Timpul trecea greu, mai greu ca niciodata in ziua aceea, si astepta cu nerabdare sa se insereze si s-o sune.
Simtea ca o sa inebuneasca, se uita din cinci in cinci minute la ceas si-i parea o vesnicie. Din starea aceasta nu s-a eliberat pana nu i-a auzit glasul trist la telefon:
- Ce ai facut?
- Nimic. E doar o anemie, ceva de genul acesta.
- Pot sa vin pana la tine ?
- Nu. Sunt obosita. Vreau sa ma culc. Vorbim maine. Pa.
A inchis fara sa mai astepte vreun cuvant al lui. Nu putea sa stea. Fie ce o fi. Isi lua haina si o lua ca un nebun pe scari. Ajunse la ea intr-o fuga. O gasi cu ochii plansi si infranta.
- De ce ai venit?
- Nu puteam sta linistit.
Il lasa sa intre.
- E ceva rau?
Se aseza pe jos, la picioarele ei.
- Nu stiu inca.
- Ce vrei sa spui?
- Mai trebuie sa fac cateva analize.
- O sa fie bine! O sa trecem si peste asta.
O cuprinse in brate si-i saruta parul.
Dar n-a fost bine. O boala necrutatoare se hranea cu viata ei, iar medicii erau neputinciosi. A inceput sa ploua, a inceput sa se darame piatra cu piatra castelul fericirii. A ramas langa ea, nu vroia s-o paraseasca, sperand ca medicii sa se fi inselat in pronuntarea verdictului.
- Poti sa pleci, i-a spus intr-o zi.
- Nu, nici daca m-ai goni, n-am sa plec.
- Te-am mintit de la inceput. Stiam ca asa va fi, m-am nascut cu o malformatie, dar nu credeam ca sfarsitul va veni atat de repede. Mai bine ai pleca.
- Voi dormi pe presul tau, dar tot nu voi pleca.
Lunile au trecut, si-a luat permisul, dar n-a fost entuziasmat. Era trist, dar s-a decis sa fie puternic in fata ei, desi ea intotdeauna, afla tristetea in ochii lui. Se iubeau incontinuare cu aceasi patima. Iar ea mai mult ca oricand, desi la inceput a cautat sa-l alunge, sa nu asiste la acest spectacol trist. Acum depindea de el. Simtea nevoia sa-l vada zilnic si n-ar fi suportat sa doarma singura macar o noapte. S-a mutat la ea. Se ducea in fiecare zi la munca, venea in fuga de acolo, sa nu lipseasca nici macar un minut in plus de langa ea.
Intr-o seara de vara, ea l-a privit mai serios ca niciodata.
- Ai fost mereu langa mine, m-ai respectat, mi-ai oferit tot ce ai avut mai bun, am gasit in tine un prieten, un iubit, un brat ocrotitor. N-am vrut sa suferi niciodata.
- Taci. Vrei sa plang? De ce vorbesti astfel?
Cu toata straduinta de a se abtine, din ochii lui cazura lacrimi, barbia incepu sa-i tremure si se simti neputincios. E greu sa te prefaci.
- N-am putut sa fac nimic pentru tine. Nimic din tot ce am vrut sa fac pentru tine.
- _______, tu ai facut cel mai mult pentru mine.
Se cuibari in bratele lui. Cu capul culcat pe umarul lui, plangea incet. Lacrimile lui se pierdeau in focul parului ei.
"N-am sa pot sa-ti ofer niciodata tot ce ai visat: copii si fericire. Dar ai sa le gasesti candva la altcineva. Vei uita cu timpul... ii marturisi in gand."
- Vreau sa te rog ceva. O ultima mare favoare. Stiu ca-ti cer prea mult, dar sa nu ma refuzi.
- Cere-mi tot.
- Iubeste-ma.
- Dar te iubesc mai mult decat orice pe lume.
- Nu cum m-ai iubit pana acum, iubeste-ma si trupeste.
El s-a desprins din bratele ei.
- Nu-mi cere asta. Nu pot.
- Te rog. Stiu ca mi-ai respectat dorinta de a astepta pana la nunta, dar in noaptea aceasta inchipuieste-ti pentru o clipa ca sunt SOTIA TA si iubeste-ma.
- Nu.
- Te rog.
Lacrimile siroiau pe chipul ei, sufletul lui se sfasia. A cuprins-o in brate, a sarutat-o mai tandru ca niciodata, apoi lumina s-a stins si doar greierii mai cantau prin ierburile verii.
Intr-o zi ploioasa de toamna un inger a adormit pentru a nu se mai scula niciodata. Si mult timp a plouat in sufletul lui cu lacrimi, cu frunze moarte, cu amintiri ce nu vroiau sa se topeasca ca o lumanare.
Pe un mormant, un buchet de trandafiri plange alaturi de un om trist.
_- Ti-aduci aminte? Cel ce invinge ia totul. Am castigat totul si am pierdut totul cand te-am pierdut pe tine.
"Iubito, fara tine / incepe-o noua zi .../ dar cine / le poate socoti?".
O masina alba ce purta inca parfumul ei, ratacea pe strazi. Cauta, dar ce? Pe EA n-o va mai gasi niciodata.
Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casa.
Tremurand s-a stins vapaia lumanarii de pe masa,
Iar acuma numai ochiul de jaratic din camin
Licareste-n umbra dulce, ca o piatra de rubin."
Poveste cu sfarsit.
Subiect: Cand te-am pierdut pe tine... (Citit de 5060 ori)