Ce este IUBIREA?

[friend]

Prieteni, recunosc, mi-a trebuit mult curaj ca sa incep o asemenea discutie! E intrebarea la care cred ca ne-am gandit cu totii cel putin o data, pe fuga macar. De cand am venit pe forum descopar laturi noi ale iubirii, sensuri nebanuite si teoriile mele trebuie sa recunosc ca sufera modificari. Desi in acest moment nu imi este foarte clar raspunsul, lansez aici discutia aceasta deschisa in care sa exprimam ceea ce credem si sa ajungem, de-om putea, la o concluzie.

Nu-i vorba, despre ce e iubirea, ce inseamna ea, ce presupune sa iubesti, de ce iubesti, si alte asemenea, era discutia care nu putea lipsi de pe forumul nostru, mai inaintea tuturor probabil. Dar am inceput-o si pentru ca sunt de-a dreptul surprins de ceea ce descopar in sufletul meu si cum, citindu-va gandurile in diverse locuri pe forum, mi-am pus mai serios problema si m-am analizat intr-o lumina noua. Ce am gasit e o realitate de care nu eram perfect constient pana acum.

Va propun, asadar, cu entuziasm, sa privim iubirea din cat mai multe laturi posibile. Rezulatul va fi deosebit, veti vedea!

[Lord_Saladin]

 Iubirea e cel mai minunat cadou de o valoare nepretuita ce Dumnezeu l-a daruit oamenilor... iubirea adevarata nu moarea... dupa parerea mea, pe care cred ca am mai expus-o odata pe aici, iubirea nu e un sentiment, ci e un legamant, caci sentimentele vin si trec, dar iubirea adevarata ramane mereu.
 O iubire adevarata, nu ar trebui sa aiba sfarsit...
 Caci venind de la Dumnezeu, deci din dimensiunea eternitatii, iubirea mosteneste calitatea eternitatii, si depaseste chiar si moartea.
 O casatorie, facuta din dragoste, e valabila pt lumea asta si cea viitoare.
 
 Daca ar fii sa  luam iubirea dintr-o perspectiva  mai profana, chiar umoristica, iubirea e un soi de hasis pentru inima.

[friend]

  Iata o ipoteza noua si interesanta la care vreau sa ma gandesc: "iubirea nu e un sentiment, fiindca sentimentele vin si trec". Adica, iubirea nu e trecatoare? Ok, vine din vesnicie si se gasete in vesnicie, dar in inima omului nu sunt si perioade mai "goale"? Eu cred ca da! Sunt exemple pe forum o gramada! Si chiar si daca n-ar disparea din inima nici macar pentru o secunda, asta face ca ea sa nu fie un sentiment? Nu sunt convins ca nu e.

[viulian]

Eu vad Iubirea ca o calitate.. ce o poti da oricarei actiuni, oricarei fapte.
Iubirea inseamna in primul rand compasiune (in sensul de intelegere a celuilalt).

Si in Biblie e recomandat sa intorci obrazul..

Pai ce inseamna asta ? Ca tu nu mai ai ego care sa fie jignit, pana si tu te-ai umplut de iubire..
Ca multi oameni insa reprima agresivitatea, ca intorc obrazul doar din darzenie sa arate cat de puternica e credinta lor, asta nu e deloc iubire, e doar un exercitiu de vointa!

Iubirea e o calitate.. nu e o actiune in sine. Daca te stradui sa iubesti, ghinion, nu e iubire autentica. Ziceam odata ca "iubirea se masoara in nonefort".

Ma rog, daca e sa continui, dau in formulari paradoxale (dar care sunt adevarate) gen "calea fara de cale" sau "efortul fara de efort"..

Iubirea nu tine de bine sau de rau.. Poate fi si Iubire in rau, de ce nu ? Stiu, stiu! rational e greu sa accepti asta, dar totusi limitarea vine din rational, realitatea fiind totusi ca Iisus a folosit biciul!
Iar intebarea "Cum de Dumnezeu asa bun permite lucruri atat de rele?" se observa clar ca nu are nici un fundament mistic. "Da, de ce nu?"

Raul acesta, el are o definitie care vine din social, pe cand Iubirea e aceiasi peste tot.
Limitarea, repet, e in rational, acela da contradictia! Dar existenta este mai mult decat rationalul.
Ca vrei sa stai numai in rational si sa intelegi, ajungi in contradictii, care sunt excelente pentru ca sa vezi limitarile rationalului, si sa incepi sa simti cu inima, caci acolo este calea catre Dumnezeu si catre Iubire...

[friend]

  V-am spus, doar, ca voi lega discutia de aici de tot ce s-a mai spus si in alte locuri pe forum. De data asta ma binedispune situatia in care am intrat noi doi, iulian, in care am devenit eu cel rational si tu cel mistic! Si eu sunt mistic, sa stii, fiindca pe Dumnezeu nu-l putem baga intr-o cutie si sa-L definim(caracterizam) spunand: iata asa e Dumnezeu! Putem cunoaste multe lucruri despre El, dar deplin nu-L vom putea intelege. E nevoie de inima. EL spune: "Ma veti cauta si ma veti gasi, daca ma veti cauta din toata inima!". E clar.

