Toata viata m-am uitat la trenurile care vin si pleaca din gara. Accelerete, personaluri, tren rapid, cine le mai deosebeste? Si totusi niciodata n-am indraznit sa urc. Pareau fie prea luxoase, fie prea saracacioase pentru mine. Nu-mi gasesc locul in lumea asta plina de
trenuri. Probabil nici n-am sa recunosc trenul albastru, cand va opri in gara, daca nu cumva a trecut. O sa cred ca e un tren ca oricare altul, intre miile de trenuri ale lumii. Desi trenul ala e doar al meu, va pleca complet gol din statie, sau poate va urca un alt pasager, care
nici el nu si-a recunoscut trenul lui albastru, dar cui ii mai pasa? E un lucru frecvent sa incurci trenurile in gara. E mult mai simplu sa stai sa le privesti; mai ales vara, stai intins pe iarba, asculti greierii si din cand in cand arunci o privire la trenuri. Unele sunt mai noi, vopsite cu grija, cu rotile frumos nichelate, altele sunt pline de praf, le simti grele, stabile, parca rasufla greu – trenuri vechi, marfa de calitate, dar aspectul le strica toata frumusetea lor de otel forjat... Unele sunt sprintene, fluiera smechereste, te imbie, te cheama, altele tipa doar neauzite de nimeni. Cel mai frumos si mai mandru tren, insa, e trenul deraiat, cautator de alte spatii... Si Doamne, cat de simplu e sa ramai in gara. Asa n-o sa gresesti trenul niciodata, dar nici n-ai sa vezi cat de frumos danseaza pomii vazuti de la fereastra.
Subiect: Iubirea esta ca... (Citit de 8219 ori)
