-ti dai seama? Nucile sunt cele care te tin. Da-le drumul, si atunci esti liber!"
       Vânatorul din umbra zâmbea pe sub mustata. A apucat sacul, a pus mâna pe bat si s-a dus încet spre maimuta.
       Toto, de frica, a rasturnat canistra si o târa dupa el. Dar tot nu reusea sa-si scoata laba.
       Tovarasii lui s-au întors în coroana copacului Buyu scotând tipete puternice.
       "Da drumul nucilor si fugi!" a strigat Twiga disperata.
       Dar o maimuta adevarata nu da drumul la ceea ce a apucat oda­ta.
       Toto tipa tare si voia sa fuga, dar capcana îl tinea strâns. Perembi, vânatorul, a lovit cu batul.
       Ametit, Toto a cazut pe spate. Degetele i s-au desfacut, si nucile s-au rostogolit iarasi în canistra. Laba îi era libera, dar era prea târziu, caci Toto se afla deja în sacul mare si întunecos. Actionase ca o maimuta, si tot ca o adevarata maimuta fusese prins.
       ***
       Multa vreme domneste tacerea.
       Daudi clatina trist din cap, apoi spune: "Cine poate rezolva aceasta ghicitoare? Stiti voi ce nume poarta aceasta capcana?
       Se aude o soapta de jur împrejur. Apoi cineva spune: "Numele capcanei este pacat".
       Daudi încuviinteaza.
       "Numai cine nu este mai destept ca acea maimuta poate crede ca va scapa din aceasta capcana, câta vreme se tine strâns de anumite lucruri care îi aduc neaparat captivitatea si în cele din urma moartea. De aceea spune Biblia: plata pacatului este moartea".
     

[friend]

                                                                    LA FEL CA OTRAVA
 
       Daudi scrie cu degetul pe pamânt: 1+1=2
       2X2=4 „Asta stim"; spun bastinasii din jurul lui. "Doi ori doi fac pa­tru”.
       "Sigur", spune Daudi, "socoteala este exacta!"
       Toti râd, si Daudi continua: "Este o ghicitoare. Fiti atenti".
       ***
       Nzoka, tatal unei familii de serpi, era din categoria aceea de oa­meni carora le era tot timpul foame, desi avea cine sa-i faca de mâncare.
       "Niciodata nu e destula hrana ca sa pot mânca pe saturate", s-a plâns el sotiei lui..
       "Da", a sâsâit ea, si limba i se misca încolo si încoace ca fulgerul. „De ce nu-ti iei tu singur ceea ce-ti trebuie?"
       Nzoka a scânteiat cu rautate: "Am cugetat mult la asta. Stomacul meu ma mâna într-acolo. De acum înainte o sa ma hranesc în felul meu".
       "Fii prevazator!" l-a avertizat sotia. "O sa alergi spre pierzare. Caci unde începe stomacul tau, acolo ti se opreste mintea".
       "O sa fiu atent. Oricum n-are ce sa mi se întâmple", a sâsâit Nzoka.
       "Kah", a scuipat dispretuitor sotia lui. "O sa vedem noi!"
       Nzoka a bombanit ceva despre sotiile care spun o multime de vorbe fara folos si apoi s-a dus serpuind prin nisipul cald pâna în apropierea casei lui Perembi. Fiul acestuia avea sapte gaini.
       Cea mai harnica gaina dintre ele se numea Kuku. Tocmai ouase un ou. Ea cotcodacea tare, ca sa stie toti.
       Nzoka, al carui stomac era de foame pur si simplu lipit de spate, a auzit-o. Ochii lui vicleni s-au rotit, si de placere limba i se misca încolo si-ncoace.
"Daca Kuku cotcodaceste, înseamna ca toate grijile mele pentru mâncare s-au sfârsit".
       S-a târât încet spre casa.
       Peretii din lut întariti cu crengi al colibei suferisera de soare si vânt. Aproape de pamânt, stratul de lut cazuse de pe împletitura de nuiele. Nzoka a gasit o gaura între pamânt si nuiele pe unde sa-si vâre trupul subtire.
       Acolo, în fata lui, lânga un vas mare cu paie, era oul!
       S-a târât direct la el. Oul era minunat de cald, tocmai cum le pla­ce cel mai mult serpilor:
       Nzoka si-a deschis larg gura, si-a întins înainte capul, si într-o clipa oul disparuse. Pe gâtul lui era acum o umflatura groasa. Apoi si-a bagat din nou capul prin deschizatura ca sa iasa afara. Dar umflatura cu oul nu putea iesi. Atunci el a apasat cu atentie coaja de marginile deschizaturii si a simtit deja scurgându-i-se în stomac toata minunatia de ou.
       Apoi s-a apasat cu trupul prin crapatura; si astfel oul i s-a repar­tizat delicios în tot corpul.
       Ajuns acasa, s-a încolacit între radacinile marelui copac Buyu si a dormit somnul unui satul.
       Sotia lui însa l-a trezit.
       "Hei", l-a cicalit ea, "unde ai fost, ce-ai facut?" Nzoka a dat nervos din coada.
       "Eu ma duc pe caile mele si-mi folosesc desteptaciunea. Sto­macul meu este asa de vesel, ca niciodata înainte când îmi faceai tu de mâncare". El a închis ochii, dar sotia lui a continuat:.
       „Da", a spus ea, "baga de seama. Alergi la pierzare! Vai de des­teptaciunea ta! Ma faci sa râd!" Si a scuipat otravitor spre el. Nzoka a zâmbit îngaduitor. El era multumit. Sotia lui era plina de cuvinte, dar stomacul lui era plin de ou.
       Si în ziua urmatoare a auzit-o pe gaina Kuku cotcodacind.
       Din nou a gasit gaura în zid si s-a târât prin ea înauntru. A în­ghitit oul, si iarasi i s-a umplut stomacul cu un sentiment de pla­cere, când a iesit afara prin crapatura din perete.
       Când l-a vazut mai târziu sotia lui stând încolacit si multumit, s-a apropiat de el:
       "Fii atent!" a scuipat ea cu rautate. "O sa ai necazuri. Daca con­tinui tot asa, o sa te prinda curând!"
       Dar Nzoka a închis ochii când i-a auzit glasul si urmarea cu atentie chioraitul multumit al stomacului lui.
       În a treia zi astepta deja plin de dor cotcodacitul lui Kuku.
       Gândindu-se la asta îi lasa gura apa. Sotia lui l-a avertizat iarasi. "Kah", si-a zis el, "asta nu-i deloc periculos". Si parea într-ade­var sa nu fie nici o primejdie.
       Dar fiul lui Perembi a spus în ziua urmatoare tatalui lui: "În fiecare zi o aud pe Kuku cotcodacind, dar fara rost. As vrea totusi sa stiu ce se petrece". Si s-a ascuns în spatele lazii cu cereale. '
       Kuku si-a facut oul si a cotcodacit vesela si mândra ca totdeau­na.
       Afara, Nzoka a auzit sunetele care îi erau asa de placute si le-a urmat imediat. S-a strecurat printre nuielele din perete si s-a uitat cu grija în jurul lui; dar nu era nici un pericol - doar niciodata nu fusese vreunul.
       A înghitit oul. Ochii tânarului vânator îl observau.
       Când Nzoka a iesit afara la soare din umbra colibei, sotia lui a spus copiilor ei:
       "Vedeti, uite ca vine tatal vostru cel mâncacios. El umbla pe cai gresite si periculoase care vor duce la descoperire si nenorocire..." Nzoka a sâsâit furios si a dat cu coada dupa sotia lui:
       "Mai taci odata, palavragioaico!"
       Perembi si fiul lui faureau însa un plan si râdeau multumiti.
       În ziua urmatoare, vânatorul a luat un alt ou si l-a pus într-un vas de lut pe foc.Catre ora patru, Kuku si-a cautat obisnuitul loc de ouat. Apa din vas a început sa fiarba, si oul din apa s-a întarit încet-încet.
       Dupa fapta împlinita, Kuku a alergat afara cotcodacind tare. Nzoka, cu urechile ciulite, a auzit-o din departare.
       Fiul lui Perembi a luat repede oul proaspat facut si a pus în locul lui pe cel fiert. Pe dinafara erau la fel.
       Nzoka a ajuns la gaura din perete si s-a strecurat prin ea. De data aceasta nu s-a uitat nici la dreapta, nici la stânga, ci avea ochi numai pentru ou.
       Ce vorbarie proasta despre pericol! El zâmbea serpeste când se gândea la asta.
       Daca ar fi fost mai atent, ar fi vazut ochii celor doi vânatori pândind din spatele lazii cu cereale. Daca ar fi putut sa se uite în spatele lazii, ar fi vazut cum Perembi tinea strâns în mâna un ciomag noduros.
       Dar Nzoka era prea ocupat cu oul dupa care tânjea stomacul lui. L-a înghitit pofticios.
       "Kah", se gândea el, "probabil ca astazi Kuku a avut tempe­ratura. Ce cald e oul!"
       S-a întors înapoi la gaura si si-a bagat capul prin ea. Apoi a fre­cat tare oul de nuielele din perete.
       "Ce tare-i coaja astazi!" a bombanit el.
       S-a apasat cu toata puterea de zid, dar coaja nu s-a spart. Tot mereu îsi îndesa gâtul printre nuiele. Trupul lui puternic se spri­jinea de stâlpul care tinea acoperisul.
       Nelinistit si speriat îsi învârtea coada prin aer. Oul întarit îl tinea de nu putea iesi.
       Dar fiul lui Perembi a râs: "Leacul care te va vindeca de furat pare greu de înghitit, hotule!"
       A iesit cu batul ridicat din spatele lazii cu: cereale.
       La apusul soarelui, sotia lui Nzoka observa împreuna cu copiii ei cum târa hiena Mbisi trupul fara viata al tatalui lor.
       "Hongo", spune Daudi. "Nimeni nu poate pacatui fara sa moara. Si socoteala aceasta este exacta. Este un cuvânt greu si dur. Dar este exact!"
       Când se scoala sa plece, unii la colibe, altii în salonul de spital, M`gogo îl asteapta pe Daudi la umbra marelui copac.
       "Spune-mi mai multe despre aceasta", îl roaga M`gogo. Îl priveste atent pe Daudi: "Mi-e teama de asta".
       "E bine când cineva se teme de asta", încuviinteaza Daudi: "Dar daca îti deschizi urechile si-mi întelegi cuvintele, vei scapa de tea­ma. Mâine seara îti voi povesti despre aceasta".

[friend]

                                                  NU POTI SA FACI TU INSUTI TOTUL
 
       Nyani, maimuta, si prietenul lui, Tuku, au gasit într-o zi o nuca de cocos coapta.
       Sarind de pe o creanga pe alta îsi aruncau unul altuia cu îndemânare nuca. Erau neastâmparati si faceau o mare galagie pe câmpurile pe care putrezeau încet gramezile de paie din anul trecut. Au alergat dupa nuca lor pe când se rostogolea tot mai repede pe povârnisul dintre copacii Buyu. Facând niste salturi mari; nuca a sarit de pe malul înalt si a aterizat plescaind în vâlceaua Matope.
       Nyani si Tuku stateau flecarind nervosi la marginea povârnisului. Vâlceaua era plina de namol; un loc periculos, pe care chiar si Jumbo, elefantul, îl ocolea, pentru ca ramâneai prins în mlastina vâscoasa si te cufundai tot mai tare în ea.
       Tuku statea pe mal si se uita la nuca de cocos zacând ademenitor în vâlcea si pe care n-o putea ajunge.
       "Tu, Nyani, fii atent ca ma duc s-o iau", s-a laudat el. Si-a prop­tit picioarele de un pietroi si a sarit jos. A aterizat foarte aproape de nuca. Labele i se umplusera de namol; dar dupa obiceiul maimutelor si le-a sters repede de coada. A apucat nuca si s-a uitat râzând la Nyani, care era sus: "Vezi, deja am luat-o!"
       Acum voia sa se întoarca înapoi la mal, dar piciorul lui stâng era prins tare. A încercat sa se ajute cu cel drept, cum obisnuieste sa faca o maimuta în asemenea cazuri. Dar înainte de a fi putut pro­nunta tare cuvântul cocos, ambele picioare erau împotmolite în namolul gros. Tuku a aruncat nuca. Dadea din mâini si striga. Pi­cioarele se afundau tot mai mult în namol. În spaima lui a strigat catre prietenul de pe mal: "Ajuta-ma!"
       Dar Nyani se scarpina doar în neputinta lui. Nici el nu era mai siret ca celelalte maimute. Asa ca se vaicarea cât putea, caci pentru vaicareala n-ai nevoie de prea multa minte.
       Tuku, care se scufunda tot mai mult, a strigat: "Ce sa fac?" Nyani s-a agatat cu coada de o liana si se legana încet încolo si în­coace, gândindu-se încordat.
       Tuku dadea din mâini tot mai agitat. Deja mlastina îi ajungea acum pâna aproape de genunchi. Cu cât se lupta mai mult sa iasa, cu atât mai adânc se cufunda. Si cu cât se scufunda mai adânc, cu atât mai tare dadea din mâini.
       În sfârsit lui Nyani i-a venit o idee. "Am gasit, Tuku", a strigat el. "Tu ai o mustata mare! Apuca-te de ea si trage-te afara!"
       Glasul lui Tuku s-a frânt de bucurie. Acum era salvat. El si-a apucat firele de par si s-a tras cu toata puterea în sus. Aproape parea ca o sa reuseasca. Dar i-a trosnit numai sira spinarii. Mlastina urca tot mai sus si mai sus.
       Tuku s-a agatat de firele de par ale mustatii si continua sa se traga.
       Nyani fugea agitat încolo si încoace pe mal si striga: "Trage-te odata afara!"
       Dar mlastina urca tot mai mult. Îi ajungea lui Tuku pâna la brate, îi apasa coastele si-i taia respiratia. În cele din urma a ajuns pâna la gât. Tuku de abia mai putea înghiti.
       Mlastina a ajuns la barbia lui Tuku. El se lupta disperat ca sa-si tina la suprafata gura si nasul. Dar mlastina urca.
       Ochii lui Tuku se roteau îngrozitor. El si-a prins botul cu labele si-l tragea în sus cu toata puterea. Dar tot ce mai vedea Nyani din prietenul lui erau doua labe de maimuta ridicate în sus si înclestate pe niste fire de par smulse din mustata.
       Apoi suprafata mlastinei Matope s-a linistit treptat, si câteva cer­curi de unde erau ultimii martori despre Tuku maimuta, care a vrut sa se traga de propria mustata afara din mlastina.
       Printre zgomotele care razbat noaptea din jungla se amesteca si oftatul prietenilor lui M`gogo.
       "Cum se numeste aceasta mlastina Matope?" întreaba Daudi. "A­jungi usor în ea, dar nu mai iesi niciodata singur din ea.
       M`gogo raspunde gînditor: "Numele adevarat al acestei mlastini trebuie sa fie pacat".
       Daudi încuviinteaza. "Si eu am ajuns odata în aceasta mlastina si am încercat sa ma scot prinzându-ma de propriul meu par. Si eu am crezut mai întâi ca as putea sa ma salvez singur. Dar cu cât ma osteneam mai mult sa devin mai bun, cu atât mai adânc ma scufun­dam. Si atunci am vazut pe cineva stând pe mal. Nu-i puteam re­cunoaste fata, dar mâna pe care mi-a întins-o avea o cicatrice adânca. „Da-mi mâna”, mi-a zis el, „numai eu te pot scoate de aici”.
       Dar eu ma gândeam: „Asa sa fac? Oare n-ar fi mai bine sa ma lupt mai departe si sa încerc sa ies singur?” - Apoi am simtit cum sunt tras în jos de mlastina si mi-am dat seama ca cei care ramân în mlastina trebuie sa moara în mlastina. Am vazut ca nu exista al­ta cale de iesire. Atunci mi-am pus mâna în mâna lui, si el m-a tras afara.
       Pe mal mi-a spus: „Urmeaza-ma, caci eu am venit ca sa-ti dau viata; o viata noua.” Si asa m-am dus dupa el. Au fost vremuri când am alunecat iarasi în mlastina. Dar de fiecare data mâna lui era acolo si ma tragea din nou afara.
       N-are nici un rost sa urmati pe altul. Mâna lui întinsa este pre­zenta de fiecare data, si el e foarte puternic. Nu trebuie sa faceti nimic altceva decât sa va puneti mâna un mâna lui. El o tine tare, caci El este Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

[friend]

                                                MAIMUTA CARE NU CREDEA IN CROCODILI
 
       "Nuu”, striga Titu, unul dintre nepoteii lui Nyani, maimuta, "nu si iarasi nu, pur si simplu nu cred". El se legana cu coada de unul din marii copaci Buyu si se strâmba la unchiul lui.
       Nyani statea ghemuit pe pamânt si se cauta de paduchi cu râvna si cu un vizibil succes. Se sinchisea prea putin de glasul tipatorului de sus din copac.
       Dar Titu se vaicarea mai departe: "Când eram mic, voiati sa ma speriati cu un crocodil înfiorator cu ochii scânteietori care ma manânca daca nu ascult. Voiati sa ma faceti sa cred ca exista o di­hanie la fel de mare ca un copac doborât si ca pielea lui ar arata ca lutul uscat, iar coada lui ar fi mai puternica ca trompa elefantului Jumbo".
       "Titu, tu esti o maimutica mica cu mintea si mai mica", a ras­puns încet Nyani. "Crocodilii arata exact asa cum i-ai descris: Iar pe maimute, mai ales pe cele mici, ei le privesc ca pe niste deli­catese alese":
       „Da, da", l-a întrerupt Titu nervos si si-a strâmbat dispretuitor gura. "Povesteste linistit mai departe. Dintii lor sunt mai ascutiti ca ghearele lui Chewi, leopardul, au o piele mai groasa ca rinocerul Kiaru si un bot mai mare ca Kiboko, hipopotamul".
       Ochii lui Nyani s-au întunecat de suparare. El s-a aplecat repede ca fulgerul si s-a aruncat spre maimutica, dar Titu a sarit cu îndemânare pe o creanga mai sus si a râs.
       "Da, da, stiu. Dar acum m-am facut mare si am ceva mai bun de facut decât sa va cred basmele".
       Pret de o clipa, Nyani a uitat sa se scarpine. De mânie nici nu putea vorbi. A început sa sara cu niste salturi mari de pe o creanga pe alta prin coroanele copacilor Kikuju pâna la marile stânci cenu­sii. Acolo s-a lasat jos ca sa cugete în liniste la badarania tineretu­lui în general si mai ales la maimutele mici care nu vor sa creada în crocodili.
Titu a zarit-o pe Twiga, girafa, care rontaia vârfurile verzi ale unui tufis. El s-a catarat la aceeasi înaltime ca si capul ei si a salu­tat cu respect, cum e obiceiul în jungla.
       "Twiga, ai auzit de un animal cu piele groasa, cu o coada puter­nica, cu ochi vicleni, care se târaste pe nisip si poate înota în apa?"
       Twiga a apucat cu limba ei lunga si neagra câteva frunze. "Desigur, a spus ea mestecând, "te referi la crocodil. El nu este tocmai dragut, dar în schimb are o pofta cu atât mai mare. El tra­ieste în balti si mlastini si în râul cel mare. Am o matusa care odata..."
       Atunci Titu a întrerupt-o strigând si i-a facut cu tifla. "Aha, ai vorbit cu unchiul meu Nyani, si el ti-a spus sa-mi vinzi gogosi. Kah, eu nu cred în crocodili!".
       El a coborât pe pamânt si a alergat spre un copac rosu de la cela­lalt capat al luminisului. Acolo a spart cu zgomot câteva pastai. Se putea vedea clar ca nu prea stia de purtare frumoasa chiar pentru o maimuta. Pe un tufis din apropiere sedea Ndudumizi, o pasare nu­mita culic mic.
       "Tu esti o pasare desteapta, Ndudumizi", a spus Titu. "Ai auzit cumva ceva despre un animal care este la fel de mare ca un trunchi. de copac, a carui coada este la fel de puternica ca trompa elefantului Jumbo, ai carui dinti sunt mai ascutiti ca ghearele unui leo­pard? Cica traieste în apa si are o pofta deosebita pentru maimutici".
       Ndudumizi se balansa atenta cu coada ei lunga si neagra. „Da, maimutico", a spus ea, "te referi cu siguranta la crocodil". Dar înainte de-a mai putea vorbi, Titu a aruncat dupa ea eu pastai si a plecat de acolo. A ajuns la niste stânci la umbra carora obisnuia sa doarma în timpul zilei Mbisi, hiena.
       Mbisi era cunoscuta din pricina. obiceiurilor si conceptiilor ei urâte. În prefacatorie si fatarnicie nu era întrecuta în întreaga jungla decât de vulturi.
       "Tu umbli mult, Mbisi", a spus Titu, "si stii o multime de lucruri care se întâmpla noaptea. Tu ai un miros fin si ochii tai sunt mai buni. Ai auzit vreodata de un animal care e la fel de mare ca un trunchi de copac, cu pielea mai groasa ca cea a rinocerului si care arata ca lutul uscat în soare? De un animal cu ochi sireti, eu o coada puternica si cu un bot mare, care manânca deosebit de bu­curos maimute mici? Toti încearca sa ma faca sa cred ca exista asa ceva în apa".
       Hiena a râs cu râsul ei urât.
       "Esti o maimuta sireata, Titu. Stii", a spus ea, "cei mari îti spun povesti ca sa nu te duci la apa si sa nu te vezi în oglinda linistita a apei ce frumos esti. Ce zici, cât de minunat te-ai vedea la lumina lunii în apa linistita a baltoacei de lânga râul cel mare!"
       Titu a chicotit cu glas ascutit. El se misca cât de distins putea ca s-o impresioneze si mai mult pe hiena.
       Când hiena a vazut asta, a râs batjocoritor si l-a întepat: "Ara­ta-le ca esti mai siret ca toti! Astazi e luna plina; du-te la apa si cauta animalul salbatic cu botul mare, cu coada groaznica si cu pielea neînchipuit de groasa!" Apoi s-a ascuns de el.
       Titu de abia putea sa astepte asfintitul soarelui: Luna urca încet pe cer. Încet, cu inima batându-i în piept, s-a furisat pâna la bal­toaca ce servea animalelor de adapatoare. El a vazut urmele lui Simba, leul, si aproape a disparut în urmele uriase ale rinocerului. Apoi a vazut înaintea lui apa linistita si argintie.
       S-a aplecat asupra ei si si-a vazut propriul chip oglindit. Se uita încântat înspre chipul din apa, când i-a trecut brusc prin minte sco­pul pentru care venise aici. Nu chiar asa de tare cum ar fi vrut, a strigat: "Nu exista crocodili si nici nu au existat vreodata".
       Un râs gros dinapoia lui l-a facut sa-l treaca un fior pe spate. Dar el cauta sa se convinga ca nu e decât prepelita Kwale care cânta cântecul de leagan pentru puisorii ei.
       Titu a observat un lemn care trecea în liniste peste apa. Pe dea­supra lui era lut întarit. Lemnul a ajuns la mal si a disparut în um­bra. Lânga el fosnea iarba.
Trebuie sa fie vântul, gândea el, desi apa era perfect linistita. Din nou a auzit râsul cel gros.
       "Nu exista crocodili!" a strigat Titu cuprins brusc de frica.
       "Asa e, maimutico", a spus o voce groasa din spatele lui, "foarte folositor si adevarat".
       Înspaimântat, Titu s-a întors. Ceva mare si întunecat se misca spre el, si se vedeau deja doi ochi aprinsi. Deodata, un bot mare s-a repezit spre el sa-l însface. Un bot cu dinti mai mari ca ai lui Simba, leul. Ei se apropiau înspaimântatori. Titu simtea o rasuflare fierbinte care mirosea a mlastina si a carne putrezita.
       "Ha!" a grohait tare animalul. "Vrei sa zici ca eu nu exist?"
       Înca o data s-a miscat botul urias, apoi s-a închis cu zgomot. Dintre dintii cei mari s-a auzit tipatul îngrozit al unei maimutici, si o voce groasa a mormait:
       "Asa deci, eu nu exist: Ei bine, în orice caz tu esti cea care nu mai existi acum, maimutico".
       Multa vreme ramâne tacere în jurul figurilor care stau ghemuite în noaptea tropicala. Numai vreascurile trosnesc în foc. "Ei?" întreaba Daudi.
       "E adevarat", se aude un glas din spate, "exista crocodili". "Si Titu?" se intereseaza Daudi.
       "Prea târziu si-a dat seama. Când a crezut, deja era prea târziu". Vocea lui M`gogo suna ciudat de ragusita.
       "Auziti", spune Daudi, "daca spunem ca nu exista crocodili, ne înselam pe noi însine.”
       M`gogo da din cap cu tarie.
       Atunci Daudi continua: "În Biblie scrie: Daca spunem ca nu. avem pacat ne înselam pe noi însine si nu pe altii, si adevarul nu este în noi. Vedeti sa nu faceti si voi ca maimutica Titu.”
       M`gogo zâmbeste. Încet-încet începe sa înteleaga.

[friend]

                                                  STIINTA DESPRE HRANIREA VULTURILOR
 
       Nyani, maimuta, îi ura pe vulturi.
       Dar Tichi, varul primar al celei de a doua sotii a lui, era un pros­tanac incorigibil. El se facea ca uraste vulturii. Dar în realitate cio­curile lor ascutite, gâturile lor fara pene, felul cum îsi rasfirau coada faceau o impresie puternica asupra lui.
       Într-o zi, un vultur s-a lasat jos în apropierea copacului unde traia familia lui Tichi.
       Tichi urmarea cu atentie orice miscare a pasarii nemernice. Tichi s-a uitat în toate partile.
       Nimeni nu se vedea. Atunci a aruncat repede în jos ceva de mâncare pentru vultur.
       Dar o voce launtrica îl avertiza sa se fereasca de vulturi. Asa ca a început sa tipe brusc si sa dea din labe ca sa goneasca vulturul.
       În ziua urmatoare au venit doi vulturi. Ochii lui Tichi stralu­ceau când îi observa printr-o gaura din frunzis. S-a uitat pe furis în jurul lui, dar nu se vedea nimeni. Din nou a aruncat hrana pasa­rilor nemernice.
       Ele au venit mai aproape si au strigat de l-au asurzit pe Tichi. Curând au venit mai multi vulturi. Ei au îndraznit sa vina tot mai aproape, caci Tichi îi hranea tot mereu. Apoi a strigat la ei cu un glas care s-a auzit pâna la maracinii din departare si s-a facut ca arunca cu pietre. Poate ca pasarile s-ar fi speriat daca în loc de asta nu le-ar fi tot dat de mâncare.
       Vulturii au dat din aripi, dar n-au plecat de acolo.
       Twiga, girafa, vedea toate acestea din locul ei preferat aflat în spatele tufisului si clatina trista capul. Ea stia ca oricine hraneste vulturii provoaca nenorocire.
       A trecut o saptamâna.
       Vulturii nu se mai tineau la distanta. Ei veneau pâna la trunchiul copacului si mâncau lacomi toata mâncarea pe care le-o arunca pe ascuns maimuta.
       El îi observa fermecat, desi îi tremurau genunchii de frica.
       Pe la caldura amiezii din ziua urmatoare, vulturii obraznici zbu­rau în cercuri largi tot mai aproape de copacul Buyu. Tichi striga ca un salbatic. Dar ei croncaneau numai si se lasau batând din aripi în copac. Ciuguleau salbatic hrana..
       Deasupra lor, alti si alti vulturi tot veneau. Ei au umplut copacul si se apropiau tot mai mult de Tichi.
       În groaza lui, Tichi a început sa loveasca cu un bat noduros în jurul lui, dar cu prea putin folos.
       Vulturii, pe care îi ademenise el, l-au coplesit repede.
       Cu ciocurile lor urâte l-au încoltit. Tipatul lui ascutit dupa aju­tor a fost înghitit de croncanitul vulturilor.
       La apusul soarelui, Nyani s-a întors din jungla. L-a apucat groa­za când a vazut osemintele albe ale varului primar al celei de a do­ua sotii a lui zacând sub copacul familiei lui.
       "Kah", spune unul din ascultatori si se scutura, "o sa visez urât la noapte".
       "Da, da", spune un altul si se prinde de scaunul pe care a stat. "Parca si vad capul cu gâtul fara pene cu dintii lui înfipti în mi­ne.
       Daudi zâmbeste, dar devine imediat serios.
       "Unii. dintre voi mi-au spus ca niste gânduri murdare cauta sa puna stapânire pe ei. Povestea aceasta da un raspuns bun la proble­ma. Daca dati din nou hrana acestor gânduri prin ce vedeti, auziti sau spuneti, atunci ele se vor roti peste voi si peste viata voastra.
       Daca le lasati sa flamânzeasca, atunci zboara de la voi: Numai când le hraniti vor veni în numar tot mai mare. Multe inimi sunt rontaite de aceste ciocuri diavolesti".
       "Hongo", îsi spune încet M`gogo, "cuvintele acestea mi se po­trivesc”.

[friend]

                                                                  DE PARTEA GRESITA
 
       Deja de o ora întreaga se uita M`gogo pe fereastra farmaciei. Daudi zâmbeste în sinea lui în timp ce amesteca pulberi. Acum va spune poate M`gogo ce l-a adus la farmacie.
       "Dar cum?" întreaba deodata M`gogo. Daudi ridica privirea în sus. "Ce, cum?”
       Fata lui M`gogo se întuneca: "Cum pot sa scap de pacat?" Daudi lipeste o eticheta pe sticla pe care tocmai a umplut-o, apoi rasfoieste într-o carte uzata.
       "Aici scrie: Pocaiti-va si întoarceti-va la Dumnezeu pentru ca sa vi se ierte pacatele".
       M`gogo îsi roteste ochii. "Cuvintele acestea sunt prea mari pen­tru mintea mea”, raspunde el putin neajutorat.
       Pe Daudi îl cheama acum alte îndatoriri. "Asteapta pâna disea­ra", îl linisteste el, "atunci o sa stam iarasi laolalta".
       Dupa apusul soarelui se aseaza iarasi ghemuiti în cerc în jurul focului.
       Numai Daudi sta pe un scaun pe care l-a adus M`gogo si începe sa povesteasca.
       Nyani, maimuta, avea un cutit pentru taiat drum prin desisul unei paduri, caruia îi daduse numele de Panga. Panga era pentru el mândria vietii lui, si maimuta îl ascutea cu putere si iscusinta de piatra neteda de sub copacul Meninga care crestea lânga- marile stânci de granit. Asa de ascutit era cutitul, încât putea sa-si rada cu el parul de pe coada.
       Tot mereu le avertiza pe maimuticile din neamul lui.
       "Sa nu puneti mâna pe Panga! Daca prind pe unul din voi ca atinge taisul cu laba, o sa simta el latul cutitului acolo unde este blana mai rara".
       Micul Tabu asculta aceste avertismente cu sentimente ameste­cate El era într-adevar înca mic si foarte prost. El flecarea; se scarpina si se da în leagan pe o creanga înalta. Ce-ar fi daca toc­mai el va atinge marele cutit al lui Nyani, cea mai batrâna mai­muta din tot copacul!
       Într-o dimineata s-a adunat sfatul tribului. Nyani si ceilalti batrâni sedeau la taclale în jurul marii stânci de la umbra copacului Meninga.
       Tabu sedea singur pe o creanga din copacul familiei. S-a uitat pe furis spre Panga, dar imediat si-a întors privirea în alta parte. Ini­ma a început sa-i bata navalnic.
       Din nou s-a uitat la cutit. Cum mai stralucea lama! Taisul era puternic si lucitor, mânerul slefuit neted.
       Ochii lui scânteiau. S-a lasat mladios pe pamânt. L-a atins pe Panga cu precautie. Cu adevarat, mânerul era la fel de neted dupa cum si parea. Coada i s-a încolacit tandru în jurul mânerului, si deodata a trecut ca un trasnet prin trupul lui. Coada i s-a întins, si ca din întâmplare a apucat cutitul.
       Tinând cu labele mânerul, a sarit pe o creanga înalta. Acolo a stat foarte linistit si a privit taisul scânteietor. Gura i s-a strâmbat într-un rânjet. Si el putea acum sa-si rada parul de pe coada.
       Aproape i-a cazut cutitul din mâna când s-a ivit în apropierea lui capul lui Twiga, girafa.
       El a salutat-o pe Twiga cu o politete aleasa, si cu toata mândria de care este în stare o maimutica i-a spus:
       "O, Twiga, cu acest cutit mare pot sa tai acum creanga asta".
       A scuipat în mâini, a apucat strâns cutitul si si-a încolacit coada în jurul crengii.
       Apoi a lovit creanga de-au sarit aschii.
       Twiga s-a retras repede înapoi si a clipit din ochii ei blânzi.
       "Fii atent, micutule! Esti pe partea gresita! Aseaza-te mai bine în asa fel, încât spatele tau sa stea lipit de trunchi".
       Dar Tabu era mult prea ocupat ca s-o auda. El a mai scuipat înca o data în labe si a lovit si mai puternic.
Aschiile sareau în sus..
       Vocea lui Twiga a devenit mai insistenta. Ea a spus rar si clar: "Schimba directia, maimutico, cu spatele de trunchi esti în sigu­ranta, dar unde esti acum..."
       Cu ochii stralucitori, Tabu a mai lovit o data. O aschie mare a zbârnâit pe lânga urechea lui Twiga. Micutul însa rânjea triumfa­tor.
       "Cu un asemenea cutit...", a început el, dar un trosnet puternic l-a întrerupt. De spaima, Tabu l-a lasat pe Panga sa cada si s-a tras tremurând mai departe spre vârful crengii.
       "Hei", a strigat Twiga cu limba ei lunga si neagra plescaind de emotie, "vino înapoi, Tabu. Sari peste locul unde ai taiat si treci de partea cealalta, pe capatul sigur de lânga trunchi".
       Dar Tabu tremura si trancanea numai, pe când creanga se apleca tot mai mult.
       Twiga s-a apropiat si a încercat sa-l convinga:
       "Tabu, fii cuminte, vino înapoi. Daca nu întelegi ca stai pe par­tea gresita, atunci se întâmpla o nenorocire!”
       Din nou a pârâit creanga, si Tabu s-a tras si mai spre capatul ei. "Gândeste-te bine si vino încoace", a strigat Twiga. "aceasta este ultima sansa".
       Dar Tabu, ametit de frica, a clatinat din cap si s-a tras pâna la capatul crengii.
       Creanga s-a lasat tare în jos.
       "Repede", a strigat Twiga, "vino încoace, repede!"
       Dar, cu un pârâit îngrozitor, creanga s-a rupt. În apropiere nu era nimic de care sa se prinda Tabu. A cazut cu capul în jos si s-a lovit de un pietroi.
       A ramas nemiscat, zacând pe pamânt lânga Panga. Ochii lui Twiga priveau tristi.
       "I-am spus de atâtea ori sa fuga în cealalta directie”, a spus gi­rafa gânditoare.
Grupul din jurul focului se gândeste la soarta maimuticii.
       Daudi scoate o bucata de hârtie din buzunar; o ruleaza, o baga în foc si-si aprinde felinarul de vânt. "Si voi, spune el si arata spre ascultatorii lui, "si voi sunteti pe partea gresita. Biblia spune: Schimbati-va mintea. Veniti în partea cealalta si întoarceti-va la Dumnezeu ca sa vi se ierte pacatele.
       El se ridica si intra în spital.
       Când M`gogo a cercetat totul cu de-amanuntul, îsi spune: "Si eu sunt înca pe partea gresita".
     

[friend]

                                                            DE CE L-A TRIMIS DUMNEZEU PE ISUS
 
       "Hongo", spune Daudi; "fiecare dintre voi îl stie pe Chibua, ca­telusul meu cu ochii veseli care da tot timpul din coada.
       Capetele din semiîntuneric încuviinteaza.
       În urma cu câteva saptamâni l-am luat pe Chibua sa semanam arahide. Dupa ce am pregatit stratul - eu cu sapa, iar el cu labutele de dinapoi, am început sa plantez. Am tras brazdele si m-am pus pe treaba.
       Dar am descoperit curând ca Chibua venea în spatele meu, si tot ce plantam eu scotea el prin scurmare cu labele.
       Atunci m-am întors si i-am spus: "Esti un catelus prost!"
       El a sarit spre mine. Ochii îi straluceau si dadea din coada de bucurie.
       „Auzi", i-am spus, "din nucile pe care le seaman trebuie sa traim mai târziu. Daca tu scoti samânta afara, nu va mai fi nici o recolta. Atunci tu si cu mine vom muri de foame. Nu e voie sa se dezgroape arahidele semanate!"
       El a dat din coada, si eu mi-am spus: "I-am explicat prieteneste despre ce-i vorba; acum a înteles".
       În ziua urmatoare iarasi a venit Chibua cu mine. Si la fel ca si în ziua dinainte, a scos nuca dupa nuca din pamânt.
       Atunci l-am prins si i-am tras o mama de bataie.
       Foarte uimit, a început sa urle si si-a bagat suparat coada între picioare. Stralucirea vesela din ochii lui a disparut.
       "Chibua", i-am spus eu mânios; „daca scoti samânta, nu vom mai avea recolta, si va trebui sa murim amândoi de foame": Câinele s-a rusinat si s-a frecat de picioarele mele. Acum a înte­les, mi-am zis eu. Totul depinde de tonul aspru al vocii. Acum to­tul este în ordine.
       În ziua urmatoare am luat un os cu mine. Este bine, gândeam eu, sa rasplatesti ascultarea.
       Din nou am pus nuci în pamânt. Când am fost gata cu primul rând, l-am vazut venind pe Chibua. Tocmai voia sa înceapa sa scurme. Atunci i-am dat osul cu carne. Ochii lui au stralucit de bu­curie, si coada nu i se mai linistea deloc.
       Fusesem bun cu el, si ma gândeam: Trebuie ca si-a dat seama ca nu putem recolta nimic daca scoate afara nucile. Fara recolta ar fi foamete, griji si moarte.
       Dar în ziua urmatoare el a început din nou sa scurme.
       Eram trist si consternat. M-am asezat sub copacul Buyu si am meditat multa vreme.
       Cum sa-l fac pe Chibua sa înteleaga?
       Vorbisem prieteneste cu el si-l mustrasem cu asprime. Apoi l-am si rasplatit. Am încercat în toate felurile posibile sa-l fac sa înte­leaga. Ce sa mai fac acum? Mai exista o singura posibilitate. Sa devin câine si sa-i vorbesc pe limba lui. Atunci ar fi putut sa ma înteleaga.
       Pe când ma gândeam la asta, mi-a trecut prin minte ca din ace­lasi motiv L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Isus. El a devenit Om ca si mine, S-a nascut ca mine si a crescut ca mine. Viata Lui a fost ca viata mea. Si El a trait ca eu sa-L pot întelege pe Dum­nezeu. Caci eu pot sa-L înteleg pe Dumnezeu numai când ma gândesc la Isus.

[friend]

                                                DIN LEOPARZII MICI SE FAC LEOPARZI MARI
 
       Perembi, vânatorul, se furisa încet prin jungla. În mâna dreapta avea arcul, pe spate avea o tolba cu sageti. Pe coapsa i se balabanea cutitul de vânatoare, iar cu mâna stânga tinea sulita de vânatoare careia îi pusese cel mai ascutit vârf. El se misca atent împotriva vântului. Ochii lui cercetau orice umbra, orice arbust din desisul gros pe care-l strabatea.
       Deodata s-a oprit. Acolo se misca ceva!
       Iute ca fulgerul a pus o sageata în arc, dar apoi a scuipat deza­magit. Era numai o zebra care n-aduce nici un folos vânatorului. Caci carnea de zebra este o jignire pentru orice stomac.
       Gândul lui Perembi statea la un leopard, pentru a carui blana putea sa plateasca la piata multe vaci.
       El a continuat sa se furiseze. Desisul din jurul lui micsora pu­terea luminii si o facea sa cada în picatele si dungi. Ochii lui se ui­tau atent în jur. Chewi, leopardul, putea sa se ascunda bine în acest desis salbatic. Se putea întâmpla sa nu-l descoperi decât atunci când se arunca cu dintii si ghearele lui puternice asupra ta.
       Deodata, Perembi a sarit în umbra unui copac si a asteptat ne­miscat. Descoperise ceva.
       Se uita agitat în fata, dar de data asta era numai Twiga, girafa, al carei corp de abia putea fi recunoscut în umbra. Numai capul i se înalta deasupra copacilor si rontaia pastai verzi. Suparat, Perembi si-a continuat mai departe vânatoarea.
       Iarasi s-a oprit dintr-odata, dar de data aceasta n-a mai fost de­zamagit. A pus în arc sageata cea mai ascutita si s-a furisat încet pâna în spatele unui trunchi mare de copac Buyu. Sulita statea în apropiere gata de aruncat.
       Pe o stânca la soare statea Chewi, leopardul.
Perembi a încordat arcul. Ochii îi scânteiau, când a vazut ce ani­mal mare avea în fata. Petele se desenau clar pe blana lui în­tunecata. Avea o blana minunata.
       "Este o prada care merita", se bucura Perembi.
       A tintit cu grija. Sageata a zbârnâit. Perembi a sarit în fata pe cealalta parte a copacului, având într-o mâna sulita, iar în cealalta cutitul de vânatoare.
       Încordat, gata de salt înainte sau de fuga, a asteptat, apoi a lasat încet armele jos. Peste fata i-a trecut un zâmbet. Sageata nimerise exact. Chewi, leopardul, era mort. Muschii lui puternici s-au des­tins.
       Perembi a început sa jupoaie marea pisica salbatica. A încercat cu degetul taisul cutitului lui. Ce ascutit era! S-a gândit cum sa taie ca sa lase blana cât mai întreaga.
       Atunci a simtit instinctiv un pericol. I s-a ridicat parul maciuca. A apucat sulita, s-a întors; si acolo - la nici doi pasi, statea un al doilea leopard.
       Perembi era linistit de tot. Cutitul lui a sclipit si s-a înfipt în­tr-un maracine. A taiat cu cutitul o fâsie de coaja, i-a facut un nod si a prins cu el trupul leopardului - era cel mai mic pe care-l vazu­se vreodata - si l-a legat de un copac. Apoi a jupuit animalul cel mare. Când a fost gata, si-a pus blana pe umar, asa încât capul ma­re al puternicei fiare salbatice aproape se târa pe pamânt.
       El a desfacut coaja cu care legase micul leopard de copac si l-a pus si pe el pe spate. Cu pasi usori a plecat prin jungla spre casa. Se gândea la câstigul pe care o sa-l obtina când o sa vânda marea blana si-si imagina câte vite o sa poata cumpara el acum. Sunt un vânator curajos si priceput, se gândea el în sinea lui, si am o avere mare.
       Cu un cântec de victorie pe buze a intrat în sat. Oamenii l-au sa­lutat, iar copiii au râs si au tipat de uimire si bucurie. Apoi au va­zut micul leopard.
       "Iah", au strigat ei. "Ia uitati ce dulce e micutul. Si ce ochi dra­guti are".
       Mânutele mângâiau blana.
       "Da", au spus ei, "o sa ne jucam cu el".
       Vânatorul a râs si a aratat batrânilor satului blana pretioasa. Capetenia, care auzise de succesul lui, a venit sa-l salute si i-a laudat isprava. Apoi a vazut grupul de copii care râdeau. Dintr-oda­ta s-a oprit si si-a ridicat sulita.
       "Kah", a zis el, "un leopard mic nu este un animal pasnic pe care sa-l tinem în satul nostru. Din leoparzii mici se fac leoparzi mari, si leoparzii mari ucid".
       Dar copiii au insistat: "Te rog, nu-l ucide pe micul nostru leo­pard. Vezi ce ochi blânzi are si cum manânca terci din mâinile noastre? Ghearele lui sunt mult prea mici ca sa ne poata rani. Iar dintii lui, priveste numai, de abia se vad".
       Si vânatorul le-a luat apararea. "Doar nu se poate întâmpla ni­mic", a spus el, "e numai un animal mic".
       "Desigur", a spus capetenia, care era în acelasi timp cel mai bun vânator din tribul lui, "dar leoparzii mici se fac mari, si cei mari ucid. Ascultati-mi sfatul si lasati-ma sa-l omor!"
       Dar toti i s-au împotrivit.
       Zi de zi au hranit copiii micul leopard cu terci de ovaz, si încetul cu încetul el a crescut. Dintii si ghearele lui au crescut, iar petele întunecate de pe blana au devenit tot mai mari. Dar ochii lui erau tot cei mai prietenosi care puteau exista. Copiii se jucau cu el, si duritatea celor mici nu-l supara: Ei îl trageau de coada si de urechi, dar ochii lui ramâneau tot prietenosi. Când trebuia sa manânce îi împingeau fara grija terciul în bot. Dar dintii si ghearele îi cresteau, si la fel petele de pe blana.
       Într-o dimineata, capetenia statea în fata colibei lui Perembi cu cutitul de vânatoare în mâna. Prin deschizatura a iesit afara leopar­dul deja crescut acum. Capetenia s-a dat înapoi, cu cutitul gata de a lovi.
Dar vecinii l-au apucat de brat si au strigat: "Baga cutitul linistit înapoi în teaca, capetenie! Acesta este leopardul nostru, pe care l-am crescut cu terci de ovaz. El are cei mai prietenosi ochi din toata jungla. Suntem siguri de el. Si copiii nostri se joaca cu el".
       Dar capetenia a clatinat din cap: "Chiar daca a fost crescut cu terci de ovaz si copiii înca se joaca asa frumos cu el, leoparzii mici se fac mari, si cei mari omoara!"
       "Kah", a spus râzând Perembi; a rasturnat animalul cu piciorul si l-a gâdilit cu degetul mare de la picior. Animalul torcea tare si se tavalea de placere:
       "Ah", a spus el, "n-ai de ce sa-ti fie teama de el. De ceilalti poate, dar nu de el. El a primit doar terci de ovaz ca mâncare". Capetenia a dat din umeri. "Voi mi-ati auzit sfatul. Tine de firea leoparzilor ca ei sa ucida".
       Dar satenii nu l-au ascultat. Zilnic îsi hraneau leopardul. Dintii i-au devenit mai puternici, ghearele i-au crescut, si punctele în­tunecate de pe blana lui au devenit tot mai multe. Dar ochii Iui nu si-au pierdut prietenia, chiar si când îl calareau patru copii si-l diri­jau cu coada.
       Unii din sat dadeau din cap si ziceau: "Da, a devenit un animal puternic".
       Însa Perembi râdea numai. "Desigur: Dar a fost hranit numai cu terci de ovaz, nu e nici o salbaticie în el".
       "Micul" leopard mânca terci în cantitati mari. Într-o zi, dintii lui au devenit mai mari ca cei pe care vraciul Muganga îi purta la gât. Ghearele lui erau mai lungi si mai ascutite ca cei mai mari spini din jungla. Coada lui lunga se misca pasnic, si ochii lui erau cei mai prietenosi din toata jungla.
       Apoi, într-o dimineata, copilul cel mai mic al lui Perembi a fugit pe poteca care ducea la izvor. O ramura de maracine se ridi­case peste drum, si copilul si-a zgâriat piciorul. Sângele se prelingea rosu pe picior în jos, iar din ochi îi curgeau lacrimi mari.
Când a auzit strigatul, Chewi leopardul a alergat într-acolo. Cu limba lui mare a lins piciorul zgâriat. Timp de o secunda, ochii lui au mai fost cafenii si prietenosi, dar deodata în ei a intrat o duri­tate de otel. Laba lui mare a vâjâit prin aer, si copilul atins a zburat prin aer în tufis, prea speriat sa mai poata striga.
       Chewi, leopardul, s-a întors si s-a îndreptat încet spre casa vânatorului. Muschii puternici jucau sub blana patata. Ghearele ascu­tite s-au desfacut. Si-a aratat coltii cei lungi cu un mârâit rau. O lu­cire rece, cruda si vicleana statea în ochii ca otelul.
       În coliba, Perembi statea asezat si taia sageti noi. În umbra l-a vazut pe Chewi intrând în casa.
       "Nenda", a strigat el, "iesi afara!" si si-a aplecat capul ca sa nete­zeasca un loc aspru.
       În aceeasi clipa, dintii si labele lui Chewi au sarit asupra lui. Apucat dintr-odata de groaza, Perembi a tipat. Mâna lui s-a întins dupa cutit, dar puterea fostului "leopard mic", care devenise între timp unul mare, era prea mare. Dupa câteva clipe, mâna a slabit mânerul cutitului ascutit. Perembi, vânatorul, începuse marea ca­latorie spre strabunii lui.
       Vestea s-a raspândit ca vântul prin tot satul. Toti fugeau care în­cotro si se ascundeau. Micul leopard de altadata hoinarea în pute­rea si salbaticia lui prin tot satul.
       Cu sulita în mâna, înaintea colibei lui, capetenia i-a iesit în întâmpinare. "I-am avertizat eu", a murmurat el încetisor.
       Atunci leopardul a sarit asupra lui. A început o lupta salbatica pe viata si pe moarte: Capetenia a fost ranita la mâini, la picioare si la sold. Leopardul însa zacea în sfârsit mort în sângele lui. Capetenia si-a strigat oamenii.
       "Leopardul este mort. Nu mai trebuie sa va temeti de el. Dar si Perembi este mort. El nu s-a sinchisit de avertismentul meu. Din leoparzii mici se fac leoparzi mari. Iar leoparzii mari omoara tot­deauna".
       "Aceasta poveste contine o dubla ghicitoare. Cine este leopardul si cine este capetenia?” Întreaba Daudi.
       M`gogo sare în sus:
       "Numele leopardului este, pacat`. Caci pacatele mici se fac pa­cate mari, si pacatele mici, ca si cele mari, omoara. Iar capetenia este Fiul lui Dumnezeu: Si El a fost ranit la mâini, la picioare si la coaste. El a murit ca noi sa fim iertati".
       "Da", întareste Daudi, "Biblia spune: `Pedeapsa pentru pacatele noastre a fost asupra Lui, si prin ranile Lui suntem noi vindecati`".
 

[friend]

                                                                  VISUL LUI M'GOGO
 
       M`gogo se uita admirativ la sticlele pline care stau însirate pe rafturile lungi din farmacie. La masa sta Daudi si numara tablete. Când este gata se uita întrebator la micul african.
       "Daudi, spune el "în noaptea trecuta a fost la mine în pat Nya­ni cu maimutele lui.
       "Era o chestie tulburatoare. Îl vedeam stând pe marea stânca de granit, si cinci maimutici în fata lui. Pareau ca si cum ar sta ghe­muite pe creanga unui copac. Dar nu era nici un copac acolo".
       M`gogo se opreste si apoi continua ca si cum ar vrea sa se scuze:
       "În orice caz nu puteam sa vad nici un copac. Si era ca si cum luna ar fi trecut prin trupurile fantomatice ale maimutelor".
       Daudi zâmbeste: "Trebuie ca ai avut un vis".
       Când M`gogo îsi da seama ca Daudi îl întelege, continua:
       "Nyani vorbea cu ele. El spunea: `În asezarea celor fara coada traieste un vraci. El amesteca pulberi si le varsa într-o sticla mare. Cei cu pielea fara par din tribul lui vin si înghit chestia aia, si se strâmba ca N`gubi care...”
       „Kah”, a zis Toto, chiar de aceea sunt asa de sireti oamenii”. ”Fii cuminte”, a latrat Nyani.
       Cele cinci maimutici au tresarit si s-au lipit si mai tare una de alta.
       Nyani si-a ridicat labele din fata.
       „În acest sat al celor fara coada, Daudi spune povesti celor care vor sa asculte. Printre ei era si unul numit M`gogo, care se simtea foarte prost.
       Daudi îi povesteste despre tine, Toto, si cum ai fost prins în prostia ta.
       Toto parea sa fie foarte abatut si-si lingea nervos una din labele de dinapoi.
„Acestui M`gogo îi era tare frica”, a continuat Nyani.  El a dor­mit prost si s-a trezit scaldat în sudoare, caci numai gândul la asemenea capcane îl chinuia".
       Daudi se uita prietenos la M`gogo: "Ti-ai dat seama ca esti un pacatos?"
       M`gogo da din cap numai, de câteva ori. El vrea acum sa-si spuna povestea si continua:
       "Privirea lui Nyani îl cauta pe cel mai apropiat vizitator de pe creanga nevazuta:
       „Apoi M`gogo a auzit povestea ta cu nuca de cocos si ce ti s-a întâmplat în mlastina Matope, Tuku”.
       Tuku a palit si si-a mângâiat firele de par din mustata mal­tratata. „Este adevarat, Nyani, ideea ta de a ma trage singur din mlastina nu m-a prea ajutat”, a murmurat el. Nyani s-a facut ca nu aude aceasta replica. El era ocupat cu deosebit interes de capatul cozii lui, o lingea si o mângâia dragastos.
       Apoi a continuat: „M`gogo n-a mai avut nici un minut de liniste dupa povestea ta! I-a mers si lui tot asa într-o chestiune asemana­toare”.
       „Da”, a strigat Titu, maimutica neagra, „a auzit cumva acest Ffara coada si despre închipuirea mea proasta ca nu exista crocodili?”
       El s-a uitat înfricosat peste umar, ca si cum s-ar fi temut ca la lumina lunii ar putea iarasi sa-l înghita un bot mare cu dinti în­grozitori.
       Nyani a încuviintat grav. „La povestea ta, lui M`gogo aproape ca i s-a prefacut sângele în apa de frica. El credea într-adevar în cro­codili si în ceea ce-i povestise Daudi; dar mai rau era pentru el ca din toate acestea nu vedea nici o cale de iesire. El a încercat sa te uite, dar gândul la crocodilul tau îl scutura ca atunci când ai tem­peratura”.
       „Tabu”, a strigat Nyani unei maimute care se legana pe o crean­ga. „Înceteaza odata sa-ti mai tot scuipi în mâini. Cred”, Nyani era de-a dreptul salbatic, „ca tu ti-ai taia înca o data creanga de sub picioare, si-ai fi totdeauna atât de prost sa nu te întorci în partea care trebuie!” Atunci Tabu a tipat de frica".
       "Da", murmura M`gogo, "atunci visul s-a terminat dintr-odata". Daudi da din cap. "Si ce-ai facut?"
       "L-am rugat pe Isus sa-mi stearga pacatele, asa cum îsi sterge Perembi urmele de picioare pe nisip. Stiu ca El a facut-o.
       M-am gândit la cicatricele de pe mâinile Lui si la rascumpararea pe care a platit-o pentru mine la cruce.
       Apoi mi-a venit din nou în minte visul meu si toate povestile pe care ni le-ai spus.
       Într-adevar, daca actionezi ca maimutele, nu iese nimic bun din asta".
       "Dar, Kah", râde africanul, "esti cu adevarat bucuros când scapi din capcana, din mlastina si din pericol. Când ai ajuns de partea buna a zidului cel mare intrând pe usa".
       Daudi încuviinteaza. "Gândeste-te ca viata cea noua trebuie sa creasca!" El arata spre Biblia care sta lânga el pe masa. "Daca vrei sa traiesti fericit, atunci gândeste-te la povestea cu leopardul cel mic, si, nu hrani vulturii! Uita-te mai degraba la Isus, care ne în­tareste credinta!"
       M`gogo da din cap. El pare sa nu mai aiba nici o teama.

[cv]

"adevarul nu este în noi. Vedeti sa nu faceti si voi ca maimutica"
Multumesc! Mi-a placut lectura