Vad ca atat tu, cat si prietenul nostru Muzafer, ati adus discutia spre Dumnezeu. Poate insa ca asta ar putea alunga pe alti amatori de a raspunde aici, insa e de mentionat ca originea iubirii sta in insasi natura lui Dumnezeu.

Bun, e o chestie clara si ca iubirea inseamna "nonefort", total de acord cu asta si cu anumite actiuni care tin loc de iubire, simuland-o!

Ca e o stare, o calitate sau un sentiment, parca nu m-ar interesa atat de mult cum as vrea sa stiu ce e de fapt iubirea si care sunt fetele pe care le imbraca. Spre exemplu, ma framanta mult problema deschisa chiar de mine, intamplator, pe forum, daca "te iubesc sau am nevoie de tine"?!

Ce simt eu e o treaba cam confuza si ma straduiesc sa o limpezesc.  Va propun raspunsuri scurte care sa fie centrate in jurul unei idei, pentru usurarea discutiei. E o discutie mai lunga si sunt multe idei de adus. Cum ramane cu suferinta din dragoste?

[|ngerMorT]

De ce incercati atat de mult sa aflati raspunsuri la intrebarea asta? Credeti ca va va aduce ceva in plus in viata? Dragostea trebuie traita, simtita si pretuita...in nici un caz definita...

[friend]

  Da, vreau sa aflu un raspuns aici si cred ca si altii vor sa stie asta la un moment-dat, sa stim daca ceea ce traim e iubire sau nu!? Sa stiu ce spun altora, la randul meu, si sa nu gresesc cerand cuiva ceea ce e absurd. Discutia asta nu e catusi de putin plicticoasa si vei vedea ca merita sa ne gandim la ea. Apropos, de ce suferim atunci cand iubim daca iubirea inseamna doar daruire si urmarirea binelui celuilalt?

PS: nu cred ca vom ajunge la o definitie a iubirii ci mai degraba vom ajunge sa o recunoastem acolo unde este!

[|ngerMorT]

Nu ti s-a intamplat sa suferi tocmai pentru ca nu ii e bine celuilalt?

[friend]

Ba da, dar sufar si cand ma paraseste, spre exemplu, si cand ma refuza.... etc. Atunci de ce mai sufar daca in mod normal sunt nefericit intotdeauna de nefericirea ei? Deci, hai sa privim lucrurile din toate unghiurile si sa nu negam ceea ce simtim cu adevarat!

[|ngerMorT]

Daca suferi atunci cand te paraseste nu inseamna ca nu iti mai apsa de fericirea ei...pur si simplu iti pasa si de fericirea ta, iar aceasta in mom ala dispare...asta nu este un pacat, nu e nici macar egoism...e normal sa ne dorim sa fim fericiti, iar gandul ca nu o vom avea pe cea pe care o iubim langa noi ne doare...a absurd sa ceri cuiva sa zburde de fericire la gandul ca prietena la parasit ca sa fie fericita cu altul. Macar de ar fi asa, nici macar nu poti avea certitudinea ca ea va fi fericita pe viitor, si poate asta de asemenea te macina.

[viulian]

Mm, interesant

Eu am incercat sa raspund la aceasta intrebare - daca iubirea produce sau nu suferinta..
Cam in toate locurile pe forum unde se vorbeste de suferinta din iubire am incercat sa explic legatura dintre cum e perceputa iubirea si de ce asta produce suferinta.

Imi este dificil sa explic argumentat cu totul (si dificil nu din cauza ca nu stiu, ci din cauza ca ar dura foarte mult) care este legatura.

Pe scurt totul porneste de la simbioza dintre mama si copil.. La un moment dat mama abandoneaza copilul (intarcand-ul), insa pentru copil aceasta pierdere este foarte destabilizatoare si destructuratoare.
Este cea mai mare pierdere pana atunci, trezirea la realitate - decaderea din simbioza asiguratoare si continatoare si neconditionata in realitatea abandonului, indentitatii si responsabilitatii.
Mama incepe sa pretinta, sa conditioneze, sa educe (nu pleaca, dar acea neconditionare simbiotica nu mai exista..).

Ulterior, toate tentativele de a "iubi" pe cineva nu sunt decat cautari ale acelei stari de simbioza primordiale. Acelei daruiri unice, a pierderii in celalalt..

Se numeste "repetitie intru reparatie". Se cauta un partener care sa functioneze in acelasi regim, a atentiei, a simbiozei, a neconditonarii.. si cand se gaseste o relatie asemanatoare INSA _apoi_ se pierde (caci poate partenerul e mai matur, sau are alte asteptari) atunci o depresie echivalenta cu cea dedemult apusa il cuprinde pe maturul de acum.

[viulian]

Imi pare rau daca suna asa sec.. dar imi este dificil sa expun toate trairile (care de fapt sunt mai mult sau mai putin identice la toti )

Toti agonizeaza (si eu am facut-o la fel de inocent si candid ca toti ceilalti, pana am inteles!) unii reusind cumva sa se restabilizeze altii mai greu, altii.. mai deloc..

E trist, dar asa se intampla.. probleme de aici sunt deja foaaaarte multe - dar pe scurt fiecare din cei care sufera din dragoste au aceleasi simptomatologii:
- se simt abandonul
- revolta impotriva abandonului
- invide si revolta catre eventualul partener catre care s-a indreptat alesul/aleasa.
- depresie ca nu se mai merita sa traiesti (caci dupa cum am zis, copilul traieste o iluzie cand e simbiotic cu mama, nu stie ce e realitatea, si desimbiotizarea (sau echivalentul ei de mai tarziu) departirea apare foarte amenintatoare fata de existenta copilului).

De asemenea, exista si patternuri dupa cum se formeaza sau se rup relatii.. Nu e nici o genialitate la mijloc, ci doar sa treci de bariere rationale, in cautarea adevarului..

Si cum frumos spunea Lorelei - DonHuan-ul este foarte autentic (de acord cu ea), stie ce vrea, stie unde sa obtina, etc. A fost stigmatizat datorita orgoliului de inselat al barbatilor, si datorita femeilor care in loc sa stie sa se bucure (daca vor si aleg asta!) de o noapte frumoasa, ele se arunca cu ochii inchisi in acel abandon total in mainile lui DonHuan (de fapt mamei) pentru ca apoi sa boceasca cand se trezesc la realitate.



Pot explica orice eventuala neintelegere care o aveti.. cu exemple, cu tot tacamul. E prea mult de vorbit si de "simtit" pana intelegi lucrurile astea, ca sa pot sa le naivizez si sa le redau ca atare..

Suferinta nu este din Iubire, ci din cauza abandonului si iluziei..

[friend]

  Atunci putem trage concluzia ca toti avem aceasta nevoie, toti tanjim dupa acelasi lucru, fiindca toti am fost intarcati la un moment-dat. Si atunci iubirea noastra este una de amestec intre fericire si suferinta, intre nevoie si implinire. Intr-o masura mai mare sau mai mica.

Sa inteleg ca asa putem explica durerea ce o simtim, sau macar disconfortul sufletesc, atunci cand nu putem petrece timpul cu persoana iubita. E vorba de o nevoie a noastra si nu vreau sa cred ca o putem numi egoism. E o realitate pe care o traim si nu cred ca inseamna neaparat o iubire imatura. A fi acuzat de egoism atunci cand iti lipseste cea pe care o iubesti, cred ca e cam prea dur!

PS: Acest mesaj a fost scris dupa penultimul mesaj al lui Iulian.

[viulian]

Da, cam asa ceva.. nu e nimic curat, foarte rar oamenii au sclipirea aceasta a adevarului, a eternintatii..

In foarte multe relatii care au ca fundament simbioza , partenerul nu concepe viata fara celalalt (de fapt este compensarea, "reparatia" relatiei cu mama, care s-a rupt. Asta de acum, repetitia intru reparatie, trebuie sa fie totala, 24 de ore din 24 sa respire alaturi de celalalt, si cu cat sunt mai putine granite, cu atat mai bine).

Cred ca nu gresesc cand afirm ca prima iubire este de fapt 100% repetitie intru reparatie. Ulterior omul devine constient si de alte nevoi, relatiile urmatoare fiind un compromis pentru un soi de "aurea mediocritas".. De fapt depinde. Unii cauta sa repare si fac aceleasi greseli pana ori repara, ori imbatranesc..

----------------------

Acum, insumand ce este mai sus - se vede ca aceasta pierdere cand partenerul te abandoneaza se poate numi "iubire" caci implica si cele mai sincere, disperate, tipatoare nevoi ale copilului de a restabili simbioza cu mama.
Dar nu e.. e doar agonia abandonului, si "caderea din rai" in ceea ce inseamna ruperea din acea puritate a iluziei, in nevoile de zi cu zi, conditionari, cai de mijloc, suferinta, etc..

Iubirea se va regasi dupa ce parintii vor fi iertati (inconstient) de acest abandon.. Ea se va regasi dupa ce cautatorul va trece (intelegand si acceptand total) ideea de a _pretinde_. Si asta au facut marii maestrii spirituali! Au ajuns sa ofere in loc sa pretinta... Iata cat de greu e sa te rupi de aceste nevoi, de aceste depdente, de aceste agatari "normale" de celalalt. Satan este doar o personificare pentru aceste tendinte ale omului de a ramane in mediocru, si a nu se innalta spiritual catre Iubire.... de aceea ispita, si toate cele. Caci e foarte foarte greu sa rupi patternul si acea legatura initiala. Multi o cauta in bratele unui partener potrivit.. fara sa caute sa vada ce este in spate..

[|ngerMorT]

Prea multa teorie...mult prea multa...Iubiti oameni, iubiti! Daca ganditi prea mult se strica tot farmecul...Problema asta cu ce e dragostea, e cam aceeasi cu "ce e lumea?"...sunt intrebari care nu au raspuns, sunt lucruri pe care trebuie sa le luam ca atare, mai ales pentru ca sunt lucruri frumoase de care trebuie sa ne bucuram